ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 810/2021

Ședința publică din data de 31 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 13 decembrie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună constatarea caracterului abuziv a clauzelor din contractul de credit și garanție nr. x din 6 februarie 2008 cuprinse în art. 5.1. lit. a) referitor la comisionul de acordare a creditului; art. 5.1. lit. b) referitor la comisionul de administrare; art. 5.1. lit. d) referitor la comisionul de rambursare anticipată; art. 5.2. referitor la revizuirea nivelului costurilor; art. 4.1. referitor la majorarea marjei dobânzii; art. 9.1. referitor la caracterul abuziv al clauzei de risc valutar inserată în contractul de credit și eliminarea acesteia cu privire la plata ratelor în moneda în care a fost acordat creditul; art. 12.6 referitor la asigurarea imobilului la o societate de asigurări agreate de bancă și încheierea polițelor de asigurări în moneda creditului; să dispună anularea clauzelor menționate și recalcularea ratelor datorate de reclamantă începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; ca urmare a constatării nulității clauzelor indicate mai sus, să dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului, respectiv plata dobânzii nedatorate, plătită în baza unor clauze abuzive, plata comisionului de acordare a creditului, plata comisionului de administrare, precum și obligarea pârâtei la plata dobânzii legale de la data plății sumelor nedatorate și până la data restituirii; să dispună stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți și obligarea pârâtei la plata diferențelor dintre ratele achitate și ratele calculate în RON la cursul CHF -LEU din ziua semnării contractului; să dispună denominarea în moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 979 din 29 martie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă și a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit și de garanție nr. NPCG x din 6 februarie 2008 prevăzute la art. 5.1 lit. a) privind comisionul de acordare; art. 5.1 lit. b) privind comisionul de administrare; art. 5.2 privind posibilitatea de revizuire unilaterală de către pârâtă a nivelului costurilor în funcție de evoluția pieței sau de acordurile încheiate cu parteneri externi și societăți de intermediere și art. 12.6 referitor la asigurarea imobilului la o societate de asigurare agreată de bancă și încheierea polițelor în moneda creditului. A dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului menționat cu privire la clauzele a căror nulitate absolută a fost constatată și restituirea de către pârâtă a următoarelor sume, la care se va aplica dobânda legală de la data plății: suma corespunzătoare comisionului de acordare a creditului, respectiv 3.300 CHF la cursul BNR de la data plății, reprezentând 2% din valoarea creditului acordat; suma corespunzătoare comisionului de administrare lunară a creditului plătit conform art. 5.1 lit. b) din contractul arătat mai sus. A dispus obligarea pârâtei la recalcularea ratelor în care să nu mai fie inclus comisionul de administrare, recalculare care se va face pentru toată perioada contractului și începând cu data rămânerii definitive a prezentei hotărâri și până la finalizarea raporturilor contractuale. A respins în rest cererea, ca neîntemeiată. A luat act că reclamanta și-a rezervat dreptul de solicita plata cheltuielilor de judecată pe cale separată și că pârâta nu a solicitat cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâta.

Prin decizia civilă nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. și a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A.. A schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul acordare, comisionul de administrare și privind încheierea poliței asigurare, precum și cererile accesorii, ca neîntemeiate. A respins cererea de recalculare a ratelor ca neîntemeiată. A menținut restul dispozițiilor. A obligat reclamantă la plata către pârâtă a sumei de 1.553,67 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., solicitând casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9

3

lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000 (forma republicată în Monitorul Oficial nr. 1014 din 20 decembrie 2016) și ale art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 deoarece a reținut în mod greșit că art. 4.1 din contractul de credit nu reflectă o clauză cu caracter abuziv de vreme ce acest articol dă posibilitatea băncii de a revizui în mod unilateral marja dobânzii, fără a negocia cu consumatorul. Arată că banca nu a indicat motivul întemeiat care îi dă dreptul să modifice prevederile contractuale și că a semnat un contract de adeziune, preformulat și nenegociat.

Autoarea căii de atac afirmă că intimata-pârâtă i-a prezentat într-o lumină favorabilă încheierea unui contract de credit în franci elvețieni, astfel că a acceptat acest tip de împrumut, deși dorea un credit în euro. Susține că suma împrumutată i-a fost pusă la dispoziție în euro, nu în franci elvețieni, și că intimata-pârâtă a fost de rea-credință atunci când a consiliat-o. Apreciază ca fiind abuzivă prevederea contractuală care o obligă să achite ratele în valuta prevăzută în graficul de rambursare deoarece nu a avut posibilitatea de a influența natura clauzei, care determină un dezechilibru major între drepturile și obligațiile părților, riscul valutar fiind suportat exclusiv de consumator. Afirmă că intimata-pârâtă nu și-a respectat obligația de transparență contractuală și nu a informat-o asupra riscului de hipervalorizare a francului elvețian, pe care banca, în calitate de profesionist, ar fi trebuit să îl prevadă.

Recurenta-reclamantă solicită înghețarea cursului franc elvețian-leu la momentul contractării împrumutului, apreciind că se impune restabilirea prestațiilor esențiale ale contractului, ținându-se cont și de prevederile art. 977 C. civ. din 1864, în conformitate cu care interpretarea contractelor se face conform intenției comune a părților.

Prin memoriul de recurs se critică soluția curții de apel de a modifica sentința și de a respinge solicitarea de constatare a caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 5.1 lit. a) și lit. b), art. 5.2 și art. 12.6 din contractul de credit. Recurenta apreciază că valoarea comisionului de acordare, de 3.300 CHF, este nejustificată întrucât a achitat și un comision de analiză, prevăzut de art. 5.1 lit. d) și toate cheltuielile aferente înregistrării garanției imobiliare și invocă prevederile art. 15 din Legea nr. 190/1999. Susține că și comisionul de administrare este abuziv întrucât este prevăzut cu încălcarea art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, clauza respectivă nefiind negociată, determinând un dezechilibru semnificativ și încălcând cerința de bună-credință. Menționează că în contract nu sunt definite activitățile pe care intimata-pârâtă le prestează în schimbul acestui comision și că cele două comisioane reprezintă o dobândă mascată. Autoarea căii de atac apreciază că și clauza prevăzută la art. 5.2 are caracter abuziv deoarece nu sunt menționate costurile care pot fi revizuite de bancă și nici elementele obiective în funcție de care se poate face această revizuire, aspecte care dovedesc dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților și lipsa bunei-credințe a băncii. Aceeași parte afirmă că banca nu poate impune societățile de asigurare cu care să se încheie polița de asigurare pentru imobilul adus în garanție, art. 12.6 din contract reflectând o prevedere cu caracter abuziv.

Se mai solicită acoperirea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă prin prisma instituției plății nedatorate și obligarea intimatei-pârâte la plata dobânzii legale aferente, precum și denominarea plăților în moneda națională conform Regulamentului valutar nr. 4/2005.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, motivat de faptul că recurenta nu a dezvoltat critici concrete față de hotărârea atacată, iar, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs și a întâmpinării depuse, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reținut că recursul este admisibil în principiu și s-a propus respingerea excepției nulității (în urma recalificării excepția inadmisibilității).

Prin încheierea din 16 octombrie 2019 s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului declarat, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport prin care a susținut că recursul declarat în cauză este nul.

Prin încheierea din 12 februarie 2020 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare, cu motivarea că susținerile din cadrul memoriului de recurs pot forma obiectul examenului de legalitate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, fixându-se termen pentru judecarea recursului la 27 mai 2020, cu citarea părților.

La termenul de la 27 mai 2020 judecata cauzei a fost suspendată în temeiul în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea Cauzelor C-81/19 și C-269/19, aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, iar ulterior, prin rezoluție, s-a fixat termen la 31 martie 2021, în vedere repunerii cauzei pe rol și judecării recursului.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normei de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că decizia curții de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori întrucât aceasta nu a ținut cont de caracterul nenegociat al contractului de credit și de faptul că intimata-pârâtă nu și-a îndeplinit obligația de informare în ceea ce privește variația cursului de schimb valutar CHF-LEU și întrucât a ignorat caracterul abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la art. 4.1, art. 5.1 lit. a) și b), art. 5.2, art. 9.1 și art. 12.6 din contractul de credit.

Analizând decizia recurată, Înalta Curte observă că instanța de apel a constatat caracterul nenegociat al contractului de credit, reținând că sarcina probei în această privință revine profesionistului, respectiv intimatei-pârâte, iar aceasta nu a dovedit că a oferit consumatorului posibilitatea de a influența clauzele convenției încheiate între părți. Cu toate acestea, astfel cum s-a stabilit în jurisprudența europeană și națională, pentru a se constata caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesar a fi îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Instanța supremă va respinge criticile prin care se susține că în apel a fost greșit analizat caracterul abuziv al art. 4.1 din contract deoarece în mod corect s-a apreciat în considerentele deciziei atacate că prevederea contractuală în discuție este exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, rezultând din conținutul acesteia modalitatea în care se determină dobânda creditului, prin raportare la elemente obiective și care sunt pe înțelesul consumatorului, respectiv indicele Libor la 6 luni plus o marjă de 4,5%. De asemenea, instanța de apel a analizat și condiția dezechilibrului semnificativ, apreciind că aceasta nu este îndeplinită, astfel că în mod judicios, în temeiul art. 4 din Legea nr. 193/2000, a constatat că nu poate fi reținut caracterul abuziv al clauzei respective. Afirmațiile prin care recurenta invocă greșita aplicare sau încălcarea prevederilor art. 9

3

lit. g) pct. 1 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorului și ale art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000 nu vor fi reținute deoarece se referă la texte de lege care nu sunt aplicabile situației în speță deoarece art. 4.1 din contract nu prevede posibilitatea modificării dobânzii în mod unilateral de către intimata-pârâtă.

Înalta Curte va respinge criticile prin care recurenta-reclamantă invocă, în esență, că în contractul de credit nu este menționat scopul perceperii comisioanelor de acordare și administrare, iar cuantumul acestora este nejustificat și disproporționat față de valoarea creditului.

Referitor la examinarea caracterului abuziv al art. 5.1 lit. a) și b) din contractul de credit și de garanție nr. NPCG x din 6 februarie 2008, instanța supremă observă instanța de apel a analizat dispozițiilor legale aplicabile și jurisprudența europeană pentru a stabili dacă prevederile contractuale în discuție au sau nu caracter abuziv. Astfel, aplicând în mod corect art. 4 din Legea nr. 193/2000, curtea de apel a stabilit că respectivele clauze sunt transparente și că ele nu determină un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului, fiind redactate în mod clar și inteligibil. Încă de la semnarea contractului, recurenta-reclamanta a putut să înțeleagă și să își reprezinte modul de calcul și consecințele economice ale perceperii respectivelor comisioane.

Nu poate fi reținută nici critica prin care se arată că nespecificarea în contract a serviciilor oferite de intimata-pârâtă în schimbul perceperii comisioanelor respective determină caracterul abuziv al prevederilor contractuale. Din lecturarea clauzelor mai sus menționate rezultă că cerința comprehensibilității este îndeplinită deoarece termenii contractuali sunt redactați pe înțelesul recurentei-reclamante.

Astfel cum rezultă din hotărârea pronunțată în Cauza C-621/17 Kiss, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că "cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar și inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare și al unui comision de acordare care urmează să fie suportat de consumator, metoda de calcul și data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză." Valoarea comisionului de acordare și de administrare, precum și modalitatea lor de calcul sunt detaliat exprimate în contract, iar recurenta-reclamantă a luat cunoștință de aceste aspecte la încheierea contractului, nefiind obligatorie descrierea amănunțită în contractul de credit a tuturor serviciilor prestate de intimata-pârâtă în schimbul acestor sume.

Prin aceeași decizie, instanța europeană a reținut că "simpla împrejurare că cele două clauze contractuale în discuție, referitoare la comisionul de acordare și comisionul de administrare, nu permit identificarea fără ambiguitate a serviciilor concrete furnizate în schimbul acestora, nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contractul de credit în detrimentul consumatorilor recurenți, în contradicție cu cerința de bună-credință." Așadar, criticile de nelegalitate analizate mai sus nu justifică reformarea hotărârii recurate.

Înalta Curte va înlătura criticile referitoare la cuantumul disproporționat al comisioanelor deoarece dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu permit asocierea analizei caracterului abuziv al unei clauze contractuale cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată.

Criticile referitoare la constatarea caracterului abuziv al art. 5.2 nu vor fi analizate deoarece prin sentința civilă nr. 979 din 29 martie 2018, tribunalul a constatat caracterul abuziv al acestei prevederi contractuale, soluție care se bucură de putere de lucru judecat deoarece apelul formulat de intimata-pârâtă pe acest aspect a fost respins, iar aceasta din urmă nu a formulat recurs.

În ceea ce privește analiza curții de apel asupra art. 9.1 din contract, care prevede că "orice plată se va face în moneda în care a fost acordat creditul", instanța supremă constată că aceasta este corectă în sensul că articolul în discuție redă principiul nominalismului, statuat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Conform acestui text de lege, "obligația ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plății." Altfel spus, debitorul obligației de restituire a unui împrumut de consumație (categorie care include și creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuațiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Întrucât norma edictată de art. 1578 C. civ. din 1864 are caracter supletiv, părțile ar fi putut deroga de la această prevedere legală, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Argumentele recurentei-reclamante referitoare la existența dezechilibrului contractual determinat de aprecierea francului elvețian și a lipsei de informare din partea băncii nu vor fi avute în vedere deoarece se circumscriu analizei caracterului abuziv al clauzei contractuale care reflectă principiul nominalismului. O astfel de analiză nu este permisă de prevederile legislației europene și naționale, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel cum prevede Directiva 93/13 în considerentul al treisprezecelea din preambul și în art. 1 alin. (2), "Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii.", iar formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) al Directivei se referă și la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri. Din interpretarea coroborată a acestor dispoziții legale, rezultă că sunt excluse de la analiza controlulului caracterului abuziv clauzele contractuale care reflectă atât norme imperative, cât și norme supletive.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost reținută de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în mai multe decizii, cum ar fi cele pronunțate în cauzele C-92/11 RWE Vertrieb AG, C-280/13 Barclays Bank S.A., C-34/13 Monika Kusionova și C-186/16 Andriciuc, dar și în Cauza C-81/19 N.G. și OH împotriva C.. Prin Hotărârea din 9 iulie 2020 pronunțată în Cauza C-81/19, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că "Articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive." În sprijinul acestei soluții, instanța europeană a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și dispozițiile supletive.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a fost preluat în legislația națională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13 și de cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Aspectele legate de contextul factual în care a fost încheiat contractul de credit și de modalitatea concretă în care a fost pusă la dispoziție suma împrumutată nu pot fi analizate de instanța de recurs fiind aspecte de netemeinicie.

Instanța supremă va înlătura susținerile prin care se solicită înghețarea cursului valutar și denominarea în moneda națională a plăților în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională întrucât aceste solicitări ale recurentei-reclamante tind la modificarea prevederilor contractuale, cerând judecătorului să intervină în acordul de voință al părților, demers care nu este permis nici de prevederile legale și nici de jurisprudența europeană (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito).

În ceea ce privește criticile aduse de recurentă soluției de admitere a apelului intimatei-pârâte pe aspectul caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 12.6 din contractul de credit, se constată că acestea sunt nefondate deoarece nu i s-a impus recurentei să încheie o poliță de asigurare cu o societate de asigurare identificată de bancă, ci să aleagă, dintre societățile de asigurare agreate, pe aceea pe care a considerat-o cea mai potrivită. Astfel cum corect a reținut curtea de apel, recurenta-reclamantă nu a demonstrat că sunt îndeplinite condițiile statuate la art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru a se putea stabili caracterul abuziv al prevederii contractuale în discuție.

Înalta Curte reține că solicitarea recurentei-reclamante din memoriul de recurs de a fi obligată intimata-pârâtă la acoperirea prejudiciului suferit de recurenta-reclamantă prin prisma instituției plății nedatorate și la plata dobânzii legale aferente nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate. Autoarea căii de atac formulează un capăt de cerere care privește fondul pricinii, ceea ce constituie un aspect de netemeinicie care nu poate fi analizat în stadiul procesual al recursului.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei civile nr. 2459 din 28 noiembrie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 31 martie 2021.