ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 560/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 29 mai 2018 pe rolul Tribunalului Dâmbovița, sub număr de dosar x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții B. S.R.L. - Sucursala Ulmi și Asocierea B.-C. - D. - E. S.R.L., prin B. S.R.L. - Sucursala Ulmi, a solicitat instanței obligarea pârâtelor la achitarea debitului restant în sumă totală de 916.458,70 RON, în contul unic de insolvență al A. S.R.L., creanță compusă din: 459.050,03 RON, reprezentând debit principal, și din suma de 457.408,67 RON, reprezentând penalități de 0,1 % pe zi de întârziere, calculate în temeiul art. 6.2 din Contractul de prestări servicii încheiat la data de 22.12.2014.

Prin sentința nr. 347 din 29 martie 2019 Tribunalul Dâmbovița, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., reprezentată prin F. SPRL filiala București, reprezentat prin practician în insolvență G., administrator judiciar, în contradictoriu cu pârâții B., și Asocierea B.-C.- D. - E. S.R.L., prin B. S.R.L. - Sucursala Ulmi.

A respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Asocierii B. - C. - D. S.R.L. - E. S.R.L., invocată de pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâții la plata către reclamantă a sumei de 27.613,30 RON la care se adaugă TVA reprezentând contravaloare lucrări efectuate de către reclamantă pentru care s-a emis factura nr. x/14.08.2015 și penalități de întârziere, în cuantum de 0,1 pe zi de la data scadentă a facturii, x/2015, și până la data de 04.05.2018, a sumei de 32.000 RON, la care se adaugă TVA, reprezentând contravaloare lucrări efectuate de reclamantă pentru care s-a întocmit situația de lucrări suplimentare în luna iunie 2015, cu penalități de 0.1 RON pe zi de întârziere de la data scadenței, 15.07.2015 și până la data de 04.05.2018, a sumei de 28.185,66 RON, reprezentând contravaloare situație de lucrări suplimentare (Podul km 6 190) din luna iulie 2015 la care se adaugă TVA și penalități de 0,1 pe zi de întârziere, începând de la data scadenței, 15. 08.2015 și până la data de 04.05.2018.

A respins cererea pârâtei B. S.R.L., de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia nr. 542 din 14 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost admis apelul declarat de pârâta S.C. B. împotriva sentinței nr. 347 din 29 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Dâmbovița, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., în insolvență, reprezentată prin F. SPRL filiala București, reprezentat prin practician în insolvență G., administrator judiciar și Asocierea B. - Aleandrispa - D. - E. S.R.L., prin B. S.R.L. - Sucursala Ulmi.

A fost schimbată în parte sentința, în sensul că a fost obligată pârâta, după compensarea legală a creanțelor reciproce, numai la plata sumei de 1.032,21 RON, reprezentând parte din contravaloarea lucrărilor suplimentare nefacturate, efectuate în luna iulie 2015.

S-a respins cererea reclamantei de obligare a pârâtei la plata penalităților de întârziere, ca neîntemeiată. S-a menținut restul dispozițiilor sentinței.

A fost obligată intimata-reclamantă la plata către apelanta pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 2697 RON.

Prin încheierea din 20 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a fost îndreptată din oficiu eroarea materială strecurată în minuta, considerentele și dispozitivul deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, în sensul că valoarea părții din contravaloarea lucrărilor suplimentare nefacturate efectuate în luna iulie 2015, la plata cărora a fost obligată pârâta este de 9741,89 RON, iar nu 1032,21 RON, cum din eroare a fost menționat.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. prin F. SPRL filiala București a declarat recurs împotriva deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea cererii de recurs, se susține, în esență, că decizia atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 75, art. 90, art. 114 din Legea nr. 85/2014, art. 1617 C. civ.

În opinia recurentei, câtă vreme a fost deschisă procedura insolvenței față de debitor, creanțele creditorilor nu mai pot fi realizate împotriva acestuia decât în cadrul procedurii de insolvență.

Contrar celor susținute de instanța de apel, compensația legală este o cale de realizare a creanței creditorului față de debitor pentru că pe această cale, creanța respectivă se achită/se stinge, iar, în raport de dispozițiile art. 75 și art. 114 coroborate cu art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, compensația legală nu poate opera în afara procedurii insolvenței.

În plus, potrivit art. 1.617 alin. (3) C. civ., oricare dintre părți poate renunța în mod tacit sau expres la compensație, iar câtă vreme recurenta a înțeles să formuleze prezenta acțiune în pretenții, este evident că aceasta a renunțat la compensația legală.

Astfel, renunțarea la compensație poate fi expresă sau tacită, iar instanța trebuie să dea eficiență acestei instituții, care nu poate fi ignorată.

Prin urmare, apreciază recurenta, în condițiile în care nu operează compensația legală, toate celelalte considerente reținute de instanța de apel nu pot fi primite, întrucât toate au la bază ideea de compensație legală.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Intimatele-pârâte nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 26 iunie 2020, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Intimata-pârâtă S.C. B. a depus concluzii scrise, considerând că recursul este admisibil, având în vedere că aspectele invocate de recurentă pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 noiembrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin F. SPRL împotriva deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a Civil, stabilindu-se termen la 10 martie 2021, cu citarea părților.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și urmează a fi respins pentru următoarele considerentele:

Recurenta-reclamantă a invocat incidența în speță a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 90 alin. (1) coroborate cu art. 75 și art. 114 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței, deoarece compensarea legală a creanțelor nu poate interveni decât în cadrul procedurii insolvenței debitoarei, deci între creanțe înscrise la masa credală a acesteia.

Critica este nefondată.

Art. 90 din Legea nr. 85/2014 prevede că:

"deschiderea procedurii de insolvență nu afectează dreptul niciunui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii. Compensarea poate fi constatată și de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar. Prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător și creanțelor reciproce născute după data deschiderii procedurii insolvenței."

Prin urmare, pentru a opera compensarea prevăzută de art. 90 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 este necesar ca atât societatea debitoare aflată în procedură cât și creditorul să dețină unul împotriva celuilalt a câte unei creanțe certe, lichide și exigibile la data pronunțării sentinței de deschidere a procedurii.

Dispozițiile art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 care prevăd suspendarea legală a tuturor acțiunilor formulate împotriva debitorului intrat în insolvență, nu interzic oricărui creditor să invoce compensația legală în situația în care sunt îndeplinite condițiile legale.

Art. 114 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 se referă la calitatea de creditor îndreptățit să participe la procedură, iar această calitate de titular al unui drept de creanță trebuie să se verifice la momentul deschiderii procedurii în persoana fiecărui creditor, neavând relevanță pentru aplicarea art. 90 alin. (1) împrejurarea dobândirii calității de creditor ulterior intrării în procedură.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a aplicat corect aceste dispoziții legale, având în vedere că declanșarea procedurii de insolvență nu înlătură dreptul pârâtei de a invoca compensația legală, ca o apărare de fond, în cadrul unui proces civil declanșat chiar de către debitoarea aflată în procedura specială, legiuitorul român nefăcând vreo distincție sub aspectul cadrului procesual în care poate fi invocată compensarea, respectiv dacă poate fi invocată în fața unei instanțe de drept comun sau, doar în cadrul procedurii insolvenței, în fața judecătorului sindic.

Obiectul compensației a fost reprezentat de sumele de bani ce erau datorate de reclamanta S.C. A. S.R.L. anterior declanșării procesului și intrării acesteia în procedura insolvenței, creanțe care nu mai existau în patrimoniul debitoarei la data deschiderii procedurii, respectiv 31.01.2017. Astfel, creanțele reciproce ale reclamantei S.C. A. S.R.L. și pârâtei S.C. B. s-au stins, ca efect al intervenirii compensației legale, la data scadenței creanțelor reciproce, respectiv în anul 2015, cum în mod corect a reținut instanța de apel pe baza probatoriului administrat în cauză.

Mai mult decât atât, după data deschiderii procedurii de insolvență, un creditor poate invoca compensația legală între creanța sa și creanța pe care debitorul falit o are asupra creditorului, tocmai pentru faptul că aceasta operează cu privire la creanțe certe, lichide și exigibile la data deschiderii procedurii.

Or, intenția legiuitorului prin instituirea procedurii speciale prevăzute de Legea nr. 85/2014 nu a fost aceea de a prejudicia interesele creditorilor și de a favoriza debitorul aflat în insolvență ci, aceea de a crea un cadru legal care să asigure valorificarea averii debitoarei în vederea acoperirii tuturor datoriilor față de creditori.

O hotărâre judecătorească care a constatat intervenită compensația legală nu ar avea vreun impact în ceea ce privește creditorii în insolvență, întrucât ceea ce ar confirma ar fi faptul că debitoarea falită (creditoare în acțiunea de drept comun) nu are un drept de creanță contra pretinsului debitor, acesta fiind stins anterior insolvenței.

Nu este fondată nici critica privind încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1617 alin. (3) din C. civ., subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 1617 alin. (3) C. civ.:

"Oricare dintre părți poate renunța, în mod expres ori tacit, la compensație".

Așa cum s-a arătat, art. 90 din Legea nr. 85/2014 reglementează posibilitatea invocării de către un creditor a dreptului său de a cere compensarea creanței sale cu cea a debitorului asupra sa, atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1617 din C. civ.. Posibilitatea compensării creanțelor prevăzută de acest text de lege vizează cu prioritate interesele creditorilor, în situația în care creditorul și debitorul au creanțe și datorii reciproce, născute anterior deschiderii procedurii.

Compensația legală fiind un mod de stingere a obligațiilor reciproce de plată poate fi invocată și pe calea dreptului comun, cum a procedat în speță, intimata-pârâtă S.C. B. prin intermediul întâmpinării formulate în fața instanței de fond.

Recurenta-reclamantă susține că a renunțat în mod expres la compensarea creanțelor reciproce prin simplul fapt al promovării cererii de chemare în judecată.

Contrar acestor susțineri, acțiunea dedusă judecății nu poate fi încadrată în ipoteza prevăzută de art. 1617 alin. (3) C. civ., cum în mod legal a statuat instanța de apel, având în vedere atât faptul că, în cauză, cererea de chemare în judecată a fost formulată ulterior momentului la care a operat compensarea de drept a creanțelor reciproce, cât și faptul că reclamanta nu a contestat creanțele certe, lichide și exigibile pe care le avea pârâta față de reclamantă anterior deschiderii procedurii insolvenței.

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a din același act normativ, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin F. SPRL împotriva deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. PRIN F. SPRL împotriva deciziei nr. 542 din 14 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.