ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 552/2021

Ședința publică din data de 10 martie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Suceava sub nr. x/2015 la data de 07.06.2016, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtele C.., D. S.A. și S.C. D. S.A. - Sucursala Suceava, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 5.2., 5.3, 6.3, 9.2, 9.3 și art. 9.4 din contractul de credit nr. x din data de 18.07.2008 încheiat între părți, obligarea pârâtelor la modificarea contactului în sensul înlăturării clauzelor abuzive, la restituirea sumei de 21.168,73 CHF, reprezentând diferența dintre dobânda percepută și dobânda rezultată după înlăturarea din conținutul articolului 5.2. teza a II-a din contract a noțiunilor "politica D. S.A., de costurile de finanțare ale Băncii, de evoluția pieței financiar - bancare", calculată de la data încheierii contractului și până la 18.04.2016, precum și a sumei ce va fi încasată până la înlăturarea efectivă a clauzei; Înghețarea cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului de mai sus la valoarea de la momentul încheierii, respectiv 2,1995 RON; a sumelor achitate în plus în temeiul contractului menționat, rezultate din diferența de curs valutar valabil de la momentul efectuării fiecărei plăți și cursul valutar valabil de la data semnării contractului și a dobânzii legale calculată de la data încasării fiecărei sume nedatorate și până la achitarea integrală a acestora de către pârâte, cu cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 401 din 20.12.2017, Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă, a respins, ca nefondate, excepțiile invocate de pârâta D. S.A, respectiv: excepția netimbrării, excepția prescripției dreptului la acțiune, excepția lipsei de obiect precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a C..

A admis în parte cererea având ca obiect restabilirea echilibrului contractual formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C.., D. S.A., și D. S.A. - Sucursala Suceava, și a constatat existența clauzelor abuzive în următoarele reglementări contractuale dintre părți:

- Art. 5. 2 teza a II a din contractul de credit referitor la sintagma "putând fi modificată în mod unilateral de către bancă în funcție de politica D. S.A., de costurile de finanțare ale Băncii, fără a exista consimțământul Clientului";

- Art. 5.3 teza a II a din contractul de credit referitor la obligația clientului de a renunța la orice eventuală plângere, opoziție, contestație ulterioară;

- Art. 6.3 din contract referitor la posibilitatea băncii de a modifica unilateral nivelul comisioanelor și taxelor, fără consimțământul împrumutatului.

- A respins, ca nefondate, celelalte capete de cerere formulate de reclamanți.

Prin sentința nr. 134 din 26 iunie 2018Tribunalul Suceava, secția a aII-a Civilă a admis cererea având ca obiect completare dispozitiv formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtele C.., D. S.A. și D. S.A. - Sucursala Suceava

A dispus completarea dispozitivului sentinței nr. 401 din 20 decembrie 2017 a Tribunalului Suceava în sensul că:

"Obligă pârâtele la modificarea contractelor în sensul înlăturării clauzelor ca fiind constatate ca fiind abuzive".

Împotriva acestei sentințe, au declarat apel atât reclamanții A. și B., cât și pârâta D. S.A.

Prin apelul declarat, reclamanții A. și B., în temeiul disp. art. 406 alin. (1) și (5) C. proc. civ., au arătat că înțeleg să renunțe la judecata cererii de înghețare a cursului de schimb valutar CHF-LEU pentru efectuarea plăților în temeiul contractului la valoarea de la momentul încheierii acestuia, precum și a celei de restituire sume aferentă, solicitând se lua act de renunțarea în parte a judecății cererii și, pe cale de consecință, anularea în parte a sentinței cu privire la dispozițiile privitoare la capetele de cerere nr. x și 5 din acțiunea modificată.

Prin decizia nr. 64 din 21 februarie 2019 Curtea de Apel Suceava, secția a II-a Civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâta D. S.A. împotriva sentinței nr. 401 din 20 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

A admis apelul declarat de reclamanții A. și B., împotriva sentinței nr. 401 din 20 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Suceava, secția a II-a civilă.

A schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că a luat act de renunțarea la judecata capetelor de cerere nr. x și 5 din acțiune.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și E..

Recurenții consideră că decizia recurată este nelegală, fiind dată cu încălcarea regulii de procedură prevăzută de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și a normelor de drept material, respectiv art. 1, art. 14 din Legea nr. 193/2000 și art. 998 C. civ.

Rațiunile pentru care recurenții apreciază că instanța de apel a încălcat normele de drept material și cele care susțin critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. sunt următoarele:

a)Referitor la dobânda contractuală prevăzută de art. 5 din contract, recurenții consideră că a fost percepută în mod abuziv de către intimatele - pârâte ulterior încheierii Contractului de cesiune nr. x din 31.08.2009 și până la data de 23.11.2015 .

Se arată că, potrivit art. 25 din Legea nr. 312/2004 Banca Națională a României are competența exclusivă de autorizare a instituțiilor de credit și răspunde de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit pe care le-a autorizat să opereze în România, în conformitate cu disp. O.U.G. nr. 99/2006, că din dispozițiile O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului rezultă că intimata - pârâtă că C.. nu are dreptul de a încasa dobânzi, nefiind autorizată sau înregistrată de BNR în acest sens, darea de bani cu dobândă, ca îndeletnicire, de către o persoană neautorizată fiind interzisă și de art. 351 C. pen.

Invocând și prevederile legale privind cesionarea creditelor performante, recurenții arată că cedarea creanței înapoi către D. S.A. la 23.11.2015 constituie o dovadă în plus că sumele reprezentând dobânda în temeiul clauzei de la art. 5 din contract privitoare la dobândă sunt încasate în mod abuziv și consideră sunt întemeiate cererile de la pct. III, 1 și 3 a) și solicitarea de restituire a sumelor încasate cu titlu de dobândă curentă în perioada 31.08.2009-23.11.2015, instanța de apel încălcând dispozițiile legale menționate.

b) În ceea ce privește modul de soluționare a cererii de acordare a diferenței de dobândă, recurenții arată că instanța de fond a constatat caracterul abuziv al clauzei privind modificarea "în funcție de politica Băncii, de costurile de finanțare, de evoluția pieței financiar- bancare", fără a exista consimțământul clientului, iar apelul pârâtelor a fost respins prin decizia recurată, că, în ceea ce privește actul adițional de implementare a O.U.G. nr. 50/2010 depus la instanța de fond odată cu întâmpinarea, prima instanță nu a reținut existența sa și anexele sale statuând că acestea nu au nicio înrâurire asupra modificării dobânzii din actul inițial.

Consideră recurenții că, în cauză, se impunea, în raport de art. 5, art. 22 C. proc. civ. și de art. 983 C. civ., interpretarea clauzelor privind dobânda curentă, în acord cu voința părților raportată la valorile de la momentul încheierii contractului și cu metoda de calcul utilizată de pârâtă pe parcursul derulării convenției.

Referindu-se la raportul de expertiză efectuat în cauză, recurenții arată că, procedând la identificarea indicelui de referință LIBOR GHF la 3 luni, valabil în data de 15 a fiecărei a doua lună din trimestru (conform notificărilor transmise către reclamanți) și recalculând dobânda, expertul a arătat că "valoarea dobânzii care ar fi fost percepută în perioada 18.07.2008 - 18.04.2016 dacă s-ar fi respectat modalitatea de calcul prevăzută inițial în contract, respectiv în funcție de indicele de referință arătat la obiectivul nr. 1 (LIBOR CHF la 3 luni) și marja băncii stabilită la obiectivul nr. 3 (4,2%) este în sumă de 43.778 CHF" (pag. 31 din raport), situație în care s-a stabilit că există diferență de dobândă și aceasta constă în diferența dintre dobânda încasată și cea stabilită mai sus (de 43.778,23 CHF), în cuantum de 21.168,73 CHF pentru perioada 18.07.2008 -18,04.2016.

Intimata- pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. pentru criticile formulate în raport de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și a solicitat respingerea criticilor formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenții au formulat răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, Înalta Curte, în urma analizării raportului de către completul de filtru, a dispus comunicarea acestuia părților, care au fost înștiințate asupra faptului că în termen de 10 zile de la comunicare puteau să depună puncte de vedere la raport; nicio parte nu și-a prezentat punctul de vedere.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2020, excepția nulității recursului a fost respinsă și, întrucât recursul nu a putut fi soluționat în condițiile art. 493 alin. (5) sau (6) C. proc. civ., a fost admis în principiu, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și s-a acordat termen în ședință publică, în vederea soluționării lui pe fond.

Prin încheierea din 15 mai 2020, judecata recursului a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a cererii de repunere pe rol formulată de recurenții-reclamanți, având în vedere soluționarea, la 9 iulie 2020, a cauzei C-81/19 de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, prin rezoluția din 22 decembrie 2020, a fost acordat termen de judecată la 10 martie 2021, în vederea discutării repunerii pe rol și a recursului.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar, trebuie menționat că, în conformitate cu prevederile art. 483 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 488 din C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia poate fi exercitat un control judiciar în limitele criticilor care vizează nelegalitatea hotărârii ce a fost pronunțată în soluționarea cererii de apel.

În lumina acestor exigențe, rezultă că analiza ce urmează a se realiza se va constitui într-un control judiciar asupra judecății realizate de curtea de apel, astfel cum aceasta se reflectă în decizia ce face obiectul prezentului recurs, din perspectiva dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ., prin raportare la criticile deduse judecății prin cererea de recurs.

Printr-o primă critică subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenții au invocat nerespectarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că decizia recurată nu este motivată.

Această critică se încadrează în motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care prevede situația în care casarea unei hotărâri poate fi cerută când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținute de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Reținerea fiecărei împrejurări trebuie argumentată cu ajutorul probelor administrate, iar dacă acestea sunt contradictorii, trebuie examinate comparativ, arătându-se considerentele pentru care s-au reținut unele și s-au înlăturat altele.

Recurenții au afirmat că hotărârea instanței de apel este nemotivată, din perspectiva faptului că în mod greșit instanța de apel a înlăturat criticile reclamanților și a reținut, eronat, că dobânda contractuală prevăzută la art. 5 din contract nu a fost percepută abuziv de către intimatele-pârâte ulterior încheierii contractului de cesiune și că nu sunt îndreptățiți a li se restitui sumele achitate cu titlu de diferență de dobândă.

Procedând la examinarea acestei critici, prin raportare la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel a argumentat soluția adoptată în concordanță cu dispozițiile legale incidente în speță și cu situația de fapt dedusă judecății, motivând soluția adoptată conform exigențelor art. 425 din același act normativ.

Față de aspectele mai sus expuse, Înalta Curte constată că în considerentele deciziei recurate se regăsesc toate aspectele invocate de recurenți în apel, judicios examinate de instanța de apel, care a expus raționamentul pe care a fost fundamentată soluția adoptată.

Astfel, considerentele hotărârii atacate sunt detaliate corespunzător obligației legale de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., acestea fiind în concordanță și cu statuările Curții Europene a Drepturilor Omului, care, prin raportare la dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor și a Libertăților Fundamentale ale Omului a stabilit că obligația instanțelor naționale de motivare a hotărârilor nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, obligația de motivare a hotărârii judecătorești presupunând o expunere a argumentelor care, prin conținutul lor, sunt de natură să influențeze soluția.

Față de aceste argumente, Înalta Curte reține că nu este incident cazul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. .6 C. proc. civ., motivarea hotărârii recurate permițând verificarea conformității acesteia cu susținerile recurenților.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții susțin că decizia pronunțată de instanța de apel a fost dată cu încălcarea prevederilor art. 1 și art. 14 din Legea nr. 193/2000, art. 998 C. civ. din 1864, a principiilor răspunderii civile delictuale și ale reparării prejudiciului produs. Aceste critici nu pot fi primite.

Criticile potrivit cărora intimatele-pârâte au perceput în mod abuziv dobânda contractuală prevăzută de art. 5, ulterior încheierii Contractului de cesiune nr. x din 31.08.2009 și până la data de 23.11.2015, întrucât C.. nu este bancă, se raportează la o greșită stabilire a situației de fapt și vizează netemeinicia deciziei recurate, invocându-se doar formal încălcarea unor norme legale.

Susținerile recurenții-reclamanți vizează exclusiv aspecte de reapreciere și reinterpretare a adresei emise de Banca Națională a României pentru a verifica dacă C.. întrunește atributele necesare funcționării, în mod legal, pe teritoriul României, ca instituție financiară bancară sau nebancară, motiv pentru care nu pot fi analizate în această etapă procesuală.

Demersul de interpretare a probelor este lăsat de legiuitor la libera apreciere a magistratului care realizează o judecată a fondul cauzei (în primă instanță, și în apel), conform prevederilor art. 264 din C. proc. civ., excepție de la această regulă făcând situațiile în care legea însăși stabilește puterea doveditoare a unor mijloace de probă.

Așadar, excedează analizei ce poate fi realizată în etapa procesuală a recursului susținerile recurenților care vizează modul de apreciere a probelor, instanța de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate.

Nu pot fi primite nici criticile privind modul greșit de soluționare a cererii de acordare a diferenței dintre dobânda percepută și dobânda rezultată după înlăturarea din conținutul art. 5.2 teza a II a din contract a noțiunilor "politica D. S.A., de costurile de finanțare ale Băncii, de evoluția pieței bancare" precum și din aplicarea marjei variabile prevăzută de art. 3.1, 3.4 și 3.13 din actul adițional din data de 20.09.2010.

Atât instanța de fond, cât și instanța de apel au reținut, fapt necontestat de reclamanți, că aceștia nu au semnat și nu și-au însușit Actul adițional din data de 20.09.2010.

Totodată, pe baza situației de fapt reținute, care nu mai poate fi reevaluată în recurs s-a reținut că dobânda inițială a fost stabilită de părți de comun acord la 6,99%, având un caracter variabil, însă ulterior, prin actul adițional a fost diminuată dobânda, astfel că nu exista diferență de dobândă de restituit.

În susținerea criticilor privind restituirea sumelor achitate cu titlu de diferență de dobândă în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive, recurenții-reclamanți se referă la raportul de expertiză efectuat în cauză, argumente care în mod evident tind a determina o reevaluare a probelor, fiind incompatibilă cu judecata în etapa recursului, în această cale de atac fiind posibil a fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârilor supuse controlului judiciar.

Or, recurenții nu invocă vreo dispoziție legală care să atribuie expertizei judiciare efectuate în speță o forță probantă în sensul susținut de aceștia, astfel că nu există temei spre a se reține că modalitatea în care instanța de apel a evaluat respectiva probă ar fi contrară unei dispoziții a legii și, pentru acest motiv, ar fi susceptibilă de analiză în coordonatele motivelor de recurs care se regăsesc în art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

De asemenea, invocarea dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 193/2000 și a dispozițiilor art. 998 C. civ. din 1864 privind răspunderea civilă delictuală nu este susținută de argumente prin care să se demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a acestor dispoziții legale de către instanța de apel.

De aceea, recurenții-reclamanți ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, din perspectiva motivului de recurs invocat, dacă au fost încălcate norme de drept material, însă recurenții-reclamanți nu au invocat asemenea critici, ci argumente vizând reținerile instanței de apel privind situația de fapt a cauzei prin raportare la probatoriul administrat, argumente ce reprezintă aspecte de netemeinicie și care nu pot face obiectul analizei în această etapă procesuală.

Înalta Curte mai reține că recurenții au invocat și dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000, însă aceste prevederi legale nu au aplicabilitate în speță, întrucât se referă la situația în care organele de control prevăzute la art. 8 din aceeași lege (reprezentanții împuterniciți ai Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor și specialiști autorizați ai altor organe ale administrației publice) constată utilizarea unor contracte de adeziune care conțin clauze abuzive și sesizează tribunalul de la domiciliul sau, după caz, sediul profesionistului, solicitând obligarea acestuia să modifice contractele aflate în curs de executare, prin eliminarea clauzelor abuzive.

Sub aspectul acestei critici, în plus față de argumentele anterioare, Înalta Curte constată că textul de lege nu contrazice nicidecum soluția instanței de apel în ce privește imposibilitatea instanțelor de a modifica o clauză contractuală constatată anterior ca fiind abuzivă, deoarece textul evocat reglementează o altă procedură în care este implicată Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorilor, nicidecum un litigiu de drept privat între consumator și Bancă, în care relațiile dintre părți sunt guvernate de principiul libertății contractuale. Chiar și în condițiile aplicării art. 14 din Legea nr. 193/2000, nu se poate înlocui clauza abuzivă, ci o atare acțiune are ca obiect obligarea Băncii de a modifica acel contract, fără ca instanța să indice exact conținutul clauzei modificate.

Stabilirea de către instanță a unei dobânzi concrete, ar constitui, contrar susținerilor recurenților, o ingerință în contractul încheiat între părți.

Înalta Curte reține că în practica sa, CJUE a apreciat că "pentru a răspunde la întrebarea adresată referitoare la consecințele care trebuie să decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, este necesar să fie avute în vedere atât modul în care este redactat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, cât și obiectivele și economia generală ale acesteia din urmă", și a ajuns la concluzia că "decurge astfel din textul articolului 6 alin. (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia." (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. paragrafele 61, 65)

"Astfel, Curtea a considerat că, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într-un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că asemenea clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesioniști (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 69, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 79, Hotărârea din 26 martie 2019, F. și Bankia, C-70/17 și C-179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 60)." - paragraful 31 din Hotărârea pronunțată în cauza C-269/19.

Având în vedere considerentele reținute, Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 64 din 21 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II- a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 64 din 21 februarie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Suceava, secția a II- a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 martie 2021.