ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 496/2021

Ședința publică din data de 25 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 23 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, sub nr. x/2014, reclamanții Municipiul Motru și Consiliul Local Motru au chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 392.829 RON, sumă ce reprezintă prejudiciul suferit prin ocuparea în mod abuziv a suprafeței de 858 m.p. din terenul ce face parte din domeniul public al Municipiului Motru situat în Parcul Central, precum și obligarea societății pârâte să-și ridice construcțiile edificate, în mod nelegal, pe terenul proprietatea reclamanților sau să fie autorizați să ridice acele construcții, pe cheltuiala pârâtei.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381 și art. 1385 din C. civ.

Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, prin sentința nr. 68/2018 din 22 mai 2018, a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de S.C. A. S.R.L. la 21 mai 2018; a admis în parte acțiunea, așa cum a fost modificată și precizată de reclamanta Municipiul Motru - Consiliul Local Motru, împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L.; a obligat pârâta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 669.145,29 RON către reclamanta Municipiul Motru - Consiliul Local Motru, reprezentând chirie pentru suprafața ocupată abuziv de pârâtă, pentru perioada noiembrie 2011 - iunie 2017; de asemenea, pârâta S.C. A. S.R.L. a fost obligată să-și ridice construcțiile edificate, fără autorizație, pe terenul reclamantei Municipiul Motru - Consiliul Local Motru sau, în caz de refuz, a fost autorizată reclamanta să ridice construcțiile pe cheltuiala pârâtei.

Prin decizia nr. 11/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin administrator B. împotriva sentinței nr. 68/2018 din 22 mai 2018 a Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți Municipiul Motru și Consiliul Local Motru.

Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut următoarele:

Reclamanții au solicitat obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului produs prin ocuparea abuzivă a terenului în suprafață de 858 mp ce aparține domeniului public al municipiului, obligarea la ridicarea construcțiilor edificate nelegal pe acest teren sau autorizarea reclamanților să le ridice, pe cheltuiala pârâtei.

Cererea a fost modificată, sub aspectul cuantumului prejudiciului și a perioadei pentru care se solicită, iar, prin sentința pronunțată de instanța de fond, s-a admis acțiunea în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 669.145,29 RON, reprezentând chirie pentru suprafața ocupată abuziv în perioada noiembrie 2011 - iunie 2017; totodată, pârâta a fost obligată la ridicarea construcțiilor edificate fără autorizație pe terenul reclamantului, iar, în caz de refuz, a fost autorizat reclamantul să le ridice.

Instanța de apel a constatat că apelanta-pârâtă a invocat, în apel, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada de timp anterioară datei de 30 octombrie 2014, respectiv pentru perioada noiembrie 2011 - octombrie 2014, fără a prezenta însă argumente în sprijinul acestei excepții, în condițiile în care acțiunea introductivă a fost înaintată Tribunalului Gorj la 18 decembrie 2014.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, s-a reținut că sunt incidente dispozițiile Noului C. civ., având în vedere data intrării în vigoare a acestui act normativ, perioada pentru care se solicită despăgubiri, dispozițiile art. 6 și cele ale art. 2523, potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

S-a arătat că potrivit dispozițiilor art. 2513 din C. civ., prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate.

În cauză însă, excepția a fost invocată direct în calea de atac, apelanta-pârâtă fiind astfel decăzută din dreptul de a invoca beneficiul prescripției, conform prevederilor art. 185 din C. proc. civ.

Referitor la celelalte critici aduse prin cererea de apel, s-a constatat că acestea sunt neîntemeiate, cadrul procesual fiind stabilit de către reclamanți prin cererea de chemare în judecată, conform principiului disponibilității reglementat de art. 9 din C. proc. civ., iar nu de către instanță.

De asemenea, Curtea de Apel Craiova a constatat, contrar celor susținute de apelantă, că prima instanță s-a pronunțat asupra excepției lipsei calității procesuale active a Municipiului Motru, invocată prin întâmpinare, reținând dreptul de administrare asupra terenului în considerentele hotărârii.

Pe de altă parte, Curtea a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001, unitățile administrativ teritoriale sunt persoane juridice de drept public cu capacitate deplină și patrimoniu propriu, fiind reprezentate în justiție de către primar (în cauză) în calitate de reprezentant legal.

Prin urmare, excepția lipsei calității procesuale active a fost corect soluționată, intimata nesolicitând la fond ca instanța să verifice care dintre cei doi reclamanți are calitate. Dimpotrivă, prin întâmpinarea depusă la fond a considerat că doar Consiliul Local Motru are calitate procesuală activă.

Referitor la suprafața ocupată de către pârâtă, de 858 mp, pentru care a fost obligată să plătească contravaloarea lipsei de folosință, s-a arătat că aceasta a fost corect stabilită de către instanța de fond.

În acest sens, având în vedere probatoriul administrat, instanța de apel a reținut că între părți s-a încheiat la data de 11 aprilie 1996 contractul de închiriere nr. x, prin care apelanta-pârâtă a dobândit dreptul de folosință asupra unui teren în suprafață de 70 mp. Părțile au stabilit o chirie de 105000 ROL, iar referitor la termenul de închiriere, s-a făcut trimitere la o "autorizație" neidentificată prin număr sau alte elemente.

Ulterior, prin H.C.L. nr. 11/1998 s-a stabilit un nou tip de contract, iar prin H.C.L. nr. 23/26.04.2001 au fost aprobate tarifele lunare minime de închiriere a terenurilor în funcție de zonă. Un nou contract de închiriere între părți, în forma stabilită prin H.C.L. nr. 11/1998, nu a fost încheiat, apelanta-pârâtă nu a plătit o chirie majorată pentru terenul închiriat conform H.C.L. nr. 23/2001 și a folosit o suprafață mult mai mare decât cea închiriată, de 858 mp.

În cauză, apelanta-pârâtă nu a contestat aceste aspecte, susținând însă că atâta timp cât părțile nu au negociat o altă chirie, nu i se poate pretinde o sumă mai mare, iar, referitor la ocuparea unei suprafețe de teren mai mari, a pretins că reclamantele trebuie să facă dovada proprietății.

Curtea de Apel Craiova a constatat însă că hotărârile Consiliului Local prin care s-a stabilit un alt nivel al chiriei sunt opozabile apelantei-pârâte (fiind acte administrative obligatorii, conform art. 49 din Legea nr. 215/2001), că terenul în litigiu face parte din domeniul public, conform H.G. nr. 973/2002 și este înscris în CF nr. x din luna septembrie 2011 . Aceste aspecte rezultă din constatările expertului topo, menționate în raportul de expertiză, nefiind astfel inclus în terenul de 1997 mp la care apelanta-pârâtă face referire, motive pentru care, criticile formulate în acest sens sunt străine cauzei.

Prin urmare, s-a dovedit dreptul de proprietate al Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Motru, în calitate de proprietar acesta având dreptul la contravaloarea lipsei de folosință de care a fost lipsit, în temeiul art. 550 din C. civ., pentru terenul folosit de către apelanta-pârâtă fără niciun titlu.

Deși aceasta susține că a încercat să îl concesioneze, formulând cereri către Consiliul Local, aspectul nu prezintă relevanță în ceea ce privește dreptul proprietarului de a culege fructele bunului său, un terț neputând folosi, cu titlu gratuit, bunurile altuia decât dacă s-a încheiat o convenție în acest sens.

De asemenea, apărările referitoare la calitatea de proprietar a unei alte persoane nu au fost reținute, neexistând nicio dovadă care să nege dreptul de proprietate al UAT Municipiul Motru, care, așa cum s-a arătat, este înscris în cartea funciară și este atestat printr-o hotărâre de guvern.

În ceea ce privește suma stabilită, cu tiltu de despăgubiri, aceasta a fost calculată pentru tot terenul folosit de către apelanta-pârâtă prin raportare la tarifele stabilite prin Hotărârea Consiliului Local nr. 23/2001 de către expertul desemnat de instanța de fond, act administrativ ce nu a fost anulat și care, așa cum s-a arătat, este opozabil societății A. S.R.L.

Instanța de prim control judiciar nu a primit susținerea, potrivit căreia pentru terenul de 70 mp, ce face obiectul contractului, chiria este cea stabilită de părți, neputând fi modificată unilateral, printr-o hotărâre a Consiliului Local.

Astfel, Curtea a reținut că niciun proprietar nu poate fi obligat să mențină într-un contract de închiriere încheiat pe o perioadă mai îndelungată un anumit cuantum al chiriei și că prin Hotărârea Consiliului Local nr. 23/2001 s-a stabilit și s-a adus la cunoștința publică (aspect necontestat) noul nivel al chiriei, persoanele interesate putând opta pentru derularea contractului în noile condiții sau pentru desființarea acestuia.

Or, în condițiile în care a continuat să folosească terenul în suprafață de 70 mp, apelanta-pârâtă a acceptat noul nivel al chiriei impus de proprietar, astfel că a fost obligată, în mod corect, de către instanța de fond să plătească o chirie majorată, nefiind vorba despre o plată nedatorată sau îmbogățirea fără justă cauză a proprietarului.

Referitor la faptul că o acțiune promovată împotriva pârâtei, din anul 1998, a fost respinsă, Curtea a arătat că acesta nu constituie un element relevant, atâta timp cât hotărârea judecătorească nu este motivată (neputând fi cunoscute argumentele avute în vedere), iar Hotărârea Consiliului Local nr. 23/2001 prin care au fost majorate tarifele de închiriere este ulterioară.

Cu privire la celelalte capete de cerere, s-a constatat că instanța de fond a dispus doar ridicarea construcțiilor edificate fără autorizație. Apelanta-pârâtă a susținut faptul că a cumpărat în anul 1996 o construcție nefinalizată, pentru care vânzătorii dețineau autorizație din anul 1991 (acte pe care nu a înțeles să le depună la dosar), construcție pe care, ulterior, a finalizat-o.

În cauză însă, nu s-a pus problema ridicării unei construcții pentru care există forme legale, ci a celor edificate fără autorizație (expertul constatând prezența unor construcții deținute de societatea pârâtă, a căror suprafață este cu mult mai mare decât cea de 70 mp, pentru care s-a încheiat contractul de închiriere), iar apelanta-pârâtă nu a adus critici concrete sentinței cu privire la aceste capete de cerere.

Împotriva deciziei nr. 11/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a declarat recurs recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin administrator B., dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la data de 16 martie 2020.

Recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. a criticat pentru nelegalitate și netemeinicie hotărârea instanței de apel, arătând că aceasta a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material și prin raportare la o stare de fapt și de drept în neconcordanță cu realitatea.

Contrar celor reținute la pagina 8, paragraful 1 din decizia recurată, se poate constata, din analiza concluziilor expertului C. formulate la obiectivele stabilite de instanță, raportate la planul de amplasament întocmit de acesta, ca parte grafică a raportului de expertiză, că imobilul ce face obiectul cauzei deduse judecății (teren 858 mp) nu face parte din terenul în suprafață totală de 6622 mp înscris în cartea funciară nr. x a localității Motru.

În acest context, cele reținute de expert la pct. 5, pagina 2 a raportului de expertiză contravin identificării grafice făcute de expert în planul de amplasament și situației reale.

Astfel, din analiza comparativă a planului de amplasament întocmit de expert cu extrasul de carte funciară (menționat ca document care a stat la baza expertizei la același punct), rezultă, în mod evident, că terenul în suprafață de 858 mp nu este inclus în terenul înscris în cartea funciară nr. x, fiind situat la nord de acesta.

Față de starea de fapt prezentată, în temeiul art. 247 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, ca și excepție de fond, de ordine publică care poate fi ridicată în calea de atac a recursului, întrucât presupune inexistența unei identități între persoana titulară al raportului obligațional (ca izvor al obligației principale ce face obiectul cererii de chemare în judecată) și cea care este chemată în judecată în prezenta cauză, în calitate de pârât.

Mai mult, raportat la această stare de fapt (potrivit căreia reclamanta face dovada dreptului de proprietate în baza extrasului de carte funciară) coroborată cu concluzia că terenul în suprafață de 858 mp este inclus în cel înscris în cartea funciară nr. x, instanța de judecată a reținut faptul că reclamanta face dovada dreptului pretins constând în lipsa dreptului de folosință.

Art. 56 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a dispozițiilor C. civ. prevede că:

"(1) Dispozițiile C. civ. privitoare la dobândirea drepturilor reale imobiliare prin efectul înscrierii acestora în cartea funciară se aplică numai după finalizarea lucrărilor de cadastru pentru fiecare unitate administrativ-teritorială și deschiderea, la cerere sau din oficiu, a cărților funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu dispozițiile Legii cadastrului și a publicității imobiliare nr. 7/1996, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

(2) Până la data prevăzută la alin. (1), înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate și a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate față de terți".

În atare situație, instanța avea obligația de a impune reclamantei să facă dovada dreptului de proprietate în mod valabil, această dovadă justificând însăși calitatea procesuală activă.

Pe de altă parte, autoarea căii de atac a arătat că expertul a concluzionat în sesnul că "construcția edificată de pârâtă este pe terenul închiriat 70 mp și pe domeniul privat conform Hotărârii Consiliului Local nr. 30/1997", iar nu pe un teren cu regimul juridic domeniu public, așa cum a reținut, în motivare, instanța de apel.

Instanța de apel a reținut, în mod eronat, la paragraful următor, că suprafața de teren de 858 mp (ce face obiectul cauzei) nu face parte din totalul de 1997 mp, de vreme ce constatarea expertului este contrară, în sensul că această suprafață de 1997 mp se compune din parcela de 914 mp (identificată ca fiind domeniu public în planul de amplasament din cadrul expertizei), parcela de 225 mp (identificată la sud față de cea de 858 mp, fără alte specificații privind această parcelă) și parcela de 858 mp care este folosită de societatea A. S.R.L.

Față de aspectele prezentate în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-pârâtă consideră că atât raportul de expertiză întocmit de către expertul C., cât și starea de fapt și de drept reținută de instanța de apel în cadrul motivării conțin informații contradictorii.

De asemenea, apreciază că instanța de apel trebuia să observe aceste neregularități și să dispună, potrivit dispozițiilor art. 337 din C. proc. civ., lămurirea raportului de expertiză.

Raportat la momentul adoptării și perioada în care se pretinde că produce efecte hotărârea de consiliu local prin care au fost adoptate noile valori ale chiriilor (sub incidența dispozițiilor noului C. civ.), dar și la regimul juridic al terenului (domeniu public), în considerarea și aplicarea dispozițiilor art. 866 și următoarele din C. civ. (2009), instanța nu putea reține în sarcina pârâtei un debit constând în chirie pentru suprafața folosită.

Potrivit art. 866 din C. civ. (2009) drepturile reale corespunzătoare proprietății publice sunt: dreptul de administrare, dreptul de concesiune și dreptul de folosință cu titlu gratuit.

Așadar, în cazul apartenenței unui imobil la domeniul public al Unității Administrativ-Teritoriale, acesta nu poate face obiectul unui alt drept real decât cele reglementate la art. 866 și următoarele din C. civ.

Mai mult, orice Hotărâre a Consiliului Local prin care se stabilesc valori unitare ale chiriilor pentru imobile aflate în domeniul public, indiferent dacă sunt de interes local, județean sau național, devine caducă.

În acest context, recurenta-pârâtă a susținut faptul că sunt corecte demersurile sale către Unitatea Administrativ-Teritorială de a concesiona suprafața de teren în cauză, demersuri cărora însă administrația publică locală a refuzat să le dea curs.

S-a învederat Înaltei Curți și faptul că instanța de apel nu a analizat motivele de fapt și de drept susținute de către pârâtă în cadrul concluziilor scrise depuse la dosarul curții de apel, în sensul că nu a procedat, după caz, la reținerea sau înlăturarea acestora la momentul pronunțării soluției.

La pagina 8, paragraful 4 din hotărârea instanței de apel se reține că nu poate fi primită susținerea, potrivit căreia cuantumul chiriei nu poate fi modificat unilateral, proprietarul neputând fi obligat să mențină într-un contract încheiat pe o perioadă mai îndelungată un anumit cuantum al chiriei.

În accepțiunea recurentei-pârâte, acest argument al instanței de apel este de natura celor care atrag incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind încălcate dispoziții legale atât cu caracter general, de principiu, din materia obligațiilor, cât și dispoziții exprese, imperative, aplicabile în cauză.

Astfel, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1165 din C. civ. [contractul este izvorul obligațiilor], art. 1169 din C. civ. [părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora], art. 1170 din C. civ. [părțile trebuie să acționeze cu bună-credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligație], art. 1270 din C. civ. [1. contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. 2. contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege] și art. 1271 din C. civ. [(1) Părțile sunt ținute să își execute obligațiile, chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creșterii costurilor executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii contraprestației. (2) Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligației, instanța poate să dispună: a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părți pierderile și beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor; b) încetarea contractului, la momentul și în condițiile pe care le stabilește].

Raportat la dispozițiile art. 1250-1253 din C. civ., care reglementează cauzele de nulitate, recurenta-pârâtă a susținut faptul că art. 2 din Hotărârea Consiliului Local nr. 11/1998 (potrivit căruia "Orice altă formă de contract pentru închirierea terenurilor și spațiilor comerciale folosite, în afara celor adoptate prin prezenta sunt nule") încalcă, de asemenea, dispozițiile legale în materia obligațiilor izvorâte între părți în temeiul contractului încheiat între acestea (contract închiriere).

Mai mult, a precizat că este vorba despre situația unei impreviziuni care trebuia să fie invocată de către reclamantă și care fundamentează un alt instrument juridic decât cel din prezenta cauză.

În acest sens, s-a arătat că reclamanta putea să solicite, în considerarea și aplicarea dispozițiilor art. 1271 alin. (2) din C. civ., fie adaptarea contractului, fie încetarea acestuia.

Invocând Hotărârea Consiliului Local nr. 11/1998 și Hotărârea Consiliului Local nr. 23/2001 (care, în opinia recurentei-pârâte, au fost emise cu nesocotirea dispozițiilor legale arătate mai sus, ca norme de drept material), reclamanta invocă, în fapt, o impreviziune (în sensul că se evocă, ca stare de fapt, un dezavantaj vădit pentru reclamantă în executarea contractului de închiriere, privind cuantumul chiriei apreciat de către aceasta ca fiind redus), dar solicită o altă soluție din materia impreviziunii decât cele adoptate de legiuitor.

La pagina 8, paragraful 1 din hotărârea instanței de apel se reține că terenul ce face obiectul cauzei "face parte din domeniul public conform Hotărârii de Guvern nr. 973/2002 și este înscris în CF x", fiind depus la dosar extras din Monitorul Oficial nr. 668 bis/09.09.2002 în care la pagina 39 (122) din actul normativ, la poziția 282 apare inventariat Parcul Central în suprafață de 6531 mp (suprafața din acte a imobilului înscris în cartea funciară nr. x) care se învecinează la nord cu domeniul privat.

S-a reiterat faptul că în partea de nord a acestui imobil se află terenul în suprafață de 858 mp folosit de societatea pârâtă A. S.R.L.

Prin urmare, din acest document rezultă o altă stare de drept (referitor la regimul juridic al terenului) decât cea reținută de instanța de apel.

În considerarea acestor argumente, pretenția formulată prin acțiunea introductivă constând în pretinsa obligație de plată a chiriei pentru o suprafață de teren ce face parte din domeniul public al Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Motru este lipsită de fundament și de temei legal, astfel că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

S-a mai arătat că instanța trebuia să procedeze la analiza temeiniciei cererii de chemare în judecată cu privire la creanța solicitată prin raportare la doua aspecte esențiale:

Recurenta-pârâtă a menționat faptul că modificarea oricăreia dintre clauzele contractuale stabilite de părți, de comun acord, nu se poate face decât printr-un act bilateral încheiat între aceleași părți sau succesorii acestora, iar, pe de altă parte, Hotărârea Consiliului Local nr. 23/26.04.2001, prin care reclamanta pretinde că s-ar fi modificat, în mod legal, valoarea chiriei stabilite prin contractul de închiriere, nu poate produce efecte pentru trecut, astfel cum se reține în sentința pronunțată de Tribunalul Gorj.

Pe cale de consecință, creanța solicitată prin cererea de chemare în judecata nu este fundamentată pe un act valabil încheiat între părți, prin care acestea să fi convenit asupra cuantumului chiriei, ci a fost stabilită, în mod unilateral, de către reclamantă prin Hotărârea Consiliului Local.

Referitor la dovada dreptului de proprietatate asupra imobilului în cauză care justifică dreptul de creanță, având în vedere data adoptării celor două hotărâri de consiliu local (H.C.L. nr. 23/26.04.2001 și H.C.L. nr. 115/30.10.2014) recurenta-pârâtă a menționat că la momentul la care s-a stabilit noul cuantum al chiriilor (26.04.2001) Unitatea Administrativ-Teritorială nu avea nici măcar adoptată hotărârea prin care a inventariat terenul respectiv ca fiind domeniul public.

În plus, s-a învederat că Hotărârea Consiliului Local nu respectă condițiile prevăzute la art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică, în sensul că, ulterior adoptării H.C.L., inventarul astfel însușit trebuia centralizat de către Consiliul Județean și, mai apoi, trimis Guvernului României pentru ca, printr-o hotărâre emisă de către Guvernul României, să se ateste apartenența bunului la domeniul public de interes local.

Aceste dispoziții legale au fost preluate, în mod similar, în cuprinsul noului act normativ, respectiv O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

În ceea ce privește al doilea capăt de cerere din acțiunea introductivă, recurenta-pârâtă a precizat că potrivit dispozițiilor Legii nr. 50/1991 în cazul construcțiilor edificate fără autorizație de construire, constructorul acestora poate solicita, în condițiile legii, intrarea în legalitate și emiterea unei autorizații de construire pentru acestea.

Mai mult, Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare prevede că și construcțiile edificate fără autorizație de construire pot fi înscrise în evidențele de cadastru și carte funciară, în temeiul documentelor prevăzute de această lege.

În fine, s-a învederat Înaltei Curți faptul că instanța de apel s-a raportat, în mod greșit, la reaua-credință a pârâtei, argumentând că aceasta nu a dat curs invitației de renegociere a contractului de închiriere (în acest scop, reclamanții având la dispoziție ca instrument juridic acțiunea prevăzută la art. 1271 din C. civ.) pentru 2 motive:

- însăși reclamanții sunt de rea-credință în condițiile în care au stat în pasivitate până la data controlului efectuat la aparatul administrației publice locale de către Curtea de Conturi, acesta fiind de altfel momentul la care aceștia au promovat cererea de chemare în judecată;

- pârâta a efectuat demersuri la autoritatea publică locală pentru concesionarea suprafeței de teren, aceasta fiind soluția juridică corectă raportat la argumentele referitoare la dezmembrămintele dreptului de proprietate aferente proprietății publice reglementate de C. civ.);

Pentru toate aceste motive, recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin administrator B. a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimații-reclamanți Instituția Primarului Municipiului Motru și Consiliul Local Motru au depus la dosar întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 10 decembrie 2020 s-a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. prin administrator B., stabilindu-se termen la data de 25 februarie 2021 pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților, dată la care s-a pronunțat prezenta decizie.

Examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei S.C. A. S.R.L., invocată în cuprinsul cererii de recurs, Înalta Curte reține că este neîntemeiată pentru argumentele ce se vor arăta în continuare.

Calitatea procesuală este dată de identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Această identitate trebuie să se materializeze prin echivalența dintre persoana reclamantului și titularul dreptului, respectiv pârâtul și cel obligat la respectarea dreptului.

În speța de față, reclamanții Municipiul Motru și Consiliul Local Motru au solicitat obligarea pârâtei la acoperirea prejudiciului produs prin ocuparea abuzivă a terenului în suprafață de 858 mp ce aparține domeniului public al municipiului, obligarea la ridicarea construcțiilor edificate nelegal pe acest teren sau autorizarea reclamanților să le ridice, pe cheltuiala pârâtei.

Cererea a fost modificată de reclamanți, sub aspectul cuantumului prejudiciului și a perioadei pentru care se solicită, iar, prin sentința pronunțată de instanța de fond, s-a admis acțiunea în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 669.145,29 RON, reprezentând chirie pentru suprafața ocupată abuziv în perioada noiembrie 2011 - iunie 2017.

Argumentele prezentate de către recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. în susținerea excepției lipsei calității sale procesuale pasive, invocate în recurs, tind la stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele de fond, solicitare incompatibilă cu natura căii de atac a recursului, limitată doar la aspecte de legalitate. Mai exact, recurenta-pârâtă a susținut faptul că din analiza comparativă a planului de amplasament întocmit de expert cu extrasul de carte funciară (menționat ca document care a stat la baza expertizei la același punct), rezultă că terenul în suprafață de 858 mp nu este inclus în terenul înscris în cartea funciară nr. x, fiind situat la nord de acesta.

Pe fondul recursului, Înalta Curte subliniază, în mod prioritar, faptul că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurentă, deoarece calea de atac dedusă judecății are caracter extraordinar și este lipsită de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă aplicare greșită a legii, recurenta-pârâtă solicită reevaluarea materialului probator și a situației de fapt stabilite în baza acestuia, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

Motivul de nelegalitate invocat de către recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. este cel reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., aceasta susținând că instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1165, art. 1169, art. 1170, art. 1270 și art. 1271 din C. civ.

Acest motiv de recurs sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă nu este fondat.

Înalta Curte constată că aceste critici nu sunt proprii recursului și nu reprezintă motive apte să ofere instanței de recurs pârghiile unui control de legalitate.

Amintind recurentei-pârâte faptul că nu este suficientă enunțarea unei critici care reproduce dispozițiile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte arată că invocarea aplicării greșite ori a încălcării unei norme de drept material într-un recurs presupune nu doar invocarea normei de drept material în mod punctual, dar și reflectarea mecanismului său corect de aplicare ori interpretare și modul în care instanța de apel a înfrânt acest procedeu.

De aceea, o nemulțumire a recurentei legată de soluția atacată, de modul în care instanța de apel concluzionează asupra stării de fapt, considerând, în cele din urmă, asupra temeiniciei acțiunii, contestație care nu deduce instanței de casare examinarea precisă a normei de drept pretins încălcate, reprezintă, în realitate, o critică specifică unei căi de atac devolutive, care nu va fi examinată în recurs, cale excepțională de atac care urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Recurenta-pârâtă din prezenta cauză face trimitere la probele administrate în fazele procesuale anterioare, susținând, fără temei, faptul că atât raportul de expertiză întocmit de către expertul C., cât și starea de fapt și de drept reținută de instanța de apel în cadrul motivării conțin informații contradictorii, în încercarea de a demonstra faptul că nu s-a stabilit că suprafața de 858 mp face parte din domeniul public al Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Motru.

Instanța de apel a constatat, în mod corect, că terenul în litigiu face parte din domeniul public al Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Motru, așa cum rezultă din constatările expertului topo menționate în raportul de expertiză dispus de către instanța de fond, nefiind astfel inclus în suprafața de 1997 mp la care apelanta-pârâtă a făcut referire, iar hotărârile Consiliului Local Motru prin care s-a stabilit un alt nivel al chiriei sunt opozabile pârâtei S.C. A. S.R.L.

Totodată, s-a reținut, cu justețe, că dreptul de proprietate al Unității Administrativ Teritoriale Municipiul Motru a fost dovedit și că aceasta, în calitate de proprietar, are dreptul la contravaloarea lipsei de folosință de care a fost lipsită, în temeiul art. 550 din C. civ., pentru terenul utilizat de către societatea pârâtă, fără niciun titlu.

Pentru considerentele ce preced, Înalta Curte constată că toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă hotărârii instanței de apel sunt nefondate și că soluția pronunțată este corectă, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente și incidente în raport cu situația de fapt rezultată în urma cercetării judecătorești efectuate, motiv pentru care, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. A. S.R.L. prin administrator B. împotriva deciziei nr. 11/2020 din 21 ianuarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2021.