ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 353/2021

Ședința publică din data de 17 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1234/10.04.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, instanța a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele B. prin Sucursala Tineretului și C., a constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a următoarelor clauze abuzive cuprinse în contractul de credit nr. x/29.03.2007 încheiat între părți: art. 4.3, 4.5 și 4.6 privind dobânda variabilă stabilită unilateral de bancă; art. 4.11 lit. e) privind comisionul de rambursare anticipată; a obligat pârâta la plata către reclamant a sumelor încasate abuziv în baza clauzelor declarate nule la care se adaugă dobânda legală, respectiv 320.140 RON; a respins în rest acțiunea ca neîntemeiată și a obligat pârâta la plata către reclamant a sumei de 17.706 RON reprezentând onorariu de avocat și 3.869,50 RON onorariu de expert.

Împotriva acestei soluții au declarat apel atât reclamantul cât și pârâta B., iar prin decizia civilă nr. 2335 din 14.12.2017 instanța a respins ambele apeluri, ca nefondate.

La data de 13 martie 2018, recurenta-pârâtă B. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 2335/A/2017 din 14 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și respingerea cererii de chemare în judecată.

În motivare, recurenta pârâtă arată că, în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția instanței de apel este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, varianta în vigoare la data încheierii contractului de credit cu intimatul.

Astfel, cu privire la clauzele de la art. 4.3, art. 4.5 și art. 4.6 din Contractul de credit nr. x/29.03.2007, referitoare la dobândă, nu este îndeplinită cerința caracterului nenegociat al acestora, câtă vreme clauza referitoare la dobânda variabilă nu este formulată în același în mod în cuprinsul tuturor contractelor de credit încheiate între B. și clienții săi, existând diferențe semnificative de formulare a acestora care determină efecte juridice diferite în raporturile dintre bancă și clienți săi.

De asemenea, instanța de judecată ar fi trebuit să aprecieze că motivele cuprinse în convenția de credit ce conferă dreptul băncii de a revizui unilateral structura ratei dobânzii sunt redactate în termeni clari și neechivoci, astfel încât nu se poate considera că acestea reprezintă un motiv în înțelesul Legii nr. 193/2000.

Terminologia folosită pentru dobânda de referință nu este una confuză, iar în contract s-a prevăzut în mod clar periodicitatea modificării dobânzii de referință variabile, element esențial într-un contract de credit.

Clauzele nu sunt abuzive, deoarece nu este îndeplinită nici cerința existenței dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în defavoarea consumatorului, întrucât în chiar cuprinsul clauzei de la pct. 4.3 este prevăzută posibilitatea pentru consumator de a refuza modificarea cuantumului dobânzii, astfel încât sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) lit. a) teza a II din Anexa la Legea nr. 193/2000.

Astfel, notificarea băncii reglementată de prevederile din contractul de credit coroborat cu posibilitatea oferită intimatului de a rambursa anticipat creditul în condițiile contractuale, are natura juridică a unei oferte de modificare a actului juridic, pe care consumatorul are libertatea de a o accepta tacit sau de a o repudia expres, noile modificări contractuale neputând să intre în vigoare prin înfrângerea voinței consumatorului.

Prin urmare, interpretarea în sensul că dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ar institui cumulativ atât condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului este greșită, întrucât ignoră existența celor două teze separate ale art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000.

De asemenea, dreptul băncii de a modifica dobânda contractuală este o consecință a caracterului variabil al dobânzii, pentru care chiar împrumutatul a optat prin cererea de creditare, fiind conformă manifestării sale de voință exprimată la data încheierii contractului de credit.

În ceea ce privește structura dobânzii variabile, teoretic, aceasta poate să varieze în funcție de un singur indice (Euribor, Libor, Robor) sau în funcție de indicele de referință al băncii, influențat de mai mulți factori precum: condițiile pieței monetare, costurile generate de prevederi legale/administrative care derivă din nivelul și remunerarea rezervelor minime obligatorii, costul cu provizionarea obligatorie și costurile de refinanțare pe piețe și nivelul mediu al dobânzii aferente depozitelor atrase de către Bancă. Concret, aceste modificări au respectat întru totul mecanismul agreat prin contract, fiind determinate de modificarea factorilor care influențează costurile resurselor B..

Clauzele referitoare la caracterul variabil al dobânzii contractuale nu pot fi considerate abuzive întrucât sunt permise de dispozițiile legale, art. 9

3

lit. g) pct. 2 din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, devenind aplicabile dispozițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, din dispozițiile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 rezultă că dobânda reprezintă prețul contractului de credit, iar dobânda contractuală fiind o parte semnificativă din prețul contractului, devin aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Se mai arată că, întrucât la data încheierii contractului de credit împrumutatului i-a fost înmânat și un grafic de rambursare pe toată perioada contractuală, inclusiv pentru cea în care dobânda era variabilă, iar valoarea ratelor, inclusiv cea reprezentată de dobândă, era precizată într-o sumă fixă, rezultă că intimatul a avut reprezentarea exactă a sumelor plătite cu acest titlu, fiind îndeplinită cerința ca o clauză contractuală să fie exprimată într-un limbaj ușor și inteligibil, întrucât graficul de rambursare face parte integrantă din contractul de credit, iar mențiunile acestuia conduc la lămurirea clauzele referitoare la costul creditului, inclusiv cele care stipulează dobânda contractuală. Prin urmare, sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care exclud de la controlul caracterului abuziv al clauzelor referitoare la prețul contractului.

O altă critică vizează soluția prin care s-a constatat nulitatea absoluta a clauzei contractuale prevăzuta de art. 4.11 lit. e) din Contractul de credit nr. x/29.03.2007 în ceea ce privește comisionul de rambursare anticipată.

Se arată că acest comision este reglementat în cuprinsul art. 9

3

lit. c) din Ordonanța nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, fiind prevăzut și în cuprinsul dispozițiilor art. 36 alin. (1) din O.U.G. nr. 50/2010, precum și în cele ale art. 46 alin. (1) lit. s), ceea ce face să fie incidente prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Referitor la perceperea acestui comision, recurenta arată că în cazul împrumutului cu dobândă, termenul este stipulat atât în favoarea debitorului (care poate fi obligat la restituire doar la termen), dar și în favoarea creditorului obligației de restituire deoarece dobânda, ca profit al împrumutului și preț al contractului, este calculată în funcție de durata contractului.

În speță, în cazul restituirii creditului, sau a unei părți din debit, imputația se face din debitul principal, împrumutatul fiind scutit astfel de plata dobânzilor viitoare calculate asupra sumei achitate anticipat. Astfel, prin restituirea înainte de termen, banca înțelege să renunțe la profitul său reprezentat de dobândă, iar comisionul de rambursare anticipată reprezintă de fapt prețul renunțării la însuși factorul determinat pentru bancă la încheierea contractului, anume perceperea dobânzilor. Prin urmare, având în vedere că există beneficii de ambele părți, instanța ar fi trebuit să aprecieze că această clauză nu este abuzivă, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 4 din Legea 193/2000.

În altă ordine de idei, se mai arată că intimatul nu a făcut dovada faptului că ar fi plătit vreo sumă de bani cu titlu de comision de rambursare anticipată, iar raportat la data la care a fost încheiat contractul de credit, perceperea unui astfel de comision nu a fost interzisă de vreo prevedere legală.

O ultimă critică vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de fond, nereduse de către instanța de apel. Astfel, recurenta apreciază că sumele reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert sunt exagerat de mari față de obiectul cauzei precum și în raport de activitatea prestată de către avocatul reclamanților.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 9

3

lit. d) teza I din O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, art. 3 alin. (2) și art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, art. 36 alin. (3) din O.U.G. nr. 50/2000, precum și cele ale art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 496 din noul C. proc. civ.

La data de 22 martie 2018, recurentul-reclamant A. a formulat recurs împotriva aceleiași decizii civile nr. 2335/A/2017 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea în parte a deciziei recurate, admiterea apelului său și obligarea pârâtelor în solidar la restituirea sumelor încasate abuziv în temeiul clauzei 5.1 din contractul de credit nr. x/29.03.2007 și dobânda legală asupra acestora, pe întreaga durată a creditului; să se stabilească faptul că ratele creditului se plătesc în RON la cursul de schimb din data încheierii contractului; să se stabilească faptul că rata dobânzii anuale va fi determinată în conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 50/2010 prin formula: 2,606% (marja fixă a Băncii) + LIBOR CHF Overnight de la începutul anului (indice de referință afișat de BNR), cu obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivare, recurentul arată că instanța de apel a interpretat eronat clauza 5.1 ca fiind o reflectare a normei din dreptul național.

Astfel, au fost interpretate eronat dispozițiile legale privind nominalismul monetar deoarece, pe de-o parte, legislația de ordine publică a protecției consumatorului derogă de la aceste norme generale și, pe de altă parte, instanța nu s-a raportat la condițiile reale ale împrumutului, aplicând o dispoziție generală, standard, unei situații care nu corespunde cu ipoteza nominalismului monetar.

Se arată că în contractul de credit al reclamantului-recurent, francul elvețian nu a fost utilizat realmente ca monedă de plată, ci aceasta a fost utilizată doar ca monedă de substituție, pentru "denominarea" creditului. Această utilizare a fost efectuată de profesionist tocmai pentru a prezenta în mod fals consumatorului necunoscător pretinsele avantaje ale CHF. Clauza de restituire a creditului în moneda de calcul nu reprezintă o simplă transpunere a principiului nominalismului monetar, deoarece fiind vorba de un credit pentru 30 de ani, profesionistul cunoștea că era probabil să apară crize ale francului elvețian.

Clauza preformulată de profesionist are un caracter neclar și ininteligibil din punct de vedere economic, iar profesionistul nu numai că și-a nesocotit obligația de a prevede clauze clare, dar a omis cu rea-credintă informarea consumatorului cu privire la riscul suplimentar al unei monede care nu are prezență reală pe piața românească.

Dezechilibrul semnificativ produs de clauză constă în majorarea costului creditului prin voința unilaterală a băncii, care a mascat acordarea unui împrumut în RON, ascunzând consumatorului faptul că banca nu va suporta niciodată riscul deprecierii monedei naționale, prin raportarea artificială la francul elvețian.

Se mai invocă și interpretarea eronată a dispozițiilor art. 57 din Legea nr. 296/2004 (forma în vigoare la data încheierii creditului), care obligau profesionistul să informeze consumatorul, printre altele, asupra riscurilor previzibile. Mai mult, art. 8 din Legea nr. 296/2004 obligă agenții economici să pună pe piață numai produse sau servicii sigure, care corespund caracteristicilor prescrise, sau declarate și să informeze complet, corect și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor. Astfel, la momentul încheierii creditului, banca avea obligația de a informa reclamantul inclusiv cu privire la proprietățile francului elvețian și cu privire la riscul crescut în raport cu alte monede, care au prezență reală (în bunuri și servicii) pe piața financiară din România.

Or, în interpretarea instanței de apel, toate aceste obligații ale profesionistului cu privire la informare și previziune asupra monedei ar fi trebuit suplinite tocmai de consumator, printr-o analiză proprie asupra pieței valutare, ceea ce este evident contrar esenței acestor reglementări.

Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 în privința ratei variabile a dobânzii prin raportare la indicele obiectiv LIBOR CHF OVERNIGHT se arată că instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile privind restabilirea situației anterioare stipulării clauzelor abuzive într-o manieră susceptibilă să creeze constumatorului o situație chiar mai dificilă decât cea anterioară anulării acestora.

Interpretarea instanței de apel neagă și cu privire la acest aspect însăși esența legislației speciale privind protecția consumatorilor. Instanța a fost învestită cu prerogativa anulării clauzelor abuzive tocmai pentru ca aceasta, cu independență și imparțialitate, să intervină în raporturile dintre consumator și profesionist și să echilibreze ea însăși contractul, prin înlocuirea clauzelor abuzive cu dispozițiile supletive, i.e. ale O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 193/2000.

Astfel, dacă în cazul monedei în care se impunea a fi restituit creditul, instanța de apel face trimitere tocmai la normele naționale supletive, arătând că acestea sunt aplicabile în speță, nu același raționament a fost aplicat de instanță și în privința restabilirii situației anterioare, instanța interpretând eronat dispozițiile art. 13 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 6 alin. fi) din Directiva 93/13.

În acest sens, al intervenției directe a instanței de judecată asupra contractului, a statuat și Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Kesler c. OTP Bank, când a arătat că Directiva (implementată în legislația română prin Legea nr. 193/2000 și O.U.G. nr. 50/2010) permite instanței naționale să înlocuiască clauza abuzivă cu o normă națională supletivă, dacă aceasta există.

Or, instanța de apel a interpretat eronat dispozițiile art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, care arată clar că, în privința creditelor acordate cu dobândă variabilă, dobânda va fi compusă din indicele de referință calculat de BNR și o marjă fixă a băncii, urmând ca rata dobânzii să fie stabilită exclusiv cu privire la această formulă.

Mai mult, instanța a interpretat eronat dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010, reținând eronat că modul de restabilire a situației anterioare aplicat de instanța de judecată nu ar putea fi cel stabilit de dispozițiile supletive din anul 2010. Indiferent de momentul încheierii contractului de credit, se apreciază că momentul la care instanța efectuează restabilirea situației anterioare este momentul pronunțării sentinței, respectiv deciziei. Astfel, instanța se va raporta tocmai la dispozițiile supletive aflate în vigoare la data restabilirii situației anterioare, așadar inclusiv cele ale art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010.

Interpretarea aleasă de instanța de apel, deși minim-invazivă față de dispozițiile contractului, nu oferă consumatorului un beneficiu real al cererii de chemare în judecată ci, din contră, creează premisa unui blocaj al contractului de credit.

Această interpretare este eronată, deoarece instanța trebuie să intervină ea însăși, direct, în contractul de credit să tranșeze definitiv situația părților, fără a supune eficiența soluției unei noi incertitudini - modul în care profesionistul va alege să interpreteze și să aplice dispozițiile instanței. Actul de justiție este un act de putere publică și are efect coercitiv, iar instanța nu poate accepta că efectele deciziei sale vor fi determinate chiar de profesionist.

În drept, au fost invocate prevederile art. 430-432 din C. proc. civ., cele ale art. 95, art. 37, art. 40 din O.U.G. nr. 50/2010, art. 1, art. 4, art. 13 din Legea nr. 193/2000, art. 15, art. 1269 din Noul C. civ., art. 3 din Regulamentul BNR 4/2005, art. 4 din Directiva 93/13/CEE; art. 29 din O.U.G. nr. 80/2013, art. 107 și 114 din C. proc. civ.

Prin întâmpinarea înregistrată la 8 mai 2018, recurenta pârâtă B. a solicitat respingerea recursului reclamantului ca nefondat.

La data de 3 iulie 2018, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea completului de filtru din data de 5 octombrie 2018 a fost analizat raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 19 aprilie 2019 au fost admise în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta B. și s-a stabilit termen în vederea soluționării acestuia la 20 septembrie 2019, cu citarea părților, potrivit art. 493 alin. (7) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din 20 septembrie 2019, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., s-a dispus suspendarea judecății recursurilor declarate în cauză, până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Prin rezoluția din 24 septembrie 2020, ca urmare a soluționării cauzei aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene C-81/19, a fost acordat termen la 20 ianuarie 2021 pentru continuarea judecății, cu citarea părților.

Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 din C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce privește recursul formulat de reclamantul A., printr-o primă critică, ce poate fi analizată din perspectiva pct. 8 al alin. (1) al art. 488 din C. proc. civ., se susține că legislația de ordine publică a protecției consumatorului ar deroga de la dispozițiile legale privind nominalismul monetar.

Instanța de recurs constată însă că, potrivit dispozițiilor art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, "o reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie.

Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri."

Deși recurentul susține că legislația protecției consumatorului derogă de la norma generală privind nominalismul monetar, nu indică în concret conținutul normei legale pe care o consideră specială și derogatorie, în înțelesul art. 15 din Legea nr. 24/2000 anterior menționat, față de norma generală cuprinsă în art. 1578 din C. civ. din 1865, aplicabil în cauză, iar o simplă afirmație generală în acest sens, nu poate susține motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Mai arată recurentul că instanța de apel nu s-ar fi raportat la condițiile reale ale împrumutului, ignorând faptul că moneda de cont, francul elvețian, ar fi fost diferită de moneda de plată, moneda națională. Sub acest aspect, instanța de apel a constatat că "susținerile apelantului-reclamant, potrivit cărora suma împrumutată i-a fost virată în RON, nu are suport probator în cauză, la dosar neregăsindu-se vreo dovadă în acest sens."

Se constată astfel că nici această susținere nu poate fi considerată ca argument pertinent într-o critică de nelegalitate, întrucât se referă la o situație de fapt ce ar fi fost greșit reținută pe baza unui probatoriu insuficient și greșit interpretat. Or, problemele ce țin de administrarea și interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

Pentru aceleași considerente, nu pot fi analizate nici criticile ce pornesc de la premisa că în fapt ar fi fost acordată cu titlu de credit o sumă de bani în RON și nu în moneda CHF, și nici criticile privind pretinsa îndeplinire defectuoasă a obligației de informare de către bancă.

De asemenea, contrar susținerilor recurentului, în ce privește clauza ce prevede obligația restituirii creditului în moneda în care a fost acordat, decizia atacată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, așa cum a fost explicat de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în practica sa.

Astfel, așa cum în mod corect a reținut și instanța de apel, articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul național prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

Suplimentar argumentelor expuse de instanța de apel, care sunt corecte și în concordanță cu practica CJUE, recent, prin Hotărârea Curții de Justiție din data de 9 iulie 2020, pronunțată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce privește, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudențe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Rezultă că, pentru a stabili în ce măsură condițiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 și 30, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanța de apel a stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale și legale, cu referire la clauzele contestate de reclamant, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părțile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menționată se aplică în lipsa unei alte înțelegeri a părților.

Contrar susținerilor recurentului, prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 cuprind o dispoziție legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părți, în același sens - al calificării acestor dispoziții drept norme cu caracter supletiv ce se aplică și în lipsa unei mențiuni exprese în contract, putând fi amintite și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, clauza contractuală, care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată

Nefondată este și critica referitoare la interpretarea greșită a dispozițiilor art. 13 din Legea nr. 193/2000 și ale art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 din perspectiva capetelor de cerere referitoare la stabilirea unei formule de calcul a dobânzii contractuale și la repunerea în situația anterioară.

Susține recurentul că instanța de apel ar fi trebuit să intervină în raporturile dintre consumator și profesionist și să echilibreze ea însăși contractul, prin înlocuirea clauzelor constatate ca fiind abuzive cu dispozițiile supletive ale O.U.G. nr. 50/2010 și ale Legii nr. 193/2000.

Prin art. 37 din O.U.G. nr. 50/2010 însă, invocat de recurent, sunt reglementate, cu caracter general, regulile aplicabile contractelor de credit cu dobândă variabilă, inclusiv formula de calcul a dobânzii pentru creditele acordate în valută.

Stabilirea de către instanță a unei dobânzi concrete, în baza prevederilor art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, ar constitui, contrar susținerilor recurentului, o ingerință în contractul încheiat între părți. Astfel, spre deosebire de prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, ce cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică în mod direct în lipsa unui acord diferit între părți, prevederile legale ale art. 37 lit. a) din O.U.G. nr. 50/2010, invocate de recurent, nu constituie norme supletive apte să înlocuiască, în mod direct, dispozițiile contractuale referitoare la dobândă, ele nefixând un cuantum concret al dobânzii, ci reglementează doar criteriile ce pot fi avute în vedere la stabilirea dobânzii variabile pentru creditele acordate în valută.

Înalta Curte reține că în practica sa, CJUE a apreciat că "pentru a răspunde la întrebarea adresată referitoare la consecințele care trebuie să decurgă din declararea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, este necesar să fie avute în vedere atât modul în care este redactat articolul 6 alin. (1) din Directiva 93/13, cât și obiectivele și economia generală ale acesteia din urmă", și a ajuns la concluzia că "decurge astfel din textul articolului 6 alin. (1) că instanțele naționale au numai obligația de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia." (Cauza C-618/10 Banco Espanol de Credito S.A. paragrafele 61, 65)

"Astfel, Curtea a considerat că, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează într-un astfel de contract, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13. Această posibilitate ar contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că asemenea clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumator, în măsura în care aceștia ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele menționate, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi totuși completat de instanța națională în măsura în care este necesar, garantând astfel interesul respectivilor profesioniști (Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Espanol de Crédito, C-618/10, EU:C:2012:349, punctul 69, Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kásler și Káslerné Rábai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 79, Hotărârea din 26 martie 2019, Abanca Corporación Bancaria și Bankia, C-70/17 și C-179/17, EU:C:2019:250, punctul 54, precum și Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 60)." - paragraful 31 din Hotărârea pronunțată în cauza C-269/19.

Așadar, în condițiile în care chiar CJUE a statuat că art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13 se opune remedierii lacunelor unui contract, provocate de eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta, doar pe baza unor dispoziții naționale cu caracter general care prevăd că efectele exprimate într-un act juridic se completează, printre altele, cu efectele care decurg din principiul echității sau din obiceiuri, care nu sunt dispoziții supletive și nici dispoziții aplicabile în cazul unui acord între părțile la contract, toate criticile recurentului referitoare la soluția instanței de apel de a respinge capătul de cerere privind stabilirea ratei dobânzii și repunerea în situația anterioară, sunt nefondate.

În ce privește recursul formulat de pârâta D. S.A. (fostă B.), critica referitoare la greșita reținere de către instanțele de fond a caracterului nenegociat al clauzelor referitoare la dobândă nu poate fi analizată câtă vreme vizează situația de fapt reținută de instanțe și nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de nelegalitate reglementate expres de art. 488 din C. proc. civ., fiind o critică de netemeinicie și nu de nelegalitate.

Referitor la dispozițiile art. 1 lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel ar fi apreciat că cele două condiții prevăzute de textul legal, respectiv condiția motivelor temeinice, expres prevăzute în contract, cât și condiția privind libertatea de alegere a consumatorului, ar trebui să fie îndeplinite cumulativ, ignorând faptul că textul de lege reglementează două teze distincte.

Instanța de recurs reține însă, pe de-o parte, că recurenta face referire la forma lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000 ce a intrat în vigoare după data încheierii contractului de credit cu reclamantul A., și care deci nu este aplicabilă speței, iar pe de altă parte instanța de apel nu și-a întemeiat soluția pe o astfel de interpretare a textului legal evocat, indicând în mod expres în cuprinsul considerentelor forma în vigoare a dispozițiilor legale.

În consecință, în acord cu dispozițiile legale în vigoare la data încheierii contractului, în mod corect a reținut instanța de apel că textul normativ prevedea necesitatea unui motiv specificat în contract pentru modificarea ratei dobânzii, ceea ce presupunea o detaliere suficientă a acestuia, de natură să permită consumatorului să cunoască, încă de la momentul încheierii contractului, condițiile concrete ale modului de variație a dobânzii.

Așadar, invocarea de către recurentă a posibilității pe care ar fi avut-o consumatorul de a denunța contractul, în cazul în care nu ar fi fost de acord cu rata dobânzii modificate, este lipsită de relevanță în contextul legislativ de la data încheierii contractului de credit.

Lipsită de relevanță este și susținerea recurentei referitoare la faptul că în contractul de credit s-ar fi prevăzut în mod expres faptul că dobânda este variabilă, câtă vreme declararea ca abuzive a clauzelor puse în discuție nu sancționează conduita băncii de a stabili o dobândă contractuală variabilă, ci pe aceea de a nu stipula în contract criterii clare și obiective de modificare a dobânzii, cu nesocotirea drepturilor consumatorului ce rezultă din prevederile Legii nr. 193/2000.

Nici incidența dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, cu consecința excluderii de la analiza caracterului abuziv a clauzelor contractuale, nu poate fi reținută în cauză. Astfel, chiar dacă dobânda ar reprezenta o parte semnificativă din prețul contractului, așa cum s-a reținut deja, modalitatea de variație a acesteia nu a fost exprimată într-un limbaj clar și inteligibil, iar simpla indicare a cuantumului dobânzii în graficul de rambursare nu este suficientă pentru a permite în mod real consumatorului să anticipeze, în linii mari cel putin, consecințele juridice și economice pe care le implică modificarea ratei dobânzii.

Referitor la criticile privind soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzei ce reglementează comisionul de rambursare anticipată, Înalta Curte constată că acestea au fost formulate omisso medio, astfel încât nu pot fi cercetate pentru prima dată direct în recurs.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (2) din C. proc. civ., motivele prevăzute la alin. (1) al aceluiași articol nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.

Instanța de apel a reținut în cuprinsul considerentelor deciziei recurate că, "raportat la soluția primei instanțe de constatare a caracterului abuziv al clauzei stipulate la art. 4.11 lit. e) din contractul de credit, referitoare la comisionul de rambursare anticipată, apelanta-pârâtă nu a adus nicio critică, astfel că, și din această perspectivă, apelul este nefondat."

Cu privire la această constatare a instanței de apel recurenta pârâtă nu a formulat nicio critică, toate criticile fiind formulate în raport cu considerentele instanței de fond, astfel încât, așa cum s-a arătat deja, întrucât motivele de recurs invocate nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel, acestea nu pot fi cercetate în recurs.

Nici criticile referitoare la greșita obligare a recurentei pârâte la plata cheltuielilor de judecată nu pot fi reținute, câtă vreme acestea sunt contestate exclusiv din perspectiva cuantumului apreciat ca fiind exagerat. Însă, așa cum s-a reținut și în Decizia nr. 3/2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii, "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate. În consecință, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.."

Față de toate aceste considerente, constatând că în speță nu se confirmă niciunul dintre motivele de casare invocate prin cererile de recurs, instanța de apel dând o corectă eficiență textelor legale, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2335/A/2017 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. (fostă S.C. B.) împotriva deciziei civile nr. 2335/A/2017 din 14 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 februarie 2021.