ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2550/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 05.04.2016, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâta-reclamantă B. solicitând obligarea acesteia la plata sumei in cuantum de 278.230,24 USD, formată din suma de 266.991,98 USD, reprezentând debitul principal restant si suma de 11.238,26 USD, reprezentând penalități contractuale de întârziere aferente debitului principal, calculate până data de 25.02.2016, cu actualizarea acestor penalități în funcție de momentul plății efective și integrale, precum și la plata cheltuielilor de judecată

La data de 01.02.2019 a depus întâmpinare si cerere reconvenționala pârâta B. prin care solicita să se dispună admiterea acesteia si pe cale de consecința compensarea sumelor datorate de B. către reclamanta si a sumelor pe care B. le are de încasat de la aceasta; obligarea reclamantei la plata sumei de 25.820,82 USD, reprezentând diferența rămasa in urma compensării, la care se vor adaugă penalități de întârziere până la plata efectivă a debitului; obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecata, în subsidiar, compensarea acestora.

Părțile au invocat ca temei al pretențiilor formulate răspunderea civilă contractuală.

Prin încheierea din 10.10.2017 au fost respinse excepția prematurității și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile ca neîntemeiate.

Prin sentința civilă nr. 2741/01.10.2019 pronunțată de prima instanță s-au admis în întregime cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. și cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă B.. Au fost compensate sumele datorate și a fost obligată reclamanta la plata sumei de 25.820,82 USD reprezentând diferență rămasă în urma compensării, la care se adaugă penalitățile de întârziere corespunzătoare până la plata efectivă a debitului. Au fost compensate și cheltuielile de judecată solicitate de părți în proces.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 808/A/08.07.2020. Prin această decizie, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul și a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a admis în parte cererea reconvențională și a obligat reclamanta-pârâtă la plata către pârâta-reclamantă a sumei de 979,85 USD; a compensat în parte sumele datorate reciproc de părți și, în consecință a obligat pârâta-reclamantă la plata către reclamanta-pârâtă a sumei de 266.012,13 USD, reprezentând debit principal rezultat în urma compensării, la care se adaugă suma de 11.238,26 USD, cu titlu de penalități calculate până la 25.02.2016, penalități de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra sumei de 266.991.98 USD în perioada 26.02.2016-15.03.2016 și penalități de întârziere de 0,1% pe zi de întârziere calculate asupra sumei de 266.012,13 USD calculate de la 16.03.2016 până la data plății efective. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și a fost obligată intimata la plata către apelantă a sumei de 14.425,06 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei civile, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea acesteia și trimiterea cauzei spre o nouă judecată curții de apel.

În motivare, după prezentarea situației de fapt, recurenta a susținut că instanța de apel a calificat și soluționat în mod greșit excepția autorității de lucru judecat referitoare la încheierea tribunalului din 10.10.2017, pornind de la excepția prematurității, în condițiile în care argumentele prezentate în susținerea acesteia de către recurentă au pornit de la neîndeplinirea procedurii prealabile; a fost ignorată în acest context împrejurarea că încheierea din 10.10.2017 nu a fost atacată cu apel de către niciuna dintre părțile litigiului, astfel avea caracter definitiv. Prin urmare, a apreciat că în apel intimata nu se mai putea prevala în mod valabil și legal de o pretinsă nerespectare a procedurii prealabile.

A mai arătat că prin decizia atacată instanța de apel a calificat în mod greșit excepția lipsei plângerii prealabile, ca fiind excepția prematurității, ceea ce a condus la soluționarea în mod greșit a autorității de lucru judecat.

În continuare, a arătat că, în baza art. 22 C. proc. civ., instanța de apel trebuia să pună în discuția părților calificarea excepției, astfel încât să fie asigurate dreptul la apărare și principiile contradictorialității și oralității.

Prin urmare, soluționând în mod eronat excepția invocată și ignorând efectele pe care aceasta le produce asupra cursului procesului, instanța de apel a eludat art. 22 C. proc. civ. și dreptul recurentei de a beneficia de efectele autorității de lucru judecat.

Astfel, recurenta a apreciat că i-a fost produsă o vătămare, în sensul art. 175 C. proc. civ., rezultând că decizia recurată a fost pronunțată cu ignorarea art. 22 și art. 430 C. proc. civ., cu încălcarea autorității de lucru judecat, fiind incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ.

Recurenta a criticat decizia din apel, susținând și că aceasta nu este motivată și că instanța de apel în mod greșit a reținut că autoritatea de lucru judecat a fost invocată prin raportare la excepția prematurității.

Totodată, a relevat că instanța de apel nu a prezentat motivele de fapt și de drept pe care și-a întemeiat soluția, având în vedere obligația ce îi revenea, potrivit art. 425 C. proc. civ.

A mai pretins recurenta că instanța de apel nu i-a analizat apărările, a făcut o confuzie asupra autorității de lucru judecat și a ignorat concluziile raportului de expertiză prin care s-a constatat că recurenta și-a executat corespunzător obligațiile contractuale, iar traficul fraudulos nu a fost provocat de niciuna dintre părți, ambele căzând victime ale fraudei.

De altfel, a mai arătat că lipsa unei motivări complete, sub toate aspectele cauzei, este confirmată și de faptul că instanța nu a verificat probele administrate în speță.

În continuare, s-a mai susținut că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 1.270 C. civ., coroborat cu art. 1.266 și art. 1.267 C. civ. deoarece din lecturarea deciziei atacate nu rezultă că la pronunțarea sau chiar la motivarea hotărârii s-a avut în vedere existența vreunui contract încheiat între părți.

În cauză, intimata nu a criticat faptul că înțelegerea părților, materializată prin încheierea contractului, este neclară, iar instanțele de judecată sunt ținute a interpreta clauzele contractuale.

Având în vedere că instanța de apel nu a acordat nicio importanță și nicio valoare prevederilor contractuale, ignorând astfel cu desăvârșire principiul forței obligatorii a contractului, recurenta solicită să se constate ca fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare la recursul promovat, prin care a invocat excepția nulității recursului cu privire la criticile subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., referitoare la nemotivarea hotărârii și încălcarea art. 1.270 C. civ., coroborat cu art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei atacate.

Potrivit dispozițiilor art. 493 C. proc. civ. s-a întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, comunicat părților, iar la 06.10.2021, potrivit încheierii pronunțate în complet de filtru, recursul a fost admis în principiu, părțile fiind citate pentru dezbateri.

Examinând recursul, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că motivele de casare îndreptate împotriva deciziei pronunțate în apel au vizat în integralitate dezlegările date de curtea de apel cererii reconvenționale, care a fost admisă numai pentru o parte a pretențiilor solicitate, soluție care s-a repercutat corespunzător și asupra cererii de compensare a creanțelor.

Primul dintre aceste motive dezvoltă grupat critici încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 7 C. proc. civ., iar recurenta invocă încălcarea, în apel, a dispozițiilor art. 22 C. proc. civ., constând într-o calificare greșită a chestiunilor tranșate prin încheierea tribunalului din 10.10.2017, rămasă neapelată. Se arată că, prin neapelare, încheierea interlocutorie a tribunalului a intrat în puterea lucrului judecat, de aceea, motivul specific din apelul reclamantei, care tindea la repunerea în discuție a acelorași chestiuni de drept, trebuia respins pentru autoritatea de lucru judecat a încheierii evocate. Drept urmare, recurenta a susținut că în apel nu se putea repune în discuție lipsa procedurii prealabile și că această instanță a calificat greșit că în fața primei instanțe s-ar fi soluționat excepția prematurității.

Răspunzând acestui motiv dezvoltat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 prin raportare la art. 22 alin. (4) C. proc. civ., instanța de recurs arată că rolul activ al judecătorului presupune, în scopul soluționării corecte a cauzei cu care a fost învestit și, totodată, consecvent principiului disponibilității, calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o denumire greșită, în acest scop punând acest lucru în dezbaterea litiganților.

Operațiunea de calificare juridică este un demers procesual necesar și impune instanței de judecată determinarea conținutului actelor și faptelor deduse judecății, a pretențiilor și apărărilor părților și clarificarea scopului în care acestea acționează procesual, toate încadrate printr-un demers calificat în instituții juridice specifice, pentru realizarea unei judecăți corecte și complete.

Prin urmare, rolul activ al judecătorului are ca obiect clarificarea și calificarea actelor procesuale ale părților, iar nu a actelor jurisdicționale ale unei instanțe de judecată.

Așadar, în măsura în care instanța, interpretând un act jurisdicțional, cum este cazul în speță - încheierea tribunalului din 10.10.2017 - din direcția lămuririi celor statuate prin acesta, a chestiunilor asupra cărora s-a stabilit judiciar și care au intrat în puterea lucrului judecat - a delimitat și identificat greșit problemele de drept dezlegate, se poate pretinde aplicarea greșită a efectelor hotărârii judecătorești delimitate prin art. 430 și urm. C. proc. civ., însă nu calificarea greșită a actului jurisdicțional, astfel cum pretinde recurenta.

Așadar, pe acest fundament, Înalta Curte arată că motivul de recurs nu poate fi examinat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la art. 22 alin. (4) din același cod, deoarece normele de procedură pretins încălcate excedează sfera calificărilor greșite date actelor și faptelor deduse judecății; motivul de recurs, așa cum a fost dezvoltat, poate privi exclusiv încălcarea efectelor hotărârii judecătorești definitive, a autorității de lucru judecat a unei încheieri interlocutorii, specific reglementate ca motiv de casare prin art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. și va fi examinat pe baza acestui temei.

În acest sens, prin decizia atacată curtea de apel a stabilit că excepția prematurității soluționată la 10.10.2017 prin încheierea interlocutorie a primei instanțe nu vizează chestiunile sesizate în apel referitoare la nerespectarea procedurii contractuale de formulare a obiecțiunilor la facturile comunicate de părți spre plată; s-a reținut în apel că excepția prematurității soluționată de tribunal a vizat alte aspecte, respectiv neîncercarea soluționării litigiului în mod amiabil și de aceea, instanța de apel nu a valorificat apărarea pârâtei, referitoare la autoritatea de lucru judecat a acestei încheieri.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că dezlegările date în apel sunt corecte.

Examinând conținutul excepției invocate în fața primei instanțe de către reclamanta A. S.R.L. cu referire la cererea reconvențională a B., Înalta Curte constată că aceasta a vizat neîndeplinirea procedurii prealabile de soluționare a disputelor dintre părți, excepția fiind fondată pe dispozițiile art. 193 C. proc. civ. întrucât condiția procedurii prealabile, atunci când legea o impune ca act premergător actului de sesizare a instanței, presupune o condiționare suspensivă a componentei procesuale a dreptului la acțiune, doctrina și jurisprudența o asimilează terminologic excepției procedurale a prematurității.

Astfel, excepția examinată a avut caracterul uneia de procedură, în măsura în care a pus în dezbatere o pretinsă neregularitate privind condițiile de sesizare a instanței cu cererea reconvențională, iar această excepție a fost respinsă ca nefondată prin încheierea din 10.10.2017 pronunțată în cauză de prima instanță, fiind reținut că neparcurgerea procedurii contractuale sau efectuarea ei ulterior și nerespectarea art. 193 C. proc. civ. "nu poate atrage automat nulitatea procedurii prealabile".

Instanța supremă, sesizând parcimonia raționamentului juridic al acestei hotărâri care, fiind neapelată, are autoritate de lucru judecat conform art. 430 alin. (1) și (4), subliniază însă că această autoritate trebuie delimitată exclusiv la argumentul juridic examinat, acela al lipsei procedurii prealabile ca și condiție de sesizare a instanței de judecată.

Or, art. 193 C. proc. civ., vizând parcurgerea procedurii prealabile ca o condiție impusă de lege pentru demararea procesului judiciar, nu opune, mai departe, imposibilitatea evocării lipsei procedurii de contestare/acceptare a facturilor ca apărare de fond, întemeiată pe nerespectarea contractului pe care pretenția afirmată se întemeiază.

Prin urmare, astfel cum a reținut instanța de prim control judiciar, argumentele din apel ale reclamantei A. S.R.L. au avut în vedere nerespectarea condițiilor și termenelor contractuale referitoare la formularea și rezolvarea obiecțiunilor la factura comunicată de B., ceea ce nu se suprapune domeniului lipsei procedurii prealabile reglementat de art. 193 C. proc. civ., temei care delimitează sfera autorității lucrului judecat opusă prin încheierea tribunalului din 10.10.2017.

Astfel, nefiind încălcată autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri, decizia atacată nu înfrânge principiul securității raporturilor de drept definitiv judecate, așa încât, motivul de casare fondat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ. este neîntemeiat și va fi înlăturat.

Al doilea motiv de casare, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. dezvoltă critici ale recurentei legate de lipsa unei motivări circumstanțiate la situația de fapt dedusă judecății, la neexaminarea în apel a tuturor argumentelor sale, la statuările legate de autoritatea de lucru judecat prin raportare la excepția prematurității. Mai departe, în prezentarea acestui motiv de recurs, B. a realizat o expunere teoretică, așa cum s-a dezvoltat doctrinar și jurisprudențial, a cerinței motivării hotărârii, arătând, dar fără a circumstanția, că afirmațiile sale nu au fost cercetate și că, în esență, aceasta semnifică o neexaminare a cauzei. S-a contestat, de asemenea, modul în care instanța de apel a valorificat proba cu expertiză și răspunsul la obiecțiunile îndreptate împotriva acesteia și a stabilit în chestiunea culpei părților în rerutarea apelurilor telefonice.

Într-un prim considerent, Înalta Curte arată că nu intră în sfera motivelor de nelegalitate, stabilite limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., criticile care vizează netemeinicia hotărârii, corespunzătoare modului de stabilire în apel a stării de fapt rezultate din interpretarea probelor; de aceea, nefiind adaptate specificului motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., această parte a criticilor nu va fi examinată.

Totodată, instanța de recurs subliniază că, în măsura în care recurenta pretinde o neexaminare a apărărilor și argumentelor proprii opuse prin apel, pentru ca această critică să aibă un caracter de substanță, partea trebuie să arate în mod concret care au fost chestiunile neexaminate, caracterul lor esențial în rezolvarea cauzei, deoarece nemotivarea unei hotărâri este sancționabilă în recurs numai dacă motivele prezentate în hotărâre nu au aptitudinea de a fundamenta decizia atacată.

O afirmație generală, cum este cea a recurentei, referitoare la neexaminarea apărărilor și argumentelor sale, nu poate contura temeinicia motivului de casare de vreme ce decizia instanței de apel este consistent motivată, reflectă o analiză concertată a probelor administrate și a apărărilor formulate și justifică hotărârea pronunțată, astfel că nu se poate constata că pricina nu a fost în mod real examinată.

Nu se poate imputa deciziei din apel nici nemotivarea referitoare la apărarea apelantei-pârâte privitoare la autoritatea de lucru judecat; cum s-a arătat deja în examinarea motivului precedent de casare, această apărare a fost analizată în apel, iar instanța a înlăturat argumentat această apărare.

Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție constată ca motivul de casare nu conturează, din perspectiva motivării, nelegalitatea deciziei atacate prin acest recurs și îl va înlătura.

În fine, ultimul motiv de casare a vizat încălcarea normelor de drept material, recurenta susținând că instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 1270 și pe cele ale art. 1266 și art. 1267 C. civ., forța obligatorie a contractului și regulile de drept referitoare la interpretarea convențiilor. Arătând semnificația articolelor de lege menționate, recurenta a afirmat că în cauză nu se punea problema unei interpretări a contractului, deoarece clauzele acestuia nu sunt îndoielnice, însă instanța avea de lămurit efectele actului juridic. Din acest punct de vedere, instanța de apel ar fi trebuit să examineze în amănunt raportul de expertiză ale cărui date trebuia valorificate în contextul clauzelor contractuale, așa încât concluzia care se impunea era aceea ca răspunderea contractuala aparținea furnizorului.

Înalta Curte arată ca invocarea motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune dezvoltarea explicativă a conținutului legii, a modului de interpretare și aplicare a acesteia comparativ cu cele statuate în apel, de natură să justifice greșeala de judecată a instanței devolutive. Simpla referire la anumite texte de lege, neurmată de explicitarea modului în care acestea au fost greșit aplicate, nu poate avea funcția solicitată de recurentă.

Instanța de apel a stabilit conținutul contractului și efectele pe care acesta le produce între părți, aplicându-le la situația de fapt determinată prin analiza probelor cauzei, dând efect tocmai principiului forței obligatorii a convenției.

Propunerea recurentei, însă, nu este aceea de a repune în discuție modul în care clauzele convenției a fost interpretate și li s-a dat efect, ci de a statua din nou asupra stării de fapt și de a impune o concluzie contrară celei reținute în apel. În realitate, chiar referindu-se la dispozițiile art. 1266 și art. 1267 C. civ., recurenta nu demonstrează încălcarea acestor dispoziții legale în faza apelului prin statuări contrare voinței reale a părților, scopului evident al contractului ori printr-o valorificare nesistematică a clauzelor lui; recurenta urmărește numai o statuare contrară, propusă prin recurs potrivit intereselor proprii și tinde, în realitate, la noi statuări de fond.

Or, scopul recursului este acela de a verifica conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a putea fi repuse în discuție chestiunile de fapt stabilite de instanța de fond prin analiza și interpretarea probelor și fără a putea provoca o verificare de temeinicie a hotărârii atacate.

Înlăturând, în baza acestor considerente, și ultimul motiv de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul conform art. 496 C. proc. civ., inclusiv cererea recurentei vizând acordarea C. proc. civ..darea cheltuielilor de judecată.

Totodată, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va admite cerea S.C. A. S.R.L. și va obliga recurenta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată în recurs, dovedite în cauză prin înscrisurile depuse la dosar înainte de închiderea dezbaterilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 808/A/08.07.2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a sumei de 5.800 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.