ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2237/2021

Ședința publică din data de 21 octombrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 București la 22 octombrie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanții A. și B. au formulat o cerere împotriva pârâtei C. S.A., pe care au precizat-o succesiv la data de 17 martie 2016 și la data de 25 martie 2016 și apoi au restrâns-o la termenul de judecată din 30 septembrie 2016, prin care au solicitat instanței constatarea nulității absolute și caracterului abuziv ale clauzelor prevăzute la art. 6.2, 8.1 și 8.2 din contractul de credit nr. x din 17 iunie 2015.

Prin sentința civilă nr. 7059 din 12 mai 2016 a Judecătoriei Sectorului 3, București a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului București, fiind înregistrată pe rolul secției a VI-a Civile la data de 5 iulie 2016, sub nr. x/2016.

Prin sentința civilă nr. 7494 din 24 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a fost respinsă cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., fiind obligați reclamanții, în solidar, să plătească pârâtei suma de 2.235 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 16 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă cererea de îndreptare a erorilor materiale din încheierea de dezbateri din 11 noiembrie 2016 formulată în cauza privind pe reclamanții A. și B. și pe pârâta C. S.A..

Împotriva sentințe civile nr. 7494/2016 și a încheierii din 16 ianuarie 2017 au declarat apel reclamanții A. și B..

Prin decizia civilă nr. 1552A din 4 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admis apelul formulat de apelanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7494 din 24 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata C. S.A..

A fost anulată sentința atacată și, evocând fondul, a fost respinsă acțiunea, ca neîntemeiată.

A fost admis apelul declarat împotriva încheierii din 16 ianuarie 2017, pe care a schimbat-o în sensul că a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale și s-a dispus îndreptarea erorii materiale în sensul că susținerea apărătorului reclamanților va fi menționată ca fiind "Doamnă președinte cu banii luați nu s-a construit acea clădire, acea clădire s-a construit cu banii de la D., este ipotecă pusă de D. și tocmai fiind sufocat de ratele pe care trebuiau să le achite lunar la D. au încercat să își ușureze un pic situația financiară" în loc de "Contractul de credit încheiat cu pârâta a avut drept scop achitarea contravalorii ratelor aferente contractului încheiat cu societatea bancară" cum în mod eronat s-a menționat.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B., precum și pârâta C. S.A..

Prin decizia nr. 2297 din 5 decembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în dosarul nr. x/2016 a fost admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei civile nr. 1552 A din 4 octombrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care a casat-o în parte, în sensul că au fost menținute dispozițiile referitoare la calitatea de consumatori a reclamanților și a fost trimisă cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel; de asemenea, a fost respins ca nefondat recursul declarat de pârâta C. S.A. împotriva aceleiași decizii.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă la data de 10 februarie 2020, sub nr. x/2016*.

Prin decizia civilă nr. 939 din 29 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost admis apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 7494 din 24 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că:

A fost admisă în parte cererea de chemare în judecată restrânsă formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A..

A fost constatat caracterul abuziv și nulitatea absolută a clauzelor contractuale cuprinse în art. 8.1 și în art. 8.2 din contractul de credit nr. x din 17 iunie 2015.

A fost respinsă cererea de chemare în judecată în rest, ca neîntemeiată.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Au fost obligați reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 700 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanții-reclamanți a sumei de 12.525,91 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, pârâta C. S.A. a declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate și, pe cale de consecință, respingerea cererii de constatare a caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 8.1. și 8.2. din Contractul de credit nr. x din 17 iunie 2015, precum și cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în cuantum de 12.525.91 RON. Cu cheltuieli de judecată în recurs.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a concluzionat în sensul lipsei negocierii clauzelor prevăzute de art. 8.1. și 8.2. din contractul de credit.

Astfel, primul argument a vizat inexistența vreunei dovezi care să demonstreze caracterul negociat al clauzelor în discuție, instanța de apel reținând că argumentul invocat de recurentă, respectiv diminuarea dobânzii penalizatoare de la 1%/zi la 0,75% pe zi nu reprezintă o dovadă a negocierii.

In acest sens, se susține că instanța de fond a arătat că, chiar și în condițiile în care s-ar reține caracterul negociat al clauzelor privind comisionul de administrare, aceasta nu ar demonstra caracterul negociat al clauzei privind dobânda penalizatoare.

Mai mult, recurenta susține că nu a invocat caracterul negociat al comisionului ca dovadă a negocierii dobânzii penalizatoare, ci a arătat că singurele clauze pe care consumatorii au dorit să le negocieze au fost cele privind comisionul de administrare și dobânda penalizatoare.

Astfel, dobânda penalizatoare prevăzută la art. 8.1 și 8.2 din Contractul de credit din anul 2015 este în cuantum de 0,75% pe zi, mult diminuată față de dobânda penalizatoare de 1% pe zi prevăzută în clauzele corespunzătoare din ambele contracte de credit din anul 2013. Această diminuare a dobânzii penalizatoare s-a datorat exclusiv manifestării de voință a reclamanților, care au solicitat expres reducerea cuantumului de 1% pe zi prevăzut în modelul de contract al pârâtei, astfel încât, s-a procedat la negocierea directă a cuantumului dobânzii penalizatoare, iar în urma discuțiilor purtate, cuantumul acesteia a fost stabilit prin voință comună la valoarea de 0,75% pe zi.

La fel și comisionul de administrare, a cărui valoare a scăzut de la 1%, care ar fi corespuns unei valori de 1.250 Euro, la valoarea de 700 Euro.

În acest context, se arată că diminuarea ambelor valori nu s-a produs din inițiativa recurentei, al cărui interes evident era contrar, ci la inițiativa celor doi consumatori care au solicitat expres negocierea celor două elemente ale contractului.

Prin urmare, recurenta susține că aceasta este dovada clară a negocierii, în condițiile în care reclamanții nu au produs absolut nici o justificare care să stea la baza acestei diminuări valorice a dobânzii penalizatoare și a comisionului de administrare. Instanța de apel, însă a înlăturat, prin raționamentul prezentat, valoarea probatorie a celor evocate, ajungând în final, la lipsa negocierii tuturor clauzelor contractuale, ceea ce nu corespunde realității.

Mai arată recurenta că, deși instanța de apel a arătat expres și explicit că în cauză nu sunt admisibile argumentele reclamanților privind incidența prevederilor O.G. nr. 13/2001 în raport de conținutul art. 9 din acest act normativ, atunci când a trecut la analiza incidenței în cauză a prevederilor lit. i) din Anexa Legii nr. 193/2000, a folosit drept termen al comparației chiar dobânda penalizatoare prevăzută de art. 3 lit. b) din O.G. nr. 13/2001.

În acest context, se apreciază că reprezintă un element clar de nelegalitate a hotărârii pronunțate analiza instanței raportată la un text de lege inaplicabil în cauză, analiză care a condus la reținerea incidenței cazului prevăzut de alin. (1) lit. i) din Anexa Legii nr. 93/2000.

Astfel, caracterul "disproporționat" al cuantumului dobânzii penalizatoare a fost apreciat în raport de dobânda legală penalizatoare prevăzută de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2001, deși art. 9 din același act normativ, dobânzile practicate de instituțiile financiare nebancare nu sunt guvernate și, deci, nici nu pot fi comparate cu cele prevăzute de acest act normativ.

Într-o altă critică, se arată că în mod nelegal, instanța de apel a reținut că nu s-ar putea prezuma în mod rezonabil faptul că reclamanții ar fi acceptat astfel de clauze în ipoteza negocierii individuale, în condițiile în care nu există nici un argument de natură legală care să susțină legalitatea acestei prezumții simple a instanței de apel.

Dimpotrivă, contrariul acestei afirmații a instanței de apel este demonstrat de însăși încheierea și existența contractelor de credit încheiate în anul 2013, contracte care prevedeau un cuantum al dobânzii penalizatoare mai mare cu 33% față de cel înscris în contractul din 2015, însă care nu a fost contestat de către reclamanți ca fiind abuziv, deși au fost calculate și percepute dobânzi penalizatoare.

În consecință, există dovada certă că reclamanții au acceptat chiar un cuantum superior al dobânzii penalizatoare, cuantum cu care au fost de acord, întrucât nu l-au atacat în nici un fel, solicitând doar diminuarea dobânzii penalizatoare cu ocazia refinanțării celor 2 credite în anul 2015, solicitare căreia recurenta i-a dat curs, negociind dobânda penalizatoare până la nivelul de 0,75% pe zi.

De asemenea, recurenta invocă nelegalitatea argumentului autorității de lucru judecat arătat de instanța de apel cu privire la reținerea de către Înalta Curte de Casație și Justiție a mențiunii de la pag. 11 alin. (8) din decizia de casare, potrivit căreia "Clauzele ce formează obiectul judecății îndeplinesc condițiile pentru a fi calificate ca fiind abuzive în sensul Legii nr. 193/2000".

Această chestiune litigioasă - caracterul abuziv sau nu al clauzelor art. 8.1 și 8.2. din contractul de credit nr. x/2015 - a constituit chiar obiectul analizei instanței de apel după casare, împrejurare care se opune reținerii autorității de lucru judecat a deciziei de casare, întrucât, într-o asemenea ipoteză, cercetarea judecătorească efectuată de instanța de apel devine în mod evident una pur formală, întrucât soluția este dată, de fapt, de către instanța de recurs care, prin decizia de casare, a învestit din nou instanța de apel cu rejudecarea, în anumite limite, a apelului formulat de apelanții-reclamanți.

Recurenta mai evidențiază nelegalitatea reținerii de către instanța de apel a pretinsei incorectitudini a pârâtei în relația cu reclamanții, care s-ar fi aflat într-o poziție dezavantajoasă din punctul de vedere al negocierii, decurgând din modalitatea de redactare a clauzelor privind dobânda penalizatoare, întrucât cuantumul dobânzii penalizatoare a fost determinat de negocierea directă purtată de reclamanți cu reprezentanții recurentei, în urma acestei operațiuni rezultând actuala formulare a clauzei sub aspectul cuantumului procentual al dobânzii penalizatoare.

Totodată, se arată că sub nici un alt aspect nu au fost contestate clauzele art. 8.1. și 8.2. din contractul de credit nr. x/2015, astfel încât orice analiză a altor aspecte se situează în afara limitelor invertirii instanței și, deci, complet nelegală.

Prin întâmpinarea depusă la data de 12 decembrie 2020, intimații-reclamanții A. și B. au solicitat în principal, admiterea excepției nulității recursului și, pe cale de consecință, anularea acestuia, întrucât în cererea de recurs pot fi identificate exclusiv motive de netemeinicie, iar în subsidiar, respingerea recursului ca neîntemeiat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 martie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 24 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 939 din 29 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 21 octombrie 2021, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează cazul de casare a unei hotărâri, care se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Rezultă, așadar, din analiza acestor prevederi legale, că hotărârea poate fi considerată nemotivată atât atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, însă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute în speță, întrucât acest motiv de recurs a fost invocat formal, având în vedere că în cuprinsul memoriului de recurs nu s-a arătat concret în ce constă pretinsa nemotivare a hotărârii din apel, nefiind dezvoltate critici pe acest aspect care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestui caz de casare.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a concluzionat în sensul lipsei negocierii clauzelor prevăzute de art. 8.1. și 8.2. din contractul de credit.

Astfel, primul argument a vizat inexistența vreunei dovezi care să demonstreze caracterul nenegociat al clauzelor în discuție, instanța de apel reținând că argumentul invocat de recurentă, respectiv diminuarea dobânzii penalizatoare de la 1%/zi la 0,75% pe zi nu reprezintă o dovadă a negocierii.

Aceste susțineri sunt nefondate, urmând a fi respinse, având în vedere că în privința negocierii clauzelor contractului de credit dedus judecății, instanța de apel a avut în vedere, cu prioritate, cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, prin decizia de casare nr. 2297 din 5 decembrie 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016, prin care instanța de recurs a constatat, cu autoritate de lucru judecat, că acest contract este un contract tip, astfel că se prezumă absența caracterului negociat al contractului.

Așadar, susținerile recurentei sunt neîntemeiate, având în vedere, pe de o parte, dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte, împrejurarea că instanța de apel a făcut propria analiza a argumentelor invocate din perspectiva pretinsului caracter negociat al clauzelor contractuale, sens în care a aplicat în mod corect dispozițiile art. 4 alin. (2) și (3) din Legea nr. 193/2000, deoarece nu s-a administrat niciun mijloc de probă susceptibil de a răsturna prezumția instituită de legiuitor în favoarea unui consumator care a încheiat un contract de adeziune.

În ceea ce privește argumentul invocat de recurentă, în sensul că diminuarea dobânzii penalizatoare de la 1%/zi la 0,75% pe zi a fost consecința unor negocieri purtate între părți și că negocierea clauzelor contestate în cauză ar rezulta din faptul negocierii comisionului de administrare față de comisioanele asemănătoare prevăzute în contractele din anul 2013, Înalta Curte constată că acesta nu poate fi primit.

Aceasta deoarece, chiar dacă ar fi fost negociată de către părți clauza care reglementează comisionul de administrare în contractul dedus judecății, față de prevederile art. 4 alin. (3) teza I din Legea nr. 193/2000, recurenta avea obligația de a proba că au fost negociate și clauzele referitoare la dobânda penalizatoare, aspect ce nu poate fi confirmat în cauză.

Mai susține recurenta, că prin decizia pronunțată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 9 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, întrucât, deși instanța de apel ar fi statuat că actul normativ respectiv nu se aplică în cauză a reținut totuși caracterul disproporționat al dobândii penalizatoare contractuale raportat la dobânda legală reglementată de O.G. nr. 13/2011.

Această susținere nu poate fi primită, având în vedere că instanța de apel s-a pronunțat asupra inaplicabilității O.G. nr. 13/2011 în cadrul clauzei contractuale distincte - art. 6.2. din contract - ce instituie dobânda remuneratorie și față de modul în care a fost învestită cu privire la analiza legalității acesteia.

În acest context, instanța de apel a constatat că prevederile art. 6.2 din contractul de credit nr. x din 17 iunie 2015 nu încalcă dispozițiile O.G. nr. 13/2011, întrucât acest act normativ nu este aplicabil acestei clauze contractuale.

Așadar, în cadrul secțiunii referitoare la analiza caracterului abuziv al art. 8.1., respectiv art. 8.2. din contractul de credit, instanța de apel a aplicat în mod corect prevederile legale incidente din legislația privind protecția consumatorilor, fără să încalce dispoziții din O.G. nr. 13/2011. Astfel, instanța de apel nu a constatat nulitatea clauzelor respective pentru că ar încălca dispoziții imperative ale O.G. nr. 13/2011, ci pentru că acele clauze au caracter abuziv, fiind întrunite atât condițiile reglementate la art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, cât și cele ale art. 1 alin. (1) lit. j) din Anexa Ia același act normativ.

În acest sens, reclamanții au susținut că dobânda penalizatoare stipulată în contract îi obliga la plata unor sume disproporționat de mari în cazul neîndeplinirii obligațiilor contractuale, comparativ cu pagubele suferite de profesionist, existând în mod evident în acest caz un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Așadar, prin analiza comparativă ce a relevat o disproporție incontestabilă între dobânda penalizatoare legală (5,75% pe an) și dobânda penalizatoare contractuală (273,75% pe an), instanța de apel nu a încălcat nicio dispoziție legală aplicabilă raportului juridic dedus judecății, ci a procedat potrivit jurisprudenței europene, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, aceasta nu conține motive contradictorii.

Mai susține recurenta C. S.A., că nu există niciun indiciu potrivit căruia nu s-ar putea prezuma în mod rezonabil faptul că reclamanții ar fi acceptat în mod rezonabil astfel de clauze în ipoteza negocierii individuale.

Or, în mod evident, nicio persoană fizică care ar încheia un contract de credit în calitate de consumator nu ar accepta, în cazul în care ar exista posibilitatea unei negocieri individuale, o dobândă penalizatoare de 273,75% pe an, astfel, că trimiterea pe care o realizează recurenta cu privire la contractele de credit încheiate în anul 2013 este irelevantă.

De asemenea, recurenta invocă nelegalitatea argumentului autorității de lucru judecat arătat de instanța de apel cu privire la reținerea de către Înalta Curte a considerentelor din decizia de casare, potrivit cărora "clauzele ce formează obiectul judecății îndeplinesc condițiile pentru a fi calificate ca fiind abuzive în sensul Legii nr. 193/2000".

Aceste susțineri sunt nefondate, așa încât formularea unor critici care să vizeze modul în care au fost dezlegate aspectele deduse judecății, prin intermediul recursului formulat împotriva deciziei pronunțate în rejudecare, după casare nu pot fi primite, întrucât decizia instanței de recurs pronunțată în cauză este definitivă și se impune atât părților, cât și instanței de apel, atât în ceea ce privește dispozitivul, cât și considerentele, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele și de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Referitor la cererea intimaților-reclamanți A. și B. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimații-reclamanți A. și B. au solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 7.251,27 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la pagina 57 din dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimaților-reclamanți A. și B. suma de 7.251,27 RON constând în onorariu avocațial.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 939 din 29 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, pe care o va obliga să plătească intimaților-reclamanți A. și B. suma de 7.251,27 RON, constând în onorariu avocațial.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 939 din 29 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 7.251,27 RON cheltuieli de judecată în favoarea intimaților-reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie 2021.