ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2177/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 10.02.2017, sub nr x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 121.382,87 Euro, la cursul B.N.R. din ziua plății, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorate de la momentul scadenței sumelor datorate, până la momentul plății efective a debitului mai sus menționat.

A precizat faptul că, la data de 10.02.2017, cuantumul dobânzii legale solicitate este de 21.254,40 Euro, după cum urmează: a) Aferent Contractului CL8 Fetești, dobânda legală calculată de la 15.03.2014 (data scadentă a Facturii nr. x, din 13.02.2014), până la 10.02.2017, este de 12.705,27 Euro; b) Aferent Contractului PGL 02 Vrancea, dobânda legală calculată de la 12.03.2014 (data scadenței facturii nr. x, din 10.02.2014), până la 10.02.2017, este de 9.549,13 Euro.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a tuturor cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în cadrul prezentului demers judiciar (taxa de timbru, onorariu de avocat, contravaloarea eventualelor expertize efectuate, etc).

Prin precizarea acțiunii, reclamantul a declarat că este de acord cu diminuarea de la 3% la 2,8% a comisionului aferent contractului x Vrancea. în consecință, valoarea totală, în RON, a obiectului cererii, la data depunerii este 624.763,80 RON, din care: 531.671,32 RON reprezentând valoarea tuturor facturilor neachitate de pârât și 93.092,48 RON reprezentând valoarea dobânzii legale calculată conform O.G. nr. 13/2011, de 6% pe an.

Prin încheierea din 27.09.2017 s-au respins excepțiile referitoare la calitatea procesuală, reținându-se că în raport de contractul de cesiune și contractele de asociere s-a făcut dovada identității între persoana reclamantă și titularul creanței, respectiv între persoana pârâtă și cel obligat în raportul juridic dedus judecății. In ce privește prescripția, tribunalul s-a raportat la data încheierii contractului de cesiune, respectiv 14.10.2015, iar excepția de neexecutare a fost calificată ca apărare de fond.

La data de 08.11.2017, tribunalul a suspendat judecata în temeiul art. 242 din C. proc. civ.. La data de 25.04.2018 tribunalul a dispus redeschiderea judecății și a respins proba cu interogatoriul reclamantului, solicitată de către pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 1417 din 09 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acțiunea, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 118.133,43 Euro și respingerii cererii referitoare la dobândă.

Împotriva sentinței civile nr. 1417/09 mai 2018 și încheierilor din 27.09.2017 și 25.04.2018 a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 786/A din 6 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierilor de ședință din 27.09.2017 și 25.04.2018 și împotriva sentinței civile nr. 1417/09 mai 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă și a fost obligată apelanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.570 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate și a sentinței tribunalului în sensul respingerii în întregime a acțiunii formulate, în principal ca urmare a intervenirii prescripției și a celorlate excepții invocate, iar în subsidiar ca nefondată; ca urmare a desființării titlului executoriu, solicită să se dispună întoarcerea executării silite și restabilirea situației anterioare prin obligarea reclamantului la restituirea sumelor achitate în baza hotărârii atacate, respectiv: suma de 570.773,48 - echivalentul în RON a sumei de 118.133,43 Euro, conform OP nr. x/3.08.2020 și suma de 12.491,71 - cheltuieli de judecată în fond și apel în dosarul nr. x/2017, conform OP nr. x/3.082020, precum și obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că instanța de apel nu a analizat considerentele respingerii excepției prescripției, astfel că s-a produs o încălcare a prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ.. Potrivit prevederilor art. 174 si 175 C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinței legale s-a adus părții o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea acestuia. Or, în situația în care instanța de apel, ar fi admis apelul, chiar dacă în parte, doar cu privire la considerentele respingerii excepției prescripției, soluția cu privire la cheltuielile de judecată ar fi fost diferită, acestea fiind acordate proporțional.

În acest context, recurenta consideră că este incident și motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivarea că prescripția a început sa curgă la data încheierii contractului de cesiune de creanță și motivarea că prescripția a început să curgă "la data la care terțul susținător a cunoscut efectuarea plăților, nicidecum la data la care aceste plăți au fost făcute" (pag. 5 par. 47), reprezintă o motivare contradictorie, care atrage casarea hotărârii apelate.

Recurenta-pârâtă invocă și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, arată că potrivit prevederilor art. 2.524 C. civ., "în cazul obligațiilor de a da sau de a face prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel s-o execute". Totodată, conform prevederilor art. 663 C. proc. civ., "Creanța este exigibilă dacă obligația debitorului este ajunsă la scadență sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată."

Recurenta susține că data la care a devenit obligația exigibilă este data încasării fiecărui certificat de la Autoritatea contractantă, deoarece potrivit acordurilor de asociere, Asocierea s-a obligat sa plătească susținătorului (respectiv cedentului) "pentru aportul său", un procent din fiecare Certificat de plată încasat de la Autoritatea Contractantă. Astfel, de la data încasării certificatelor de plată, a devenit exigibilă și creanța susținătorului.

Consideră că instanța de apel a susținut, fără niciun temei, nici legal și nici contractual, faptul că "prescripția ar începe să curgă de la data la care terțul susținător a cunoscut efectuarea plăților, nicidecum de la data la care aceste plăți au fost tăcute."

Recurenta arată că data de la care curge prescripția este data la care creanța devine exigibilă, iar creanța nu devine exigibilă la data emiterii facturii sau la data termenului stabilit aleatoriu de către una dintre părți în factură, care poate fi de 5 zile, 10 zile, 30 de zile, 6 luni sau 1 an. Atâta timp cât în contractul dintre părți nu se stabilește că plata se va face în termen de 30 de zile de la emiterea facturii și că factura se va emite în termen de 30 de zile (sau orice alt număr de zile) de la data încasării fiecărui certificat de plată, rezultă cu certitudine că data la care a devenit exigibilă creanța este data încasării fiecărui certificat de la Autoritatea contractantă.

Recurenta mai arată și că instanța de apel a reținut că "dreptul terțului susținător a fost afirmat în instanță în anul 2015, astfel încât nu se poate susține o pasivitate a creditorului obligației neexecutate."

Or, susține că Ordonanța de plată introdusă în anul 2015 nu a fost de natură să întrerupă cursul prescripției, argumentul instanței fiind contrar normelor de drept material, respectiv art. 2537 alin. (2) C. civ. raportat la art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripția nefiind întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă. Ar fi fost considerată întreruptă doar dacă în termen de 6 luni de la respingere (nu este cazul, prezenta acțiune fiind introdusă după 2 ani), se introduce o nouă cerere de chemare în judecată, cu condiția ca aceasta să fie admisă. Chiar dacă nu are relevanță, consideră că este evident și faptul că data la care a cunoscut cedentul efectuarea plăților a fost anterioară emiterii facturilor din februarie 2014, termenul de prescripție fiind împlinit la data introducerii prezentei acțiuni.

În concret, recurenta susține că instanța nu a indicat care este data de la care a început să curgă termenul de prescripție și nici dacă apreciază că acesta ar fi fost întrerupt, prin ce și pentru ce perioadă.

În continuare, sub aspectul calității procesuale pasive, recurenta arată că, în măsura în care instanța a apreciat că "Asocierea" nu are personalitate juridică și nu poate sta în judecată, cererea de chemare în judecată trebuia formulată în contradictoriu cu toți membrii asocierii, cu personalitate juridică.

Susține că această soluție a instanței încalcă și prevederile art. 56 alin. (3) C. proc. civ., putând sta în instanță și asocierile/asociațiile fără personalitate juridică.

Susținerea ca "negocierile" au fost purtate cu liderul de asocierii și pe cale de consecință doar acesta are personalitate juridică, contravin prevederilor art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractelor, între părțile contractante, obligațiile născându-se între părțile semnatare ale contractului și nu între cei care au negociat sau nu încheierea contractului. Oricum, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă în sensul că negocierile ar fi fost purtate cu B., iar hotărârea trebuie întemeiată pe probe, nu pe deducții sau presupuneri.

Sub aspectul calității procesuale active, arată că, atâta timp cât instanța a constatat aplicabilitatea legii germane, respectiv C. civ. german în speță, încălcarea prevederilor acestuia, reprezintă tot încălcarea unei norme de drept material.

Mai arată și faptul că unul dintre argumentele pentru care a susținut că această cesiune nu și-a produs efecte, au fost prevederile art. 400 din C. civ. German -Excluderea creanțelor negarantate -potrivit căruia "o creanță nu poate fi cesionată decât dacă face obiectul unei garanții."

Recurenta susține că această creanță nu a făcut obiectul niciunei garanții și nu putea fi cedată, astfel cum reiese din cuprinsul art. 5.2 din Contractul de cesiune de creanță, ceea ce înseamnă că această cesiune nu a avut loc și că reclamantului îi lipsește calitatea procesuală activă.

Consideră că instanța nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestui aspect, iar ignorarea unor prevederi legale echivalează cu încălcarea acestora, motiv pentru care se impune admiterea acestei excepții.

Sub aspectul excepției de neexecutare, după prezentarea raporturilor contractuale stabilite prin Acordul de asociere din data de 20.06.2011 și Acordul de asociere din data de 20.09.2019, recurenta susține că deși instanța de apel a apreciat că terțul susținător poate deveni subcontractant, a reținut greșit că pârâta nu a indicat care anume este textul de lege ori clauza contractuală care îl obligă în acest sens.

Contrar susținerilor instanței de apel, clauza contractuală, susține recurenta, a fost indicată în mod expres în privința ambelor acorduri de asociere, constând în faptul că părțile au agreat "să coopereze cu scopul participării în comun la procedura de licitație și în vederea executării contractului."

In consecință, recurenta-pârâtă apreciază că, prin soluția pronunțată, instanța de apel a încălcat prevederile art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractelor; dacă scopul părților ar fi fost doar sprijnirea în participarea la procedura licitației, această clauză nu ar mai fi conținut nici conjuncția "și" și nici mențiunea de cooperare în vederea executării (nu încheierii) contractului; or, în faza de execuție a contractului, cedenta nu i-a acordat niciun sprijin, susține recurenta.

In ceea ce privește susținerea instanței de apel în sensul că aceste contracte "au fost atribuite pârâtei (respectiv asocierii al cărei lider era) în considerarea susținerii terțului C.", consideră că această susținere nu a fost decât unul dintre motivele pentru care s-a agreat plata unui asemenea procent din CIP.

Intimatul-reclamant A., la 26 octombrie 2020, în termen legal, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a precizat că este de acord cu soluționarea recursului de către completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care se va constata că este admisibil în principiu.

La 11 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimat. Totodată, a solicitat să se constate că recursul este admisibil în principiu și să se dispună fixarea termenului de judecată în vederea soluționării cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 10 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu mențiunea că părțile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a susținut că recusul îndeplinește condițiile de admisibilitate.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul și a acordat termen de judecată la data de 20 ocotmbrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

Recursul recurentului-pârât a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține că, deși nu a împărtășit argumentarea tribunalului cu privire la prescripție și a conferit o argumentare proprie acestei instituții juridice, contrară argumentării oferită de tribunal, instanța de prim control judiciar a respins apelul formulat; totodată, instanța de apel nu a analizat considerentele respingerii excepției prescripției, astfel că s-a produs o încălcare a prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispozițiilor art. 461 alin. (1) C. proc. civ. "calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii, iar potrivit dispozițiilor alin. (2) al aceluiași articol "în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greșite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanța, admițând calea de atac, va înlătura acele considerente și le va înlocui cu propriile considerente, menținând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".

Înalta Curte reține că apelantul-pârât a uzat de dispozițiile art. 461 alin. (1) C. proc. civ. atacând soluția cuprinsă în dispozitivul hotărârii, care înseamnă, implicit, și atacarea considerentelor hotărârii tribunalului.

Astfel, ținând cont de limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, instanța de prim control judiciar a schimbat, în mod corect, considerentele reținute de tribunal în ceea ce privește prescripția și a oferit propria motivare din această perspectivă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că nu a fost încălcată nici o regulă de procedură, a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității, astfel încât motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă ipoteza motivării contradictorii în ceea ce privește motivarea că prescripția a început sa curgă la data încheierii contractului de cesiune de creanță și motivarea că prescripția a început să curgă "la data la care terțul susținător a cunoscut efectuarea plăților, nicidecum la data la care aceste plăți au fost făcute".

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate care vizează prin conținutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat teza privind motivarea contradictorie.

În speță, nu poate fi primită susținerea recurentei-pârâte vizând existența unor motive contradictorii, în condițiile în care, se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunțate în apel cu considerentele reținute de instanță în faza procesuală anterioară.

Se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel și nu să fie în legătură cu o altă hotărâre.

Analizând apelul declarat de pârât, instanța de prim control judiciar a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate de acesta, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăsește și în dispozitivul deciziei atacate, astfel că și din această perspectivă existența unor motive contradictorii nu poate fi reținută.

Îndatorirea de a motiva coerent și unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicții între considerente sau între unele considerente și dispozitiv, constituie o garanție pentru justițiabili, în fața eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigențe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care susțin soluția la care s-a oprit instanța, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluția din dispozitiv și nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentei-pârâte nu susțin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța a înțeles să-și argumenteze soluția adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanței de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, într-o primă critică, sub aspectul prescripției dreptului la acțiune, că data la care obligația a devenit exigibilă este data încasării fiecărui certificat de la Autoritatea contractantă, că instanța nu a indicat care este data de la care a început să curgă termenul de prescripție și nici dacă apreciază că acesta ar fi fost întrerupt, prin ce și pentru ce perioadă, precum și că Ordonanța de plată introdusă în anul 2015 nu a fost de natură să întrerupă cursul prescripției.

În primul rând trebuie menționat că, în condițiile în care, recurenta afirmă o altă situație de fapt și menționează o altă dată la care obligația a devenit exigibilă, respectiv data încasării fiecărui certificat de la Autoritatea contractantă, aceasta trebuia să facă dovada susținerilor sale în faza procesuală a apelului.

Apoi, observând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de prim control judiciar a indicat data de la care a început să curgă termenul de prescripție, reper în acest sens fiind data la care terțul susținător a cunoscut efectuarea plăților. De altfel, chiar în conținutul criticilor recurentei se regăsește evidențiată această statuare a curții de apel, în sensul că "prescripția ar începe să curgă de la data la care terțul susținător a cunoscut efectuarea plăților, nicidecum de la data la care aceste plăți au fost făcute."

În ceea ce privește susținerea recurentei că Ordonanța de plată introdusă în anul 2015 nu a fost de natură să întrerupă cursul prescripției, Înalta Curte constată că instanța de apel, pe lângă argumentul, potrivit căruia dreptul terțului susținător a fost afirmat în instanță în anul 2015, astfel încât nu se poate susține o pasivitate a creditorului obligației neexecutate, a reținut și că cesionarul nu avea dreptul "de a constrânge o persoană, cu ajutorul forței publice" anterior dobândirii dreptului de creanță.

În plus, termenul la care se raportează pârâta, adică momentul decontării facturilor de către autoritatea contractantă, nu i se poate opune terțului susținător, pentru că acesta nu este parte în contractul de achiziție.

Trebuie reamintit că, în măsura în care recurenta înțelege să susțină o altă dată la care obligația a devenit exigibilă, era imperios necesar ca proba acestor afirmații să fi fost făcută în fața instanței devolutive.

Așa fiind, în raport cu situația de fapt reținută de instanța de apel, care nu mai poate face obiect de analiză în recurs, criticile recurentei sunt nefondate.

Într-o altă critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, sub aspectul calității procesuale pasive, recurenta arată că soluția instanței încalcă prevederile art. 56 alin. (3) C. proc. civ., iar considerentul reținut de instanța de apel că "negocierile" au fost purtate cu liderul asocierii și, pe cale de consecință, doar acesta are personalitate juridică, contravine prevederilor art. 1270 C. civ. privind forța obligatorie a contractelor, întrucât obligațiile s-au născut între părțile semnatare ale contractului și nu între cei care au negociat sau nu încheierea contractului, la dosarul cauzei neexistând nicio dovadă în sensul că negocierile ar fi fost purtate cu B..

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei vizând probele administrate, conduita contractuală a părților, stabilirea situației de fapt, nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel.

Faptul că se indică anumite dispoziții legale (art. 56 alin. (3) C. proc. civ., art. 1270 C. civ.), fără să se susțină o minimă argumentație în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Sub aspectul calității procesuale active, instanța de apel a reținut că, în speță, contestând dreptul cesionarului creanței (reclamantul) de a valorifica drepturile terțului susținător, pârâta a invocat nulitatea contractului de cesiune, prin prisma nerespectării condițiilor, restrictive, impuse de insolvența terțului - persoană juridică de drept german.

În acest context, instanța de apel a reținut că s-a făcut dovada legii germane și că actele practicianului în insolvență, care a aprobat cesiunea creanței debitoarei supuse procedurii, au fost aprobate de creditori, notificarea debitorului neprezentând relevanță cât timp nu se identifică nicio plată făcută de acesta.

Înalta Curte constată că acțiunea care formează obiectul litigiului este o acțiune în plată a unei creanțe cesionate, rezultată din executarea unor convenții de asociere încheiate între societatea cedentă și recurenta-pârâtă (debitoarea cedată), fiind întemeiată pe aceste acorduri.

În speță contractul de cesiune conferă legitimare procesuală intimatului-reclamant (cesionar), în virtutea dispozițiilor art. 1568 alin. (1) din C. civ.. Art. 1568 alin. (1) lit. a) din C. civ. prevede că cesiunea de creanță transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanța cedată, inclusiv acțiunile al căror titular era cedentul, până la momentul cesiunii.

Prin urmare, contrar susținerilor recurentei, reclamantul are calitate procesuală activă, așa cum, în mod corect a reținut instanța de apel.

În ceea ce privește criticile aduse deciziei recurate sub aspectul excepției de neexecutare, Înalta Curte constată că acestea țin de evaluarea situației de fapt, fiind, în realitate, critici de netemeinicie.

Fiind critici de netemeinicie, acestea nu pot fi evaluate în faza procesuală a recursului, având în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin criticile formulate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanța de apel probelor și la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

Examinarea concretă a conținutului acordurilor de asociere, raportat la situația de fapt, la modul de reglementare al obligațiilor părților din cadrul convențiilor, la scopul urmărit de părți la încheierea acestora, aprecierea probelor și a circumstanțelor proprii pricinii deduse judecății implică aspecte care țin exclusiv de situația de fapt și de probele administrate, astfel încât evaluarea are caracter cazual, nefiind întrunită ipoteza existenței unor motive de nelegalitate.

Față de cele reținute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, iar aceasta nu cuprinde o motivare contradictorie, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material incidente în speță, motivarea curții de apel fiind una clară, precisă și atașată circumstanțelor cauzei, conducând în mod logic la soluția din dispozitiv.

Așa fiind, motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă nu sunt fondate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

În aplicarea dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 786/A din 6 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2021.