Decizia nr. 2083/2021 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — conflict de competență

Contract de leasing nr. x/29.06.2015 pentru bunul mobil mașină echilibrat;

Contract de leasing nr. x/29.06.205 pentru bunul mobil CEMB/C218/mașina echilibrat camion;

Contract de leasing nr. x/29.06.2015 pentru bunul mobil echipament jantat roti camion;

Contract de leasing nr. x/29.06.2015 pentru bunul mobil echipament jantat roti supersport;

Contract de leasing nr. x/29.06.2015;

Contract de leasing nr. x/29.06.2015 pentru bunul mobil aparat climă;

Contract de leasing nr. x/29.06.2015 pentru bunul mobil diagnoză;

Contract de leasing nr. x/29.06.2015 pentru bunul mobil set echipament service roti moto;

Contract de leasing nr. x/29.06.2015 pentru bunul mobil set echipament service roti camioane;

Contract de leasing nr. x/29.06.2015 pentru bunul mobil set echipament service roti autoturisme. A mai solicitat obligarea pârâtelor în solidar la restituirea către reclamantă a tuturor sumelor încasate în urma contractelor de leasing financiar menționate la petitul II, respectiv a sumei totale de 286.184,36 RON și obligarea pârâtelor în solidar la plata tuturor cheltuirilor de judecată. La data de 09.02.2021, pârâta B. S.A. și-a formulat apărarea prin întâmpinare, solicitând admiterea excepției necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș și declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, iar pe fond respingerea cererii de chemare în judecată față de B. S.A., cu cheltuieli de judecată. Prin sentința civilă nr. 169/2021 din 5 aprilie 2021, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a admis excepția necompetenței teritoriale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. În motivarea acestei sentințe, instanța a reținut că părțile au ales prin convențiile încheiate (art. 12.2 teza finală din Contractul de vânzare cumpărare din 29.09.2015 și art. 25.1 din Condițiile generale ale contractelor de leasing), ca litigiile care se nasc între acestea să fie soluționate de instanța competentă din București, iar pârâta S.C. B. S.A. a invocat prin întâmpinarea depusă în termenul legal excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, excepție care este de ordine privată, solicitând în temeiul prevederilor contractuale evocate, ca soluționarea cauzei să fie efectuată de Tribunalul București. De asemenea, Tribunalul Timiș a apreciat că susținerile reclamantei conform cărora în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1203 C. civ. nu pot fi primite, întrucât potrivit art. 25.12 din Condițiile generale ale contractelor de leasing anterior enumerate și a art. 13.10 din Contractul de vânzare cumpărare din 29.09.2015, reclamanta a acceptat, în mod expres, în scris clauza care se referă la competența de soluționare a litigiilor care derivă din contractele încheiate între părți. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la 23.04.2021. Prin încheierea din 30 iunie 2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția de necompetență teritorială exclusivă și a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. A constatat ivit conflictul negativ de competență, a suspendat judecata cauzei și a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte în vederea soluționării conflictului negativ de competență. Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut, că respectiva clauză de la art. 12.2 din contractul încheiat între părți este una neuzuală, conform art. 1203 C. civ., după cum s-a prevăzut și în cuprinsul contractului (art. 13.11). Instanța a apreciat că, pentru a produce efecte, o astfel de clauză trebuie, conform textului de lege citat anterior, să fie acceptată în mod expres, în scris, de cealaltă parte și anume, să existe măcar o semnătură a acesteia în dreptul clauzelor neuzuale, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, contractul fiind semnat doar la finalul acestuia, deși cuprinde mai multe clauze neuzuale. Având în vedere că respectiva clauză de alegere a competenței nu a fost acceptată expres, iar partea care nu a acceptat-o a introdus cererea la instanța competentă de drept comun, tribunalul a reținut că această clauză nu produce efecte, astfel că Tribunalul Timiș este instanța competentă să judece prezentul litigiu, ca instanță competentă de drept comun. Înalta Curte, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente: În ceea ce privește legalitatea învestirii în vederea soluționării conflictului de competență, Înalta Curte constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ., există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente. Obiectul litigiului este reprezentat de cererea de chemare în judecată, prin care reclamanta S. C. A. S.R.L. a solicitat anularea contractului de vânzare-cumpărare din data de 29.06.2015 încheiat între S.C. C. S.R.L. în calitate de vânzător și B. S.A. în calitate de cumpărător și anularea mai multor contracte de leasing financiar, precum și restituirea către reclamantă a tuturor sumelor încasate în urma acestor contracte de leasing financiar, respectiv a sumei totale de 286.184,36 RON. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1225 alin. (2) și art. 1226 alin. (2), art. 1237 și art. 1695 alin. (1) din C. civ. Conform art. 107 alin. (1) C. proc. civ.: "Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel." Totodată, art. 112 C. proc. civ. prevede că: "1) Cererea de chemare în judecată a mai multor pârâți poate fi introdusă la instanța competentă pentru oricare dintre aceștia; în cazul în care printre pârâți sunt și obligați accesoriu, cererea se introduce la instanța competentă pentru oricare dintre debitorii principali. (2) Dacă un pârât a fost chemat în judecată numai în scopul sesizării instanței competente pentru el, oricare dintre pârâți poate invoca necompetența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe." În materie contractuală, competența teritorială este alternativă, legiuitorul prevăzând în cuprinsul dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. că, "în afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente, (...) instanța locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligației, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluțiunea sau rezilierea unui contract." Totodată, dispozițiile art. 116 C. proc. civ. stipulează în sensul că "Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente". Prin clauza prevăzută la art. 12.2 teza finală din Contractul de vânzare cumpărare din 29.09.2015, precum și la art. 25.1 din Condițiile generale ale contractelor de leasing, părțile au convenit ca partea nemultumită să se adreseze instanței judecătorești de drept comun din București, în cazul în care intervin neînțelegeri între părțile contractante. Potrivit art. 126 din C. proc. civ.: "(1) Părțile pot conveni în scris sau, în cazul litigiilor născute, și prin declarație verbală în fața instanței ca procesele privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, ar fi competente teritorial să le judece, în afară de cazul când această competență este exclusivă. (2) În litigiile din materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente, în condițiile prevăzute la alin. (1), numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă." Așadar, este legală convenția părților privitoare la competență, întrucât legea procesuală civilă permite părților să convină, în scris sau prin declarație verbală în fața instanței, ca pricinile privitoare la bunuri și la alte drepturi de care acestea pot să dispună să fie judecate de alte instanțe decât acelea care, potrivit legii, au competență teritorială, în afară de cazul când această competență este exclusivă, ceea ce nu este cazul în speță. Art. 129 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Necompetența este de ordine publică: 1) în cazul încălcării competenței generale, când procesul nu este de competența instanțelor judecătorești; 2) în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad sau de competența unei alte secții sau altui complet specializat; 3) în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura". Alin. (3) al aceluiași articol prevede că "În toate celelalte cazuri, necompetența este de ordine privată". Din interpretarea normelor legale menționate rezultă că este absolută competența generală, materială și teritorială exclusivă, iar competența teritorială în pricinile privitoare la bunuri (cu excepția celor prevăzute de art. 117-121 din C. proc. civ. privitoare la imobile, moștenire, societăți, insolvență sau concordat preventiv și împotriva unui consumator) și la cele referitoare la alte drepturi de care părțile pot să dispună, este relativă. În ceea ce privește obiectul litigiului dedus judecății, prin raportare la prevederile art. 129 alin. (2) din C. proc. civ., norma de competență aplicabilă în cauză este de ordine privată. Conform art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., "Necompetența de ordine privată poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe și pot pune concluzii." Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte constată că prin întâmpinarea depusă la data de 2 februarie 2021 (data depunerii prin poștă și transmiterii pe e-mail), în termenul prevăzut de art. 201 alin. (1) din C. proc. civ., pârâta B. S.A. a invocat excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului Timiș, prin raportare la art. 25.1, teza finală din contractele de leasing financiar nr. x/29.06.2015, în cuprinsul cărora părțile au prevăzut că "toate litigiile rezultate de acest Contract în legătură cu acest Contract/care se referă la executarea, anularea sau rezilierea, interpretarea etc. se supun exclusiv competenței teritoriale a instanțelor de drept comun din București, de la sediul Locatorului." În condițiile în care competența analizată nu este exclusivă, iar conduita pe care o pretinde reclamanta prin demersul judiciar inițiat are la bază contractul părților, acesta generând litigiul, devine aplicabilă clauza atributivă de competență amintită, din perspectiva dispozițiilor art. 126 alin. (1) din C. proc. civ. Atât Contractul de vânzare cumpărare din 29.09.2015, cât și contractele de leasing sunt semnate pe fiecare pagină de reprezentantul legal al reclamantei și poartă ștampila societății, iar clauza atributivă de competență este formulată într-o manieră clară și precisă, fiind acceptată expres de reclamantă. Înalta Curte constată că prin includerea în convențiile încheiate între profesioniști, deduse litigiului, a clauzei atributive de competență în favoarea pârâtei, au fost excluse competența alternativă a instanțelor prevăzută de art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și, deci, și alegerea reclamantei întemeiată pe dispozițiile art. 116 C. proc. civ. Față de considerentele anterior expuse, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.