ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1805/2021

Ședința publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată și reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1944 din 23 noiembrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în insolvență, prin administrator judiciar B. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu C. și a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 414.819 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.402.489 RON, calculată pentru perioada 6 noiembrie 2014 - 6 noiembrie 2017.

Împotriva acestei sentințe, C. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 241 din 6 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă; cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel a fost, de asemenea, respinsă.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, solicitând casarea sa și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivare, a arătat că, urmare a neexecutării obligațiilor asumate, a notificat-o pe intimata-reclamantă cu privire la desființarea contractului de antrepriză și a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiate la 24 iunie 2008, conform pactelor comisorii inserate în acestea.

Intimata-reclamantă, s-a susținut, nu i-a acceptat declarația de desființare și a formulat acțiunea ce a făcut obiectul dosarului x/2012, prin care a solicitat, în principal, obligarea sa la încheierea unui contract autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect locuința colectivă B, compusă din 6 apartamente și garajele aferente, precum și cota aferentă din teren, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți la 24 iunie 2008 iar în caz contrar pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; în subsidiar, a solicitat obligarea sa la plata contravalorii lucrărilor executate în baza contractului de antrepriză, la prețul de 300 euro pentru un metru pătrat construit.

A subliniat recurenta-pârâtă că primul capăt de cerere excludea incidența rezoluțiunii/rezilierii, întrucât părțile conveniseră prin cele două convenții ca plata prețului în natură (transferul proprietății conform antecontractului de vânzare) să fie incident doar dacă lucrarea era socotită finalizată si contractul de antrepriză executat integral; conduita S.C. A. S.R.L., care a contestat rezilierea și rezoluțiunea, a fost sancționată în litigiul înregistrat sub nr. x/2012 ca fiind una culpabilă; astfel, instanța a respins capătul principal de cerere și l-a admis pe cel subsidiar, obligând-o la plata contravalorii lucrărilor, în sumă de 305.420 euro (echivalent în RON la cursul afișat de B.N.R. la data plății).

Așadar, doar prin respingerea irevocabilă a capătului principal de cerere a fost confirmată judiciar (implicit) rezilierea/rezoluțiunea, până la acel moment obligația sa nefiind nici determinată, nici certă, întrucât avea ca premisă intervenirea corectă a sancțiunii rezoluțiunii/rezilierii, iar această premisă era litigioasă și negată prin demersul judiciar inițiat de intimata-reclamantă.

Mai mult, a arătat că nu a avut posibilitatea obiectivă de a îndeplini obligația subsidiară de plată, în condițiile în care intimata-reclamantă se afla în procedura insolvenței, astfel că risca, în ipoteza admiterii cererii principale, să nu mai poată recupera sumele plătite.

Potrivit recurentei-pârâte, instanța de apel a nesocotit prevederile legale referitoare la exigibilitatea creanțelor și la fapta victimei înseși, ca motiv de exonerare de răspundere.

A mai susținut că răspunderea sa pentru neîndeplinirea obligației de plată a sumei de 305.420 euro este înlăturată de conduita intimatei-reclamante, care a contestat declarația de reziliere și a solicitat pe cale judiciară obligarea ei la plata în natură a prețului, prin transferul proprietății asupra corpului de clădire B și doar în subsidiar, dacă nu s-ar fi admis primul petit, plata prețului.

În aceste condiții, a apreciat că sunt incidente dispozițiile art. 1.352 C. civ., care înlătură răspunderea civilă.

Cu privire la culpa intimatei-reclamante, a susținut că instanța de apel în mod nelegal a nesocotit împrejurarea că aceasta a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, prin respingerea capătului principal de cerere formulat în dosarul nr. x/2012.

În continuare, a afirmat că în mod nelegal s-a limitat curtea de apel la reluarea considerentelor primei instanțe, fără a motiva respingerea criticilor formulate în apel.

Astfel, a arătat recurenta, instanța de prim control judiciar nu a analizat în mod efectiv pretențiile intimatei-reclamante din dosarul nr. x/2012 și semnificația juridică a conduitei procesuale a acesteia și nici nu a reținut incidența art. 1.352 C. civ.

De asemenea, a arătat că acordarea daunelor-interese moratorii impune, drept condiții premisă necesare și obligatorii, existența unei obligații bănești ajunse la scadență, precum și fapta ilicită și prejudiciabilă a debitorului, constând în executarea obligației cu întârziere.

Or, întinderea drepturilor intimatei-reclamante izvorâte din rezilierea contractului, cu titlu de restabilire a situației anterioare, a fost stabilită la data rămânerii irevocabile a sentinței civile nr. 3192/2015, astfel că doar de la acel moment pot curge daune-interese moratorii.

Mai mult, a arătat că prin admiterea cererii astfel formulate, prima instanță a nesocotit drepturile stabilite prin hotărârile pronunțate în dosarul x/2012, atâta vreme cât în sarcina ei a fost stabilită o obligație în moneda euro, doar executarea acesteia urmând a fi efectuată prin transformarea în RON la cursul B.N.R. din data plății.

Așa fiind, în anul 2014 nu avea obligația de a achita suma de 1.402.489 RON, astfel că nu se pot calcula dobânzi legale la această sumă între anii 2014 - 2017, iar această dispoziție a instanței încalcă autoritatea lucrului judecat, respectiv recunoașterea unei datorii exprimate în moneda euro.

O altă critică îndreptată de recurenta-pârâtă împotriva deciziei atacate vizează nelegala aplicare a art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011.

În acest sens, a evocat dispozițiile art. 3 pct. 8, art. 7 și art. 9 din Codul comercial și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 și a susținut că, raportat la acestea, nu are calitatea de profesionist.

Or, art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011 (temeiul legal al pretenției intimatei-reclamante), devine incident doar în măsura în care este dovedită calitatea de profesionist, ori, după caz, de autoritate publică contractantă; totodată, a susținut că O.G. nr. 13/2011 nu este aplicabilă raporturilor juridice pentru care plata s-a prevăzut în moneda unică europeană.

În continuare, a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează instituția prescripției extinctive: art. 2.503, alin. (2), art. 2.523, art. 2.537 și art. 2.541 alin. (4) C. civ., art. 16 alin. (1) lit. b) și art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, a arătat că, potrivit dispozițiilor legale incidente, fiind vorba despre prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare din aceste prestații se stinge printr-o prescripție diferită, iar data cererii de chemare în judecată - 26 februarie 2018 marchează momentul final la care se raportează dreptul intimatei-reclamante de a obține daune-interese moratorii pe o perioadă de 3 ani anterioară introducerii acțiunii: așa fiind, dobânzile legale penalizatoare aferente perioadei 06 noiembrie 2014 - 28 februarie 2015 sunt prescrise.

A susținut recurenta-pârâtă că în mod nelegal a respins instanța de apel excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plata dobânzii legale penalizatoare aplicată sumei de 305.420 euro, aferentă perioadei 6 noiembrie 2014 - 26 februarie 2015, reținând că termenul de prescripție a fost întrerupt în condițiile art. 2.537 pct. 2, respectiv art. 2.541 alin. (4) C. civ. or, introducerea unei cereri de chemare în judecată are ca efect curgerea unui nou termen de prescripție, însă de o altă natură juridică, respectiv termenul de prescripție a dreptului de a cere executarea silită.

În acest context, a subliniat că exercitarea dreptului la acțiune cu privire la debitul principal nu a întrerupt prescripția dreptului la acțiune în ceea ce privește debitul accesoriu.

Astfel, a arătat că efectul introducerii acțiunii înregistrate sub numărul x/2012 constă în curgerea unui nou termen de prescripție, însă unul având ca obiect executarea silită a debitului principal recunoscut prin sentința nr. 1944 din 23 noiembrie 2018, iar nu unul având ca obiect dreptul material la acțiune cu privire la debitul accesoriu.

Pe de altă parte, a arătat că, potrivit art. 2.523 C. civ., "prescripția extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui"; or, în speță intimata-reclamantă a cunoscut atât existența dreptului principal, cât și pretinsa existență a dreptului accesoriu încă din luna septembrie a anului 2012.

Cu toate acestea, în cadrul dosarului nr. x/2012, a procedat la exercitarea dreptului la acțiune numai în ceea ce privește dreptul principal de creanță, nu și în ceea ce privește dreptul de creanță accesoriu. Cu privire la acest din urmă drept, a rămas în pasivitate o perioadă de aproximativ 6 ani și, deși a cunoscut nașterea dreptului la acțiune cu privire la pretinsa dobândă penalizatoare, intimata-reclamantă, în baza principiului disponibilității, a ales să nu îl exercite timp de 6 ani.

A Afirmat recurenta că s-ar fi putut eventual discuta despre o pretinsă întrerupere a prescripției, atât cu privire la debitul principal, cât și cu privire la debitul accesoriu, numai în ipoteza în care dreptul la acțiune ar fi fost exercitat deodată atât cu privire la debitul principal, cât si cu privire la cel accesoriu.

Potrivit recurentei-pârâte, considerentele Curții de Apel Cluj, potrivit cărora "(...) dat fiind că debitul principal s-a stins în data de 06.11.2017, în mod corect s-a reținut faptul că pentru debitul accesoriu constând în dobânda legală a început să curgă un nou termen de prescripție la data de 06.11.2017", sunt nelegale și reprezintă o adăugare la dispozițiile art. 2.537 C. civ.

Aceasta întrucât cauzele de întrerupere a prescripției sunt cauze legale, fiind stabilite exclusiv de lege și sunt limitative, de strictă interpretare și aplicare, așa încât nu sunt susceptibile de extindere ori de aplicare prin analogie.

În cauză s-a întocmit și comunicat părților raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, în conformitate cu dispozițiile art. 493 C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării acestuia.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, constatând că părțile nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă și că, deși legal citate, nu s-au înfățișat la strigarea pricinii, în conformitate cu dispozițiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus suspendarea judecății cererii de recurs.

La 11 mai 2021 intimata-reclamantă a depus cerere prin care a solicitat să se constate că în cauză a intervenit perimarea recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la 7 octombrie 2020, când cauza a fost suspendată în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar de la această dată dosarul a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni.

În conformitate cu dispozițiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar și contra incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții timp de 6 luni, iar potrivit art. 420 alin. (1) C. proc. civ. perimarea se poate constata la cererea părții interesate sau din oficiu.

Având în vedere că de la data adoptării măsurii de suspendare au trecut mai mult de 6 luni, iar în acest interval dosarul a rămas în nelucrare din vina recurentei și, reținând că în cauză nu au fost invocate motive de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare, în baza art. 420 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 241 din 6 mai 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Cu recurs în termen de 5 zile de la pronunțare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 septembrie 2021.