ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 178/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 de B.N.P. D. și E., încheiat între reclamanți, în calitate de vânzători și C. S.R.L., în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea bunului imobil reprezentat de teren intravilan arabil în suprafață de 2.456 mp, cu nr. cadastral x, situat în comuna Mogoșoaia, Tarla 41, Parcela 330, jud. Ilfov, intabulat în CF nr. x a localității Mogoșoaia, precum și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestui contract, conform principiului restitutio in integrum.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1549 și următoarele din C. civ.

Prin încheierea de ședință din 12 aprilie 2017, instanța a constatat, în temeiul dispozițiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, suspendarea de drept a judecării cauzei formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. prin lichidator judiciar F., având în vedere cererea precizatoare înregistrată la data de 12.04.2017 și înscrisurile anexate, trimise de către reclamanți, din care rezultă că, prin sentința civilă nr. 10253/17.12.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus intrarea în faliment a societății pârâte C. S.R.L.

Împotriva acestei încheieri au formulat recurs reclamanții, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 289/R din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a admis recursul formulat de reclamanți, a casat încheierea recurată și a trimis cauza în vederea continuării judecății, aceleiași instanțe, cu motivarea că deschiderea procedurii insolvenței împotriva pârâtei nu are efecte juridice asupra judecării prezentei cauze având în vedere obiectul acesteia și că cererile formulate în cauză nu se încadrează în categoria celor limitativ prevăzute de art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentința civilă nr. 530/2018 din 28 februarie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar F.; a dispus rezoluțiunea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 și a repus părțile în situația anterioară, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamanților imobilul - teren intravilan, arabil, în suprafață de 2456 mp. cu nr. cadastral x situat în Mogoșoaia, Tarla 41, Parcela 330, Jud. Ilfov, intabulat în C.F. nr. x a localității Mogoșoaia; a obligat reclamanții să restituie pârâtei suma încasată cu titlu de preț al imobilului în cuantum de 1.300.000 RON; a obligat pârâta să plătească reclamanților cheltuieli de judecată în sumă de 3506 RON reprezentând taxa judiciară de timbru. Totodată, a luat act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe cale separată.

Împotriva sentinței civile nr. 530 din 28 februarie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel pârâta C. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar SP F.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă la 13 noiembrie 2018, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 350 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar SP F., împotriva sentinței civile nr. 530/28.02.2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimații - reclamanți A. și B., a schimbat în tot sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 350 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, reclamanții A. și B. au declarat recurs la 23 aprilie 2019, solicitând, în principal, admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar, în subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate și, în rejudecare, respingerea apelului ca nefondat; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt și a parcursului procesual, în motivare, recurenții-reclamanți au susținut că, în primă instanță, intimata nu a formulat nicio apărare, invocând direct în apel o culpă contractuală/delictuală.

Astfel, arată că instanța de apel a reținut o culpă pretinsă numai a unuia dintre reclamanți, respectiv a reclamantului A., fără a invoca și reține o culpă a recurentei-reclamante B..

Consideră că motivele de culpă reținute de instanța de apel în privința reclamantului A. sunt simple alegații, intimata-apelantă invocând calitatea de administrator de facto a acestuia prin raportare la unele contracte de credit încheiate de către societatea intimată. Astfel, recurentul susține că a exercitat numai un mandat acordat de către asociații societății în acest sens, care nu echivalează cu o administrare de facto.

Prin urmare, recurenții susțin că instanța de apel a schimbat situația de fapt, fără ca astfel de motive să fi fost invocate de intimata-pârâtă în fața instanței de fond, ele fiind invocate pro causa, pentru prima dată în apel și acceptate de instanța de apel, fără un probatoriu susținut.

Evocând dispoziții legale ce reglementează instituția vânzării-cumpărării (art. 1294, art. 1313, art. 1361 și art. 1365 din C. civ. de la 1864), recurenții arată că, în situația în care cumpărătorul nu își îndeplinește obligația principală de plată a prețului, vânzătorul este îndreptățit să solicite rezoluțiunea vânzării.

Raportat și la prevederile art. 1091 și art. 1020 din același cod, recurenții apreciază că lipsa culpei cumpărătorului poate fi reprezentată numai de plata integrală a prețului. Astfel, în opinia recurenților, cumpărătorul se poate prevala de faptul că nu se află în culpă contractuală numai dacă dovedește că a plătit integral prețul la data stipulată în contract, ceea ce nu este cazul în speță.

Prin urmare, recurenții susțin că instanța de apel, cu toate că invocă o neincidență în cauză a răspunderii contractuale, aduce în fapt motivări cu privire la răspunderea civilă delictuală, în condițiile în care niciodată intimata-apelantă nu a invocat împotriva recurentului-reclamant A. vreun drept izvorât dintr-o faptă ilicită pe care acesta să o fi săvârșit, iar în privința recurentei-reclamante B., intimata-apelantă nu a invocat nicio culpă, ca și cum aceasta nu ar fi fost parte în contractul a cărui rezoluțiune s-a solicitat.

Recurenții apreciază că, din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanța de apel a invocat în mod indirect dispozițiile art. 1082 C. civ. de la 1864, în condițiile în care obiectul prezentei cauze nu este reprezentat de o acțiune în plata de daune-interese, ci doar de o acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, fără solicitarea de daune-interese, motiv pentru care consideră că aceste dispoziții nu sunt incidente în speță.

Totodată, autorii prezentului demers judiciar apreciază că în mod greșit instanța de apel a reținut că recurentul A. ar fi fost administratorul de facto al societății C. S.R.L., precum și dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind răspunderea pentru faptele ilicite ale organelor de conducere, întrucât acestea nu au legătură cu speța dedusă judecății.

Recurentul A. arată că, așa cum reiese din Certificatul emis de registrul comerțului (aflat la dosarul de fond), nu a avut calitatea de administrator statutar al societății intimate până la data de 09.10.2012 (dată ulterioară termenului de plată contractual), ci a avut numai calitatea de asociat minoritar (în perioada 2008-09.08.2011) și nicio calitate ulterior, până la data deschiderii procedurii de insolvență, când a fost desemnat administrator special.

În acest context, recurenții susțin că motivarea instanței de apel, în sensul că neachitarea prețului ar reprezenta o faptă ilicită a recurentului A. este nefondată, deoarece neplata prețului putea genera o răspundere contractuală pentru societate și nu o răspundere delictuală pentru recurent.

De asemenea, consideră că o asemenea motivare este în afara oricărui cadru legal, întrucât, după data deschiderii procedurii insolvenței C. S.R.L. și până la trecerea în faliment, această societate nu a avut lichidități în contul bancar, neplătindu-și în această perioadă nici salariații.

Mai arată că, după data deschiderii procedurii de insolvență, plățile se puteau efectua numai cu acordul/din dispoziția administratorului judiciar/lichidatorului semnatar al cererii de apel F., recurenții susținând că acesta nu a achitat diferența de preț și nici nu dorește să o achite.

Această împrejurare rezultă, în opinia recurenților, din faptul că lichidatorul judiciar nu s-a prevalat nici în fața instanței de fond, și nici în apel, de dispozițiile art. 1366 și art. 1021 din C. civ. de la 1864.

Drept urmare, recurenții arată că nu au făcut altceva decât să-și exercite un drept recunoscut de lege ca urmare a nerespectării obligațiilor contractuale de către cumpărătoare, solicitând rezoluțiunea contractului, fapt care nu poate fi considerat ca fiind de rea-credință.

Recurenții-reclamanți consideră neîntemeiate și nefondate susținerile instanței de apel conform cărora rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare nu ar fi oportună prin raportare la faptul că s-ar fi achitat de către cumpărătoare o parte semnificativă din preț, având în vedere dispozițiile art. 1365 și art. 1366 C. civ. de la 1864.

Asfel, arată că, deși i-au acordat societății cumpărătoare două termene de plată a diferenței de preț, aceasta nu le-a respectat și nici în fața instanței nu a solicitat acordarea unui nou termen de plată a diferenței de preț pentru ca judecătorul să poată să i-1 acorde dacă ar fi considerat că se impune.

Prin urmare, recurenții susțin că, în lipsa unei astfel de solicitări, consecința imediată este rezoluțiunea contractului, astfel cum, în mod imperativ, prevăd dispozițiile art. 1366 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții arată că nu au solicitat obligarea pârâtei de a executa convenția cu plata de daune-interese conform art. 1082 C. civ. de la 1864 pentru întârzierea executării obligației de plată (în limitele stabilite de părți), ci au optat pentru rezoluțiunea contractului și repunerea părților în situația anterioară.

În ceea ce privește motivarea instanței de apel cu privire la faptul că, asupra terenului și construcției, a fost constituită o ipotecă în favoarea H. S.A., recurenții consideră că nu are nicio relevanță în speță, întrucât dreptul de ipotecă al Băncii nu face obiectul prezentei acțiuni.

Totodată, arată că nu poate fi primită de instanța de recurs motivarea instanței de apel conform căreia autorii prezentului demers judiciar ar fi în imposibilitate de restituire a prețului achitat în cuantum de 1.300.000 RON, pe motiv că sunt lipsiți de resursele financiare necesare restituirii prețului primit, așa cum reiese din încheierea dată de instanța de fond, prin care s-a dispus acordarea unui ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru și a eșalonării acesteia, întrucât intimata-pârâtă datorează recurentului-reclamant A. peste 3.000.000 RON, așa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat publicat în B.P.I. nr. 7515/12.04.2018, astfel încât, între suma datorată de recurenți ca efect al rezoluțiunii și suma datorată de societatea C. S.R.L. este o diferență dublă, operând compensația legală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., art. 1294, art. 1020-1021, art. 1313, art. 1361, art. 1365-1366 și art. 1091 din C. civ. de la 1864.

Prin rezoluția de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs nu este legal timbrată și că recurenții-reclamanți nu au menționat dacă sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care recursul va fi admis în principiu.

În aceste condiții, în procedura prealabilă de regularizare a cererii, Înalta Curte a emis o adresă prin care li s-a comunicat recurenților faptul că au obligația de a complini lipsurile mai sus amintite, sub sancțiunea anulării cererii.

Prin adresa înregistrată la dosar în data de 30 mai 2019, recurenții-reclamanți au depus taxa judiciară de timbru în cuantumul solicitat.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 20 mai 2019, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

La 20 iunie 2019, intimata-pârâtă reprezentată prin lichidator judiciar I. S.P.R.L. (rezultat ca urmare a divizării F.) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 28 iunie 2019, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar.

La 4 iulie 2019, recurentul-reclamant A. a formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca neîntemeiate.

Tot în data de 4 iulie 2019, a depus răspuns la întâmpinare și recurenta-reclamantă B., solicitând înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte, ca fiind în principal nedovedite și nefondate, reiterând solicitarea de admitere a recursului astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu și-a exprimat poziția procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 350 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, fiind stabilit termen de judecată la 2 februarie 2021, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Cu toate că recurenții-reclamanți au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., în memoriul de recurs, acestea nu au fost structurate și dezvoltate pe fiecare motiv de casare în parte, criticile urmând a fi analizate în ordinea cronologică în care au fost expuse.

Mai mult, se constată că susținerile orale nu corespund întrutorul celor formulate în scris, în cuprinsul cererii de recurs, motiv pentru care, instanța de recurs va avea în vedere exclusiv criticile așa cum au fost formulate în cuprinsul memoriului de recurs. În acest sens, prezintă relevanță susținerile orale ale recurentei-reclamante, prin avocat, care arată că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât instanța de apel nu a analizat niciuna din apărările invocate prin întâmpinare și nici temeiurile de drept invocate. De asemenea, tot oral, a mai susținut și că instanța de apel a reținut numai motive străine de natura cauzei. Aceste critici, deși pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu vor putea fi analizate întrucât nu se regăsesc ca atare și în cererea de recurs cu care a fost învestită Înalta Curte.

Totodată, cu titlu prealabil, se cuvine menționat că, spre deosebire de calea de atac devolutivă a apelului (care provoacă o nouă judecată asupra fondului), recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, în care nu se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci hotărârea atacată se judecă doar sub aspecte ce țin de legalitatea hotărârii atacate.

Cu toate acestea, însă, printr-o primă critică, recurenții învederează că, în apel, instanța a schimbat situația de fapt, luând în considerare motive și apărări pe care intimata-pârâtă nu le-a formulat în fața primei instanțe de fond, ci direct în apel.

Este adevărat că, în analiza apelului cu care a fost învestită, instanța de apel a reținut de la bun început că prima instanță de fond a stabilit în mod greșit starea de fapt dedusă judecății, însă, pentru argumentele ce succed, critica nu poate fi primită.

Potrivit art. 479 C. proc. civ., instanța de apel, ca instanță de prim control judiciar, este ținută a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor formulate în cauză, ceea ce, în speță, instanța de apel a și făcut.

Având în vedere că stabilirea unei anumite situații de fapt este determinată de interpretarea actelor dosarului, prin coroborarea tuturor probelor administrate, aceasta nu poate face obiectul controlului judiciar, întrucât instanțele de fond sunt suverane în aprecierea și stabilirea situației de fapt, reaprecierea în recurs a probelor administrate nemaifiind posibilă.

Prin urmare, neputând face obiectul cenzurii instanței de recurs, o astfel de critică nu poate fi primită în calea extraordinară de atac a recursului.

În altă ordine de idei, având în vedere că acțiunea are ca obiect rezoluțiunea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între părți, instanța de apel a analizat condițiile în care poate opera rezoluțiunea în lipsa unui pact comisoriu, una din acestea fiind neexecutarea obligației corelativ cu stabilirea părții aflate în culpă.

Procedând la clarificarea culpei apelantei-pârâte în neexecutarea obligației de plată a diferenței de preț, instanța de apel a reținut pe de o parte că, în materie de executare a contractelor, prin culpă, se înțelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligației, iar, pe de altă parte, că, pentru neexecutarea obligației restului de plată a prețului contractului de vânzare-cumpărare, se face culpabil și intimatul-reclamant A. prin aceea că reclamantul a îndeplinit acte și fapte materiale de administrare a apelantei-pârâte, fiind împuternicit în acest sens de Adunarea Generală a Acționarilor.

Fără a combate raționamentul instanței, așa cum aceasta și l-a expus, recurenții se cantonează în a face aprecieri asupra culpei exclusive a pârâtei, în calitate de cumpărator, în considerarea neachitării diferenței de preț din contractul de vânzare-cumpărare, astfel cum acesta a fost convenit.

Mai mult, aceștia susțin că, în privința recurentei-reclamante B., instanța nu a reținut nicio culpă, în condițiile în care aceasta a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că noțiunea de culpă presupune analiza unei conduite neconforme în îndeplinirea unei obligații, criticile recurenților care vizează o astfel de conduită nu pot fi analizate din perspectiva unei critici de nelegalitate întrucât acestea poartă asupra unei chestiuni de fapt care nu mai poate face obiectul analizei instanței de recurs. Mai mult, în raționamentul instanței de apel, existența culpei nu era necesar a fi reținută și în sarcina recurentei B.. Aceasta a figurat în contract în virtutea calității matrimoniale, de soție a recurentului-reclamant A..

Cât privește susținerea potrivit căreia, obiectul prezentei cauze nu este reprezentat de o acțiune în plată de daune interese, ci în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la faptul că instanța de apel a invocat dispozițiile art. 1082 C. civ. de la 1864, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 1082 din C. civ. de la 1864 nu au fost invocate de instanță așa cum au interpretat recurenții, ci ca un argument în susținerea condiției vinovăției în neexecutarea obligației de plată a diferenței de preț a contractului, considerată de instanța de apel ca o condiție generală a răspunderii contractuale.

În continuare, recurenții critică decizia instanței de apel prin aceea că, în motivare, Curtea a invocat în mod nereal faptul că reclamantul A. ar fi fost administratorul de facto al apelantei și dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind răspunderea pentru faptele ilicite ale organelor de conducere, care nu au legătură cu speța.

Nici această critică nu este una de nelegalitate. Împrejurarea că reclamantul ar fi fost sau nu adminstratorul în fapt al pârâtei nu este altceva decât o chestiune de fapt care, asemenea celorlalte mai sus arătate, nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Cât privește presupusa invocare a dispozițiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind răspunderea pentru faptele ilicite ale organelor de conducere de către instanța de apel, Înalta Curte constată că singura mențiune cu privire la această normă se regăsește într-un pasaj în care au fost consemnate susținerile recurenților în combaterea apelului pârâtei: "Apelanta a invocat în mod nereal că unul dintre reclamanți - A. - ar fost administratorul de facto al pârâtei și dispozițiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind faptele ilicite ale organelor de conducere, care nu au legătură cu speța dedusă judecății" (paragraful al doilea de la pagina 9 a deciziei recurate).

Aceleași considerații se impun și în ceea ce privește susținerile referitoare la calitatea în care a recurentul-reclamant a semnat contractele, existența sau nu a lichidităților societății pârâte, calitatea de asociat minoritar până la o anumită perioadă, etc.

De asemenea, recurenții au mai invocat dispozițiile art. 1366 C. civ. în scopul de a arăta că lichidatorul, semnatar al apelului, avea la dispoziție posibilitatea de a solicita instanței acordarea unui termen pentru plata diferenței de preț. Nici această critică nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci o situație ipotetică, întrucât, în realitate, pârâta nu și-a manifestat nicicum intenția de a achita diferența de preț pentru ca instanța să poată acorda un termen în acest sens.

În continuare, recurenții aduc argumente în susținerea exclusiv a culpei pârâtei care a refuzat să achite diferența de preț, or, așa cum s-a reținut mai sus, culpa echivalează cu o conduită neconformă în îndeplinirea unei obligații care nicicum nu poate fi asimilată unei critici de nelegalitate a deciziei recurate pentru a putea fi analizată de instanța de recurs.

De asemenea, invocarea art. 1365 din C. civ. de la 1864 nu poate fi primită întrucât articolul consfințește dreptul de a solicita rezoluțiunea vânzării pentru neplata prețului, acesta fiind un aspect de fapt care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs. Totodată, prin invocarea acestui articol, recurenții tind să combată considerentele instanței de apel care a făcut aprecieri asupra oportunității operării rezoluțiunii raportat la achitarea unei părți semnificative din preț. Altfel spus, critica nu vizează chestiuni de nelegalitate, ci de temeinicie, care nu poate face obiectul analizei instanței de recurs.

Cât privește critica potrivit căreia, în mod greșit instanța de apel a interpretat, prin raportare la convenția încheiată la 01.05.2011, că recurenții-reclamanți nu ar fi considerat că achitarea prețului rămas de plată ar fi un motiv care să conducă la rezoluțiunea contractului, Înalta Curte reține că și aceasta este o chestiune de temeinicie, ce ține de aprecierea probelor care nu mai poate face obiectul cenzurii instanței de recurs.

Aceleași considerații se impun și în ceea ce privește critica prin care se arată că nu are nicio relevanță în speța dedusă judecății argumentul suplimentar reținut de instanța de apel, în sensul că, pe aproape toată suprafața terenului ce ar trebui restituit, a fost construită o hală de producție, iar asupra terenului și construcției a fost constituită o ipotecă în favoarea unei bănci. Și acestea sunt chestiuni de fapt care urmează același regim de excludere de la analiza instanței de recurs.

Nu în ultimul rând, cu referire la un alt argument secundar al instanței de apel care a reținut că, în ceea ce privește restituirea prețului în sumă de 1.300.000 RON, reclamanții (recurenți) ar fi lipsiți de resursele financiare necesare restituirii prețului, făcând trimitere la o încheiere a Tribunalului București prin care s-a dispus în favoarea acestora acordarea unui ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru și a eșalonării acesteaia în zece rate lunare, recurenții arată că intimata-pârâtă are o datorie față de aceștia în cuantum mult mai mare decât suma pe care ar trebui să o restituie ca parte din preț primit, astfel încât, în opinia acestora, ar fi operantă compensația legală.

Nici această ultimă critică nu este o veritabilă critică de nelegalitate pentru aceleași considerente mai sus arătate.

Reținând că, în realitate, criticile formulate nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci relevă nemulțumirea recurenților-reclamanți cu privire la soluția instanței de apel, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 350 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei civile nr. 350 din 22 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2021.