ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1754/2021

Ședința publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 19.01.2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâta J. S.A., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 euro, în echivalent RON la data plății, cu titlu de despăgubire pentru daunele materiale; despăgubiri civile cu titlu de daune morale, după cum urmează: (a) 700.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru reclamanta A., în calitate de mamă; (b) 700.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru reclamantul B., în calitate de tată; (c) 250.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru C., în calitate de soră; (d) 250.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru D. prin reprezentant legal, mama sa A., în calitate de frate; (e) 250.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru E. prin reprezentant legal, mama sa A., în calitate de frate; (f) 250.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru F. prin reprezentant legal, mama sa A., în calitate de soră; (g) 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru G. prin reprezentant legal, mama sa A., în calitate de frate; (h) 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru H., în calitate de bunic patern; (i) 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plății), pentru I., în calitate de bunica paternă; cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare ocazionate cu prezentul proces, al căror cuantum se va preciza ulterior.

În drept au fost invocate dispozițiile art. 1349-1350, art. 1381-1395 din C. civ., Legea 136/1995.

Prin sentința civilă nr. 1144/15.04.2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H. și I., în contradictoriu cu pârâta J. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 3.447,55 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; a fost obligată pârâta, cu titlu de daune morale, la plata sumei de câte 50.000 euro către fiecare dintre reclamanții A. și B. și la plata sumei de câte 25.000 euro către fiecare dintre reclamanții C., D., E., F., G., H. și I.; a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta J. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea cererii, desființarea în parte a hotărârii atacate, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate.

Și reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. au formulat apel împotriva aceleiași sentințe, solicitând acordarea integrală a despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 571A/2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă la 19 iunie 2020, a fost admisă excepția netimbrării apelului, invocată din oficiu; a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I. împotriva sentinței civile nr. 1144/15.04.2019 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă J. S.A.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâta J. S.A., împotriva sentinței civile nr. 1144/15.04.2019 pronunțate de Tribunalul Ilfov, secția Civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin aceeași decizie, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, s-a dispus obligarea:

- reclamanților A., B., C., D., E., F., G., H. și I. să plătească, în solidar, aferent capătului din cererea de chemare în judecată privind daunele materiale solicitate, taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.270,35 RON;

- reclamanților A. și B. să plătească, aferent capătului din cererea de chemare în judecată privind daunele morale solicitate, taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 36.234,8 RON fiecare;

- reclamanților C., D., E. și F. să plătească, aferent capătului din cererea de chemare în judecată privind daunele morale solicitate, taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 15.258,5 RON fiecare;

- reclamanților G., H. și I. să plătească, aferent capătului din cererea de chemare în judecată privind daunele morale solicitate, taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 8.266.4 RON fiecare.

S-au acordat dreptul de a formula cerere de reexaminare în ceea ce privește stabilirea taxei judiciare de timbru datorată în fața primei instanțe pentru cererea de chemare în judecată, în termen de 3 zile de la comunicarea deciziei.

Împotriva deciziei evocate, la 29 iulie 2020, a declarat recurs pârâta J. S.A, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Cu privire la primul motiv de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac arată că, în condițiile în care, pentru daunele morale nu există dispoziții legale stricte privind cuantificarea, nici criterii obiective, dar nici bareme prestabilite, așa cum există în unele țări din Uniunea Europeană, care să poată ajuta magistratul la aprecierea unei astfel de suferințe, singurele criterii sunt cele legate de practica judiciară pronunțată în cauze similare de către ÎCCJ și de către curțile de apel din România, ca instanțe de control judiciar.

Recurenta susține că instanța de apel a arătat că nu va avea în vedere practica judecătorească invocată în susținerea apelului, întrucât, în sistemul judiciar românesc, jurisprudența nu este izvor de drept.

Apreciază recurenta că instanța de apel a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, încălcând astfel dispozițiile art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislația și jurisprudența din România.

Mai departe, recurenta redă considerentele deciziei nr. 422/2018 a ÎCCJ, fără a preciza numărul dosarului în care a fost pronunțată această decizie.

Conchide recurenta că instanța de apel a încălcat o normă de drept aplicabilă cazului dedus judecății și totodată, solicită a se ține cont că, deși a depus la dosarul cauzei o serie de hotărâri judecătorești, instanța de apel nu a făcut vorbire de nici una dintre acestea, astfel încât, din această perspectivă, apreciază că hotărârea este nemotivată.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susține că a solicitat instanței să lămurească toate împrejurările accidentului din 12.08.2015, inclusiv posibila influență a necuplării centurii de siguranța de către pasagerii din autovehiculul marca x, asupra decesului lui K. (pasager bancheta stânga spate, alcoolemie 0,45%0), însă instanța de apel a apreciat că recurenta nu ar fi dovedit această culpă concurentă a victimei.

Apreciază recurenta că pasagerul minor a fost găsit la 4 m de autoturism, astfel că nu poate exista vreun dubiu privind faptul că, dacă purta centura de siguranță, obligatorie conform legii, ar fi supraviețuit.

Consideră că prezumțiile legale sunt și ele mijloace de formare a convingerii judecătorului.

Solicită a se avea în vedere decizia nr. 12/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru judecarea recursurilor în interesul legii și dispozițiile art. 28 alin. (1) teza a II-a din Normele aprobate prin Ord. Nr. 14/2011 (rep.) și ale art. 1371 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă nu a precizat dacă că este de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimaților-reclamanți, la 13.08.2020 (dosar recurs).

La 19 august 2020, în termen legal, intimații-reclamanți au depus întâmpinare prin care au invocat excepția nulității pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 Cod procedură și, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimații-reclamanți nu au precizat dacă sunt de acord ca, în situația în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluționat de completul de filtru, în condițiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 04.09.2020, iar la 11 septembrie 2020, aceasta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției nulității și reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de intimați, proporțional cu munca și activitatea prestată de avocat pentru această fază procesuală, având în vedere dispozițiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 februarie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au formulat un punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepția nulității recursului, invocată de intimații-reclamanți prin întâmpinare, a admis în principiu recursul și a fixat termen în ședință publică, pentru soluționarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanța de apel a analizat probele (înscrisuri, expertiza, martori, prezumții) în stabilirea daunelor morale și cele referitoare la situația de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, cu privire la culpa concurentă a victimei decedate K..

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce în dezbatere, în esență, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanța de apel, conform circumstanțelor particulare ale cauzei, reprezintă așadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanța de apel nu a făcut referire nici măcar la o decizie de speță care a format convingerea instanței în sensul soluției pronunțate.

Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale, totodată prezentând raționamentul-logico juridic prin care a cuantificat daunele morale.

Astfel, se constată că, prin apelul declarat în cauză, așa cum corect a reținut și instanța de apel, pârâta a criticat soluția primei instanțe și sub aspectul cuantumului prea mare al daunelor morale acordate, relativ la suferințele pricinuite de moartea victimei în accidentul auto.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situația de fapt și a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speța dedusă judecății, respectiv dispozițiile art. 1391 alin. (2) C. proc. civ. și art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, în același timp menținând temeiurile de drept invocate de instanța de fond, a căror aplicare nu a fost, dealtfel, contestată prin calea de atac formulată de intimata-pârâtă.

Instanța de apel a reținut că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar și a practicii judiciare în materie, respectiv a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogățire fără justă cauză a terțelor persoane păgubite.

Astfel, în urma coroborării probelor din dosar cu susținerile părților privind sumele acordate în practică, aprecierii soluțiilor ca precedent și aplicării principiului echității și al proporționalității, reținând, în mod corect, că stabilirea despăgubirii trebuie să fie atributul suveran al instanței, pentru fiecare cauză în parte, instanța de apel a concluzionat că, în cauză, se impune a fi acordate daune în cuantumurile învederate în dispozitivul sentinței atacate, de câte 50.000 euro fiecare, în cazul reclamanților A. și B. și de câte 25.000 euro fiecare, în cazul reclamanților C., D., E., F., G., H. și I..

Potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenție deosebită respectării de către instanțe a obligației de a examina problemele ridicate de către părți, ca o garanție a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanța europeană a arătat totuși, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenție, obligă tribunalele să-și motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părților, iar întinderea obligației de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura și circumstanțele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătorești este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă reține, contrar celor învederate de recurentă, că, pe de o parte, instanța de apel a făcut trimitere la jurisprudența instanțelor, inclusiv cea depusă la dosar, de care, potrivit dispozițiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, a ținut cont la cuantificarea daunelor, iar, pe de altă parte, norma indicată nu impune obligația în sarcina instanței de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenței și de a cita în mod explicit deciziile jurisprudențiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanțe este de a ține seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudență, în absența unor criterii clare și obiective prevăzute de legislația națională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanțe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reține că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudența din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept și are caracter orientativ pentru instanțele chemate să se pronunțe în spețe asemănătoare, analiza instanței fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate și a particularităților situației concrete din fiecare cauză.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte referitoare la nerespectarea jurisprudenței relevante în materia daunelor morale, încadrate de aceasta în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, vizează exclusiv aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât nu au fost indicate normele de drept pretins încălcate sau greșit aplicate. Chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ține seama de legislația și jurisprudența din România, instanța supremă reține că jurisprudența din România nu obligă instanțele naționale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunțate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii și sesizarea Înaltei Curți în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Așadar, jurisprudența din România nu este izvor de drept în raport și de conținutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală și că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă J. S.A. împotriva deciziei civile nr. 571A/2020 din 19 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 septembrie 2021.