ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 175/2021

Ședința publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursurilor de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la 23 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1382 C. civ., art. 1385 C. civ., art. 194 și următoarele, art. 451 alin. (1), art. 452, art. 453 C. proc. civ., art. 127 din Statutul profesiei de avocat, precum și pe celelalte dispoziții legale indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin sentința civilă nr. 407/2018 din 15 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. și a obligat pârâta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE să plătească reclamantei suma de 257.281,67 RON pretenții și suma de 6.177,81 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 407 din 15 februarie 2018 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pârâta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecința în principal a respingerii acțiunii ca neîntemeiată, dat fiind caracterul nejustificat și nerezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată raportat la complexitatea cauzei arbitrale, iar, în subsidiar, reducerea drastică și considerabilă a acestora, până la un nivel rezonabil.

Prin decizia civilă nr. 1140 din 26 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE împotriva sentinței civile nr. 407 din 15 februarie 2019 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a redus suma la care a fost obligată pârâta de la 257.281,67 RON la 40.000 RON și a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta, de la 6.177,81 RON, la 960,47 RON.

La 11 octombrie 2019, reclamanta A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, precum și împotriva încheierii din data de 24 iunie 2019 prin care a fost respinsă excepția netimbrării apelului ca urmare a constatării de către instanța de apel a faptului că cererea CASEI NAȚIONALE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ar fi scutită de plata taxei de timbru, solicitând instanței de recurs casarea deciziei recurate și, în rejudecare:

- să constate faptul că pentru apelul formulat, CNAS are obligația de plată a taxei de timbru de 50% din valoarea sumei contestate, conform art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 și să se stabilească obligația CNAS de plată a acestei sume;

- să respingă ca fiind nefondat apelul formulat de CNAS împotriva sentinței civile nr. 407 din 15 februarie 2018 a Tribunalului București și să mențină hotărârea apelată ca fiind legală și temeinică;

- să dispună obligarea CNAS la plata cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului, constând în onorariu de avocat;

- să dispună obligarea CNAS la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Anterior detalierii motivelor de recurs, autoarea recursului a prezentat situația de fapt care a determinat inițierea acțiunii, precum și cadrul procesual.

Ulterior, recurenta a procedat la dezvoltarea criticilor formulate împotriva deciziei 1140 din 26 iunie 2019 și a încheierii din data de 24 iunie 2019 pronunțate de instanța de apel.

Prima dintre criticile formulate vizează faptul că instanța de apel a apreciat în mod eronat că cererea de apel formulată de CNAS ar fi scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, prin întâmpinarea formulată în apel, a invocat faptul că cererea de apel a CNAS trebuia timbrată conform art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv cu 50% din valoarea taxei de timbru datorată pentru suma contestată, față de care, CNAS a invocat faptul că apelul pe care l-a formulat nu ar fi supus obligației de plată a taxei judiciare de timbru, fiind invocate dispozițiile art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Având în vedere că, prin încheierea atacată cu recurs, Curtea de Apel București a respins excepția netimbrării ca neîntemeiată, apreciind că cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru, recurenta solicită a se observa că, prin soluția dispusă, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, se arată că, procedând la o analiză a textului de lege anterior citat prin raportare la obiectul acțiunii inițiate de recurenta A. S.R.L., cererea de chemare în judecată nu privește venituri publice din categoria celor enumerate de art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ci are în vedere obligația CNAS de a achita cheltuielile de judecată ocazionate de inițierea unor litigii împotriva recurentei, dispute care au fost soluționate nefavorabil.

Față de cele mai sus arătate, recurenta solicită instanței de recurs să constate că prevederile legale mai sus invocate nu sunt aplicabile în cauză și, pe cale de consecință, să dispună obligarea CNAS la achitarea taxei judiciare de timbru datorate conform art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin cea de a doua critică formulată, recurenta susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că, în speță, cheltuielile de judecată nu sunt datorate de către CNAS întrucât procesul în care au fost ocazionate nu a fost soluționat pe fond, ci doar pe o excepție. Motivarea contradictorie a instanței de apel.

Încă de la început, autoarea recursului precizează că, prin criticile aduse, este vizată greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ. care reglementează condițiile în care ar putea fi admisă o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată.

Așadar, se susține că, în cenzurarea făcută, instanța de apel nu a avut ca temei dispozițiile art. 451 C. proc. civ. prin care se instituie dreptul instanței de judecată de a reduce motivat valoarea cheltuielilor de judecată, ci, reducerea sumelor acordate de instanța de fond s-a datorat exclusiv unei interpretări și aplicări eronate a prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă reproduce câteva pasaje considerate relevante din cuprinsul hotărârii atacate cu privire la acest aspect, pe care aceasta le analizează din perspectiva dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând că respectivul text de lege nu face vorbire despre câștigarea procesului pe fond de către una dintre părți pentru a se naște dreptul părții adverse de a beneficia de plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acel proces.

În cele ce urmează, recurenta-reclamantă enumeră condițiile care trebuie îndeplinite în vederea acordării cheltuielilor de judecată, respectiv existența culpei procesuale a părții care a pierdut procesul și de la care urmează să fie solicitate cheltuielile, solicitarea expresă din partea părții adverse de acordare a cheltuielilor de judecată, precum și dovedirea respectivelor cheltuieli de judecată, condiții considerate ca fiind îndeplinite cumulativ în prezenta cauză pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei CNAS.

În susținerea afirmațiilor sale, recurenta-reclamantă face trimitere atât la literatura de specialitate, cât și la o jurisprudență a Plenului Fostului Tribunal Suprem.

Față de cele de mai sus, recurenta-reclamantă arată că această prezumție de culpă procesuală nu are în vedere buna sau reaua-credință a părții care a pierdut procesul, ci faptul că, prin promovarea și acceptarea judecării procesului, partea care a pierdut procesul, a suportat riscul acestei situații, trebuind să despăgubească pe partea potrivnică câștigătoare cu cheltuielile din proces angajate de aceasta din urmă.

În acest sens, autoarea recursului subliniază că CNAS a insistat în promovarea acțiunii arbitrale la un tribunal arbitral necompetent, cu toate că avea posibilitatea ca, după invocarea excepției de necompetență, să renunțe la sesizarea CICA și să sesizeze ICC Paris, instanța arbitrală competentă, cu atât mai mult cu cât a beneficiat de asistență juridică de specialitate.

În ceea ce privește ipoteza avută în vedere de instanța de apel, respectiv faptul că nu s-a stabilit dacă CNAS a pierdut procesul întrucât nu s-a soluționat fondul cauzei, recurenta solicită a se constata că este o interpretare eronată a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., interpretare care contravine jurisprudenței relevante existente.

Recurenta conchide în sensul că, indiferent de faptul că soluția pronunțată de instanță vizează fondul cauzei sau soluționarea pricinii se realizează în baza unei excepții de procedură, partea care pierde procesul este în culpă procesuală și datorează părții adverse cheltuielile ocazionate de litigiul pornit la inițiativa sa.

O astfel de soluție apare ca fiind singura echitabilă întrucât onorariul de avocat a fost achitat în legătură cu activitatea desfășurată de avocați pentru a identifica apărări și a pregăti documente procesuale în legătură cu toate aspectele cauzei, inclusiv fondul, neputând fi anticipată soluția care urma a fi pronunțată de tribunalul arbitral în sensul soluționării cauzei prin admiterea excepției nelegalei compuneri a completului.

Referindu-se la complexitatea și volumul activităților avocațiale, recurenta arată că acestea nu s-au redus la aspecte de procedură, în condițiile în care a depus întâmpinare la acțiunea arbitrală, cerere care a presupus abordări complexe pe fondul cauzei, studiul doctrinei și a jurisprudenței relevante, analiza, selectarea și depunerea înscrisurilor relevante, formularea tezelor probatorii pe fondul cauzei, pregătirea obiectivelor expertizei după respingerea excepției necompetenței, când era evident că urma a se trece la etapa procesuală a cercetării procesului și a discutării probelor.

Totodată, recurenta arată că, prin întâmpinarea depusă în dosarul arbitral, a invocat și argumentat amplu alături de foarte multe opinii doctrinare și jurisprudențiale, excepțiile de procedură care, în final, au condus la câștigarea procesului, precum și alte excepții procesuale.

Tot în cadrul dosarului arbitral nr. x/2013 recurenta arată că a depus note scrise pe aspecte punctuale ale procesului, amintind în acest sens cererile pentru abținerea arbitrilor, cererile pentru punerea în discuție a excepției nelegalei constituiri, care a condus, prin admiterea sa, la dezînvestirea tribunalului arbitral, soluție definitivă în urma confirmării excepției de necompetență, note scrise cu privire la excepția necompetenței și excepția nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, note scrise prin care a argumentat că procedura arbitrală ad-hoc nu este aplicabilă acelei cauze, precum și alte cereri.

Prin urmare, recurenta consideră că, prin conduita intimatei CNAS concretizată în introducerea unei cereri de arbitrare pe rolul Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie având ca obiect pretențiile formulate împotriva recurentei în legătură cu executarea Contractului nr. x/2002, respectiv introducerea unei acțiuni în anularea Sentinței arbitrale nr. 62 din 21 mai 2014 prin care a fost admisă excepția nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, intimata a determinat antrenarea recurentei în cadrul litigiului arbitral și în cadrul acțiunii în anularea sentinței arbitrale, fapt care a condus la efectuarea de cheltuieli pentru achitarea onorariilor de avocat în vederea exercitării dreptului la apărare.

Nu în ultimul rând, autoarea recursului apreciază că instanța de apel a prezentat o motivare contradictorie în cadrul hotărârii recurate, întrucât, la ultimul alineat al filei 13 a hotărârii recurate, a stabilit că intimata (recurenta-reclamantă) are dreptul doar la recuperarea cheltuielilor legate de discutarea competenței tribunalului arbitral și a aspectelor de procedură soluționate, pentru ca, la cel de-al doilea alineat al filei 13, să constate că suma datorată intimatei (recurenta-reclamantă) ar fi justificată de complexitatea problemei soluționate și de munca prestată de avocații acesteia în acest sens, în condițiile în care tribunalul arbitral s-a declarat competent să judece acțiunea arbitrală al cărei obiect avea o valoare deosebit de ridicată.

În drept, recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 483 și următoarele, art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., precum și pe celelalte dispoziții legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-reclamantă a precizat că nu este de acord cu soluționarea recursului în complet de filtru

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte (recurente) CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE la 28 octombrie 2019, cu mențiunea de a depune, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare, întâmpinare.

La 29 noiembrie 2019, intimata-pârâtă CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a formulat întâmpinare, cu depășirea termenului de 30 de zile, prin care a solicitat instanței de recurs respingerea recursului recurentei-reclamante ca netemeinic și nefondat, precum și admiterea recursului CNAS ca temeinic și legal, cu consecința constatării că CNAS nu a acționat culpabil în sesizarea instanței arbitrale.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 9 decembrie 2019, cu mențiunea de a depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la primirea întâmpinării comunicate.

Recurenta-reclamantă a transmis în data de 20 decembrie 2019 răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanței de recurs să respingă apărările formulate pe cale de întâmpinare și să admită recursul declarat de A. S.R.L., astfel cum a fost formulat.

La 11 octombrie 2019, pârâta CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii apelate, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut în mod corect faptul că "fondul cauzei nu a fost soluționat până la acest moment, astfel că nu se poate concluziona că apelanta CNAS este căzută în pretenții în această privință. Singurul aspect tranșat în cauză este reprezentat de problema competenței".

Cu toate acestea, autoarea recursului consideră că ceea ce este neîntemeiat în decizia instanței recurate sunt aprecierile pentru care instanța de apel a obligat CNAS la cheltuieli de judecată nerezonabile, în cuantum de 40.000 RON.

Astfel, instanța de apel a considerat că apelantei CNAS îi aparține culpa sesizării greșite a instanței arbitrale, concluzionând că singurul aspect cu privire la care apelanta este în culpă procesuală fiind sesizarea unei instanțe necompetente.

Față de aceste considerente, recurenta arată că netemeinicia acestor aprecieri provin din lipsa a două înscrisuri noi în cauză, pe care instanța de apel nu le-a analizat și nici nu le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii, întrucât CNAS nu le-a putut prezenta în faza procesuală a apelului, dar, pe care este în măsură, în această fază procesuală a recursului, să le depună la dosarul cauzei.

Astfel, se învederează că CNAS nu a sesizat instanța arbitrală într-un mod culpabil, ci pe baza acordului prealabil al instanței arbitrale, exprimat în scris, în urma solicitărilor CNAS.

În continuare, autoarea recursului susține că împrejurarea ulterioară, prin care s-a constatat a fi necompetentă instanța arbitrală, nu poate constitui culpa CNAS întrucât, înainte de a învesti Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României cu soluționarea diferendului izvorât din contractul cu intimata-reclamantă, CNAS a solicitat clarificări privind competența acestei instanțe arbitrale și a primit încredințarea că se adresează unei instanțe competente.

În acest sens, recurenta face trimitere la înscrisul nr. CB7734 din 31 iulie 2013 adresat Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, prin care a solicitat clarificări privind competența de soluționare de către această instanță arbitrală a litigiului rezultat din încheierea contractului nr. x/2003 privind realizarea unui parteneriat pentru proiectarea și construirea unui Sistem Informatic Unic Integrat al asigurărilor sociale de sănătate.

În continuare, recurenta precizează că, prin înscrisul mai sus menționat, aceasta a expus problema în detaliu, reproducând în cuprinsul memoriului de recurs aspectele învederate în conținutul documentului la care a făcut trimitere, anexat căii de atac.

Totodată, recurenta arată că, în vederea punerii în executare a Deciziei Curții de Conturi nr. 15 din 09 noiembrie 2012, a solicitat Curții de Arbitraj un punct de vedere referitor la competența arbitrilor afiliați acestei Curți în situația declanșării unui litigiu având ca obiect recuperarea debitelor rezultate din contractul încheiat între CNAS și S.C. B. S.R.L.

În continuare, autoarea recursului precizează că, prin răspunsul nr. x din 06 septembrie 2013, instanța arbitrală a învederat faptul că, în situația clauzei invocate (cap. 13 din Contractul x/2003) arbitrajul urmează a se desfășura în București, în limba română, regulile de arbitraj aplicabile fiind cele prevăzute de dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea Curții de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, sub a căror incidență intră litigiul, menționând, totodată, că este neinterpretabilă și simplă clauza compromisorie a contractului, părțile înțelegându-se ca litigiile să fie soluționate pe calea arbitrajului, fără a se specifica instituția arbitrajului, locul ales fiind în București.

În plus, se mai arată că, în partea finală a răspunsului menționat, Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României a precizat că "este adevărat că părțile s-au înțeles asupra regulilor ce se vor aplica, și anume Regulile de Arbitraj și Conciliere ale Camerei Internaționale de Comerț de la Paris, numai că, în conformitate cu legea, instituția permanentă de arbitraj căreia înțelege reclamantul să i se adreseze aplică Regulile și Regulamentele proprii respectivei Curți".

Față de cele mai sus expuse, recurenta reiterează faptul că nu a sesizat instanța arbitrală în mod culpabil, ci, tocmai pentru a nu greși, a solicitat acesteia în prealabil clarificări, motiv pentru care, contrar celor statuate de instanța de apel, subliniază că nu a acționat cu nicio culpă în sesizarea instanței arbitrale, chiar dacă, ulterior, s-a constatat că aceasta este necompetentă.

În final, recurenta solicită ca, pentru considerentele de mai sus, instanța de recurs să constate că recurenta nu a acționat greșit și culpabil, așa cum a apreciat curtea de apel, neputând fi obligată la cheltuielile de judecată solicitate de intimată care, chiar dacă au fost reduse de instanța de apel, sunt nerezonabile și nejustificate în raport cu efortul avocaților și, totodată, mari pentru un fond de sănătate care s-a dovedit a fi neîndestulător pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor și dispozitivelor medicale.

În drept, recurenta-pârâtă C.N.A.S. și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând, totodată că, în baza dispozițiilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, care stipulează că sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile și cererile, inclusiv căile de atac formulate când au ca obiect venituri publice, categorie în care sunt incluse și veniturile bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, nu datorează taxă judiciară de timbru.

La solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, recurenta-pârâtă CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situația în care recursul va fi admis în principiu .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante-recurente la 28 octombrie 2019, cu mențiunea de a depune, în termen de cel mult 30 de zile, întâmpinare.

La 28 noiembrie 2019, intimata-reclamantă-recurentă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului de 30 de zile, prin care a solicitat admiterea excepției netimbrării recursului și anularea căii de atac ca netimbrată, în situația în care recurenta-pârâtă nu își va îndeplini obligația de plată a taxei de timbru aferentă căii de atac formulate; respingerea ca neîntemeiat a recursului și obligarea recurentei-intimate (pârâte) la plata chletuielilor de judecată achitate pentru etapa procesuală a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE la 6 decembrie 2019 pentru a se depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la primirea întâmpinării comunicate.

Recurenta-pârâtă CASA NAȚIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 7 aprilie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părți.

Față de raportul comunicat, doar recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus punct de vedere la raport, prin care a învederat faptul că își menține toate criticile formulate împotriva deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, precum și împotriva încheierii din 24 iunie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins excepția netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare și a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la 2 februarie 2021, ora 9, în vederea soluționării recursurilor în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că recurenta a adus critici atât încheierii din 24 iunie 2019, cât și deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Prin încheierea din 24 iunie 2019, instanța de apel a respins excepția netimbrării apelului formulat de pârâtă, apreciind că cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Recurenta critică încheierea mai sus arătată, susținând că, prin soluția dispusă, instanța de apel a realizat o greșită aplicare a prevederilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Chiar dacă, în mod formal, critica poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe considerentul că vizează o normă de drept material, instanța supremă constată că, deși invocată ca motiv de recurs, casarea încheierii nu poate interveni, deoarece, prin intermediul dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, legiuitorul a decis să salvgardeze actul procedural, prin instrumentul de "dare în debit" a părții care a beneficiat de serviciul judiciar, fără a achita taxa datorată.

Așadar, potrivit dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, în situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Prin urmare, faptul că, în apel, instanța a apreciat că pârâta nu datorează taxă judiciară de timbru nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea încheierii recurate, ci, așa cum s-a arătat mai sus, în situația în care instanța constată în calea de atac că, în faza procesuală anterioară, taxa judiciară nu a fost plătită în cuantumul legal, dispune darea în debit a părții care datora taxă judiciară de timbru.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a realizat o greșită aplicare a dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că, în speță, cheltuielile de judecată nu sunt datorate de CNAS, întrucât procesul în care au fost ocazionate nu a fost soluționat pe fond, ci doar pe o excepție. Totodată, a susținut că există și o motivare contradictorie.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Așadar, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual și are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părții care a câștigat procesul.

În cauză, se constată că, deși, la pagina 12 din decizia recurată, instanța de apel a reținut că " . . . . . . . . . .fondul cauzei nu a fost soluționat până la acest moment, astfel că nu se poate concluziona că apelanta este căzută în pretenții în această privință", cu toate acestea, a considerat că "singurul aspect tranșat în cauză, în mod definitiv, este reprezentat de problema competenței instanței arbitrale."

De altfel, tot la pagina 12 a deciziei recurate, Curtea a concluzionat în sensul că " ...în opinia instanței de apel, singurul aspect cu privire la care apelanta este în culpă procesuală este sesizarea unei instanțe arbitrale necompetente."

Prin urmare, contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, instanța de apel chiar a reținut culpa pârâtei prin aceea că partea a sesizat o instanță arbitrală necompetentă. Așa fiind, Înalta Curte nu va reține această critică.

Cât privește pretinsa motivare contradictorie a instanței de apel, care, potrivit susținerilor recurentei-reclamante, la ultimul alineat de la pagina 13 a hotărârii recurate a stabilit că intimata (adică reclamanta recurentă) are dreptul doar la recuperarea cheltuielilor legate de discutarea competenței tribunalului arbitral și a aspectelor de procedură soluționate, pentru ca, la cel de-al doilea alineat de la aceeași pagină, să constate că suma datorată intimatei (reclamantei recurente) ar fi justificată de complexitatea problemei soluționate și de munca prestată de avocații acesteia în acest sens, în condițiile în care tribunalul arbitral s-a declarat competent să judece acțiunea arbitrală al cărei obiect avea o valoare deosebit de ridicată, Înalta Curte va respinge critica pentru considerentele ce succed.

În ceea ce privește pretinsa motivare contradictorie semnalată de recurenta-reclamantă, se reține că, după ce instanța de apel a concluzionat în sensul că " . . . . . . . . . .singurul aspect cu privire la care apelanta este în culpă procesuală este sesizarea unei instanțe arbitrale necompetente", la paragraful următor, Curtea a reținut că "...intimata are dreptul doar la recuperarea acelor cheltuieli de judecată reale, necesare și rezonabile efectuate, în calitate de pârâtă în cadrul dosarului arbitral și, mai apoi, în calitate de petentă și intimată în fața instanțelor de judecată, doar în legătură cu discutarea competenței tribunalului arbitral și a celorlalte aspecte de procedură soluționate."

Cu titlu prealabil, se impune a sublinia faptul că suma de 257.281,67 RON, la care a fost obligată CNAS de prima instanță și pe care instanța de apel a redus-o la suma de 40.000 RON, este formată din 237.281,67 RON cheltuieli de judecată acordate pentru dosarul nr. x/2013 al Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și 20.000 RON, cheltuieli de judecată acordate pentru cele două etape procesuale (acțiunea în anulare și recurs).

În analiza cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta CNAS, se observă că instanța de apel a păstrat suma acordată de tribunal, respectiv 20.000 RON, câte 10.000 de RON pentru fiecare etapă procesuală (acțiunea în anulare în fața Curții de Apel București și a recursului subsecvent în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție), apreciind că aceasta este justificată de complexitatea problemei soluționate și de munca prestată de avocații intimatei în acest sens, mai ales că tribunalul arbitral s-a declarat competent să judece acțiunea arbitrală al cărei obiect avea o valoare deosebit de ridicată.

În continuare, instanța de apel a reținut că aceleași aspecte trebuie avute în vedere și în privința cheltuielilor de judecată la care trebuie obligată apelanta-pârâtă în ce privește procedura în fața instanței arbitrale.

Așadar, cu referire strict la procedura desfășurată în fața instanței arbitrale, Curtea a apreciat că aceeași sumă, de 20.000 RON, are un caracter rezonabil și exprimă în mod obiectiv valoarea activității prestate de avocați în această etapă procesuală ce poate fi imputată apelantei căzute în pretenții, argumentele prezentate în susținere fiind numărul mai mare de termene la care a fost necesară reprezentarea acesteia de către avocați, împrejurarea că a fost discutată aceeași chestiune a competenței tribunalului arbitral și cea a constituirii acestuia.

Prin urmare, distinct de cele două etape procesuale, Curtea a apreciat că, exclusiv pentru litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, pârâta datorează tot 20.000 de RON, și nu 237.281,67 RON, suma care a fost inițial acordată de tribunal.

Pe cale de consecință, în mod corect, instanța de apel a procedat și la reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta, reducându-le de la suma de 6.177,81 RON, la 960,47 RON.

Așadar, având în vedere că raționamentul instanței de apel, așa cum a fost expus, nu are elemente de contradictorialitate, critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi respinsă.

Nu în ultimul rând, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat și obligarea CNAS la plata cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului, constând în onorariu de avocat, Înalta Curte reține că, în atare situație, sunt incidente dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, dacă prin hotărârea dată instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii, excluderea unei astfel de cereri pe calea apelului sau recursului fiind prevăzută de art. 445 din Cod. Așadar, nepronunțarea instanței de apel asupra cheltuielilor de judecată nu constituie o omisiune posibil de îndreptat în prezenta cale de atac.

Conchizând asupra recursului recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază că toate considerentele reținute mai sus converg spre soluția de respingere a recursului ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine amintit că, prin sentința civilă nr. 72/05.12.2014, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității cu privire la acțiunea în anulare formulată de B. S.R.L., a admis acțiunea în anulare formulată de Casa Națională de Asigurări de Sănătate, a anulat sentința arbitrală, a admis acțiunea în anulare formulată de B. S.R.L. împotriva încheierii din data de 27.02.2014, a anulat respectiva încheiere, a admis excepția necompetenței Curții de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României și a respins cererea de arbitrare formulată de Casa Națională de Asigurări de Sănătate în contradictoriu cu B. S.R.L., reținând că voința reală a părților a fost în sensul supunerii litigiilor dintre ele decurgând din contractul ce constituie temeiul pretențiilor din cererea de arbitrare ICC, iar nu Curții de Arbitraj Internațional de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României sau oricărei instituții permanente, soluția fiind menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție, care, prin decizia civilă nr. 344/18.02.2016 a respins, ca nefondat, recursul formulat de Casa Națională de Asigurări de Sănătate.

Având în vedere soluția dată cu privire la cererea de arbitrare, de admitere a excepției necompetenței tribunalului arbitral, cu consecința respingerii cererii de arbitrare, în cauza de față, tribunalul a reținut că singura parte în culpă atât în dosarul arbitral, cât și în dosarul Curții de Apel București este pârâta din prezenta cauză (reclamantă în dosarul arbitral) neavând relevanță faptul că s-a anulat hotărârea tribunalului arbitral prin care instanța arbitrală a acordat cheltuielile de judecată. S-a mai reținut că, în raport de această împrejurare și de faptul că, în cererea în anulare, reclamanta din prezenta cauză a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, aceasta este îndreptățită la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin care a solicitat, în principal, schimbarea, în tot, a sentinței apelate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, reducerea considerabilă a cheltuielilor de judecată la un nivel rezonabil.

Cu referire la recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte reține că, în esență, ideea pe care a fost construită calea extraodinară de atac împotriva deciziei instanței de apel constă în faptul că autoarea recursului neagă existența culpei sale procesuale, care stă la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată, pe argumentul că, anterior introducerii acțiunii arbitrale, a întrebat, în prealabil instanța arbitrală sesizată dacă îi revine competența în soluționarea litigiului.

Fără a pune la îndoială buna-credință care a stat la baza demersului său prealabil învestirii Curții de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României cu o acțiune arbitrală, Înalta Curte reține că, în încercarea de a demonstra că nu se află în culpă procesuală, recurenta nu se poate prevala de această împrejurare pentru a demonstra contrariul. Așadar, culpa procesuală a părții care cade în pretenții nu trebuie confundată cu exercitarea cu rea-credință a drepturilor procesuale și nici nu poate aparține altei persoane decât celei care a luat efectiv decizia, indiferent care ar fi aceasta.

Argumentul în acest sens îl constituie însuși principiul disponibilității care guvernează procesul civil, aplicabil, prin analogie și situației din speță. După cum se știe, acest principiu cuprinde atât dreptul părții interesate de a introduce, cât și dreptul de a nu introduce acțiunea civilă.

Așadar, întrucât decizia părții interesate de a introduce sau nu o acțiune i-a aparținut în exclusivitate acesteia, nici consecințele pe care le poate avea o astfel de manifestare de voință nu pot fi evaluate altfel.

Prin urmare, față de cele mai sus arătate, Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu se poate prevala de corespondența purtată prealabil introducerii acțiunii arbitrale pentru a justifica alegerea făcută, decizia propriu-zisă, cu toate consecințele inerente, aparținându-i în exclusivitate.

Așa fiind, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanței de apel apare ca nefondat.

Constatând, așadar, că nu pot fi reținute motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă și nici cele invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Față de soluția de respingere a ambelor recursuri, instanța supremă reține că niciuna dintre părți nu a câștigat procesul în calea extraordinară de atac, motiv pentru care va respinge cererea recurentei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Altfel spus, fiecare parte trebuie să își suporte propriile cheltuieli efectuate în această etapă procesuală, recurenta-reclamantă nefăcând vreo dovadă a cuantumului onorariului avocațial determinat, pe de o parte, de redactarea și susținerea căii de atac și, pe de altă parte, de partea din suma aferentă formulării de apărări față de recursul părții adverse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 24 iunie 2019 și a deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Respinge cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 februarie 2021.