ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1598/2021

Ședința publică din data de 23 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal sub nr. x, la data de 5 iulie 2018, reclamanta A. S.R.L., prin reprezentant legal- administrator judiciar B. SPRL-, a chemat în judecată pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc C., solicitând instanței ca, în urma probelor ce se vor administra, să pronunțe o sentință prin care să instituie în sarcina pârâtului obligația de a restituirii averii reclamantei suma de 2.200.00 RON, plus dobânda legală, calculată de la data de 12 mai 2015 și până la data restituirii integrale a debitului principal, pe temeiul plății nedatorate.

Prin încheierea nr. 508 din 25.09.2018, Tribunalul Brașov, secția a II civilă, de contencios administrativ și fiscal - a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, și, pe cale de consecință, a declinat, în favoarea Tribunalului Brașov, secția I civilă-, competența funcțională de soluționare a cauzei.

Ca urmare a pronunțării acestei soluții, cauza a fost înregistrată pe rolul tribunalului Brașov, secția I civilă-, la data de 16.10.2018, sub nr. x/2018*.

Prin cererea modificatoare înregistrată în data de 14 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.200.000 RON și a dobânzilor legale, în temeiul răspunderii civile contractuale, pretenția privind restituirea aceleiași sume pe temeiul plății nedatorate fiind menținută, însă numai în subsidiar.

Prin sentința civilă nr. 53/S/04.03.2019, pronunțată de Tribunalul Brașov în dosar nr. x/2018, a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc "Grigore George Cristian’’, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., prin reprezentant legal - administrator judiciar B. SPRL-, astfel cum a fost modificată, în contradictoriu cu pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc, Grigore George Cristian’’, și, în consecință, a fost obligat pârâtul să restituie averii părții reclamante suma de 2.200.000 RON și dobânda legală aferentă acestei sume, calculată de la data de 12.02.2015 și până la data restituirii în integralitate a sumei menționate.

Prin aceeași sentință a fost admisă cererea de intervenție accesorie în interesul reclamantei, formulată de intervenienta D. S.A., pârâtul fiind obligat să achite intervenientei suma de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.

Prin decizia civilă nr. 1582/Ap din 13 noiembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc "C.", împotriva sentinței civile nr. 53/S/04.03.2019 pronunțată de Tribunalul Brașov în dosar nr. x/2018, a fost respinsă excepția inadmisibilității apelului incident declarat de intimata intervenientă D. S.A., invocată de apelantul pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C." și a fost admis apelul incident declarat de intimata intervenientă D. S.A. împotriva aceleiași sentințe, care a fost schimbată în parte, în sensul obligării pârâtul la a achita intervenientei suma de 5.690,45 RON cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, efectuate în primă instanță, reprezentând onorariu avocațial (în locul sumei de 1.500 RON stabilită de prima instanță).

De asemenea, apelantul - pârât a fost obligat să plătească intimatei interveniente suma de 4.220,36 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale efectuate în apel, reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva deciziei civile anterior menționate a formulat recurs, în data de 3 februarie 2020, pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc "C.", solicitând admiterea recursului, casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, cu consecința admiterii apelului și respingerii cererii de chemare în judecată.

Recursul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție în data de 5 martie 2020, sub numărul de dosar x/2018, fiind întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin 1 pct. 5 din C. proc. civ., recurentul - pârât a susținut că instanța de fond a încălcat principiile disponibilității și contradictorialității, modificând temeiul și natura acțiunii, aspecte de natură a atrage nulitatea hotărârii.

A considerat incidente dispozițiile art. 174 și 175 din C. proc. civ., întrucât, prin nerespectarea unor obligații legale și a unor dispoziții imperative pârâtul a suferit o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desființarea hotărârii judecătorești, singurul remediu procedural care nu ar afecta principiul dublului grad de jurisdicție fiind rejudecarea cauzei de către prima instanță, în limitele legale în care a fost învestită.

Dezvoltând aspectele subsumate acestei critici, s-a susținut că instanța de fond a recurs la noi temeiuri de drept, schimbând natura acțiunii reclamantei. Astfel, acțiunea inițial formulată reprezenta o acțiune în restituirea unei plăți nedatorate, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 1341-1344 C. civ., atât motivarea acțiunii, cât și răspunsul la întâmpinare vizând, exclusiv, acest temei juridic.

În data de 14 decembrie 2018, reclamanta și-a modificat acțiunea, invocând o altă natură a cererii și noi temeiuri de drept, respectiv art. 1350, 1270, 1531, 1547 și următoarele C. civ., solicitând "atragerea răspunderii civile contractuale a pârâtului".

Recurenta - pârâtă susține că din întreaga motivare a acțiunii reiese intenția clară a reclamantei de a sesiza instanța de judecată cu o acțiune care vizează neexecutarea contractului, respectiv a obligației de restituire a sumei încasate cu titlu de preț. Acțiunea nu a avut caracterul unei acțiuni în garanție pentru solvabilitate, vicii sau pentru evicțiune, în cuprinsul cererii inițiale sau de modificare nefiind indicate temeiurile juridice prevăzute de dispozițiile art. 1585, 1586 sau art. 1695 și următoarele din C. civ.

Or, din analiza soluția instanței de fond, rezultă că s-a acordat altceva decât s-a cerut.

Sub un al doilea aspect, recurenta a susținut ca trebuie analizată distincția dintre acțiunea formulată de către reclamantă, astfel cum a fost modificată, și natura acțiunii admise de instanță, în raport cu motivarea hotărârii, bazată pe garanția pentru evicțiune.

Schimbarea, din oficiu, a naturii acțiunii introductive de către instanța de fond a avut, în opinia recurentei, implicații asupra soluționării excepției prescripției invocate în cauză de către recurenta-pârâtă în legătură cu pretențiile reclamantei, în sensul că instanța de fond nu a analizat excepția prescripției astfel cum a fost invocată și a pus pârâta în imposibilitate efectivă de a face apărări, atât pe excepție, cât și pe fond, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil (art. 6 din C. proc. civ.) și contradictorialitatea care guvernează procesul civil (art. 14 din C. proc. civ.), cu consecința nulității hotărârii.

Sub cel de al treilea aspect, recurenta a arătat că, atât părțile inițiale din proces, cât și intervenienta au avut asigurată asistența juridică de specialitate, astfel că nu se punea problema recalificării cererii de către instanța de judecata, intervenția instanței în acest sens încălcând principiul disponibilității.

Sub un al patrulea aspect, recurenta a considerat că afirmația instanței de apel, în sensul că, deși reclamanta nu a indicat expressis verbis ca temei al acțiunii răspunderea pentru evicțiune, acest tip de răspundere nu poate fi analizat decât în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, nu poate fi primită, deoarece acțiunea introductivă și modificarea acesteia s-au realizat de profesioniști ai dreptului, care au asigurat asistență și reprezentare calificată, iar temeiurile de drept ale cererii au fost indicate de reclamantă expres, neechivoc.

Totodată, în situația în care instanța ar fi apreciat necesară clarificarea stării de drept, aceste aspecte ar fi trebuit puse în discuția părților, în mod obligatoriu, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (4) si 5 din C. proc. civ.

Față de aspectele anterior arătate, recurenta a apreciat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

A mai susținut că modalitatea de soluționare a litigiului a fost una eronată și din perspectiva dispozițiilor art. 248 din C. proc. civ., deoarece, în condițiile în care excepția prescripției a fost unita cu fondul cauzei, a fost analizat fondul cauzei și recalificată cererea, iar ulterior s-a respins excepția invocată - analizata doar parțial.

În acest sens, s-a susținut că instanța de fond a inversat intenționat ordinea de soluționare a cererilor părților, modificând nelegal acțiunea, pentru a putea justifica respingerea excepției prescripției.

Astfel, se impunea ca instanța de apel să anuleze hotărârea și să trimită cauza spre rejudecare primei instanțe sau să o rețină spre rejudecare, în temeiul art. 480 alin. (6) din C. proc. civ., după caz.

Tot în ceea ce privește acest motiv de nelegalitate, recurentul - pârât a precizat că instanța de fond a lăsat nesoluționată excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata nedatorată, iar instanța de apel a apreciat că această excepție nu trebuia analizată, deoarece admiterea acțiunii s-a dispus în baza unui alt temei de drept.

Astfel de considerente au fost cuprinse în motivare, în contextul neinvocării de către instanță a lipsei de interes și a lipsei de obiect în dezbateri.

În ceea ce privește pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.), a precizat recurentul - pârât că reclamanta și-a intitulat acțiunea ca fiind o cerere în restituirea unei plăți nedatorate, având ca obiect obligarea recurentei la restituirea unei sume de bani, achitată acesteia cu titlu de preț al contractului la data de 12 februarie 2015, dreptul la acțiune fiind prescris, potrivit prevederilor art. 2500 și următoarele din C. civ., deoarece cererea a fost introdusă după împlinirea termenului general de prescripție de 3 ani, stabilit de dispozițiile art. 2517 din C. civ.

Acest termen a început să curgă, de principiu, de la data efectuării plății, în măsura în care ar fi fost vorba despre o plată nedatorată. Notificarea formulată de către reclamantă, înaintată pârâtei după împlinirea termenului de prescripție, nu este aptă de a întrerupe termenul de prescripție, în condițiile art. 2540 din C. civ.

De asemenea, a susținut recurentul că termenul de prescripție nu poate începe să curgă de la data la care Tribunalul București s-a pronunțat în dosarul nr. x/2014, având in vedere faptul că acel dosar nu avea ca obiect analiza legalității contractului de cesiune, temei legal al plății efectuate de către debitoare, iar soluția pronunțata în acel dosar nu îi este opozabilă, recurenta-pârâtă nefiind parte în proces.

Arătând că acțiunea a fost introdusă de către debitoare, prin lichidator, adică de către una dintre părțile contractului de cesiune, a precizat recurentul că, pe de o parte, contractul de cesiune nu a fost invalidat, anulat sau reziliat, astfel că, între părți, există un raport contractual valabil, deci termenul de prescripție nu poate începe să curgă de la momentul la care a fost anulată executarea silită, titlul nefiind desființat.

Pe de altă parte, în ceea ce privește începerea curgerii termenului de prescripție pentru plata nedatorată, a arătat că excepția prevăzută de lege vizează reaua-credință a celui care face plata, nu a celui care primește plata. A susținut, în acest sens că, în cauza care a făcut obiectul dosarului nr. x/2017 a Tribunalului București, D. S.A., în calitate de creditoare a reclamantei A. S.R.L., a solicitat anularea plății, considerând-o o operațiune frauduloasă a debitoarei A. S.R.L., care ar fi acționat de conivență cu recurenta-pârâtă.

A precizat că în dosarul arătat, reclamanta A. S.R.L. și-a invocat propria rea credință, insistând asupra naturii frauduloase a contractului și plății efectuate în contul acestuia.

A apreciat că invocarea relei-credințe, anterior promovării prezentului litigiu, și asumarea consecințelor acestei atitudini procesuale în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, produce consecințe și în prezentul dosar.

Astfel, a considerat că momentul începerii termenului de prescripție cu privire la restituirea plății nedatorate este data efectuării plății.

Tot în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a susținut că în mod greșit a respins instanța excepția dreptului material la acțiune privind atragerea răspunderii contractuale, făcând o greșita aplicare a legii.

În opinia recurentei-pârâte, obiectul acțiunii vizează un drept de creanță, prescriptibil în termenul general de prescripție, de 3 ani.

În raport cu începerea curgerii termenului de prescripție la data efectuării plății, 12 februarie 2015, modificarea acțiunii introductive a avut loc la 14 decembrie 2018, o dată situată după împlinirea termenului de prescripție.

În raport cu un al doilea moment la care s-ar putea considera că a început să curgă termenul de prescripție, anume data de 27 iulie 2015, la care s-a dispus anularea executării silite în dosarul nr. x/2014 al B.E.J. E., respectiv data deciziei civile nr. 2530A pronunțate în această cauză, a susținut că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 27 iulie 2018.

În raport cu un al treilea moment la care ar putea începe să curgă termenul de prescripție, anume momentul la care reclamanta a aflat de posibila evicțiune, a susținut că pot fi luate în considerare fie momentul inițial în care cesionara A. S.R.L. a încercat punerea în executare a titlurilor executorii cesionate, în cursul anului 2014, fie data de 7 august 2014, la care a fost introdusă contestația la executare de către D. S.A (viziune îmbrățișată de către Înalta Curte de Casație și Justiție, așa cum rezultă din decizia 320 din 29 ianuarie 2015, pronunțată în recurs, ignorată de instanța de apel).

A susținut că, indiferent de momentul începerii curgerii termenului de prescripție, acțiunea modificatoare a fost introdusă după împlinirea acestui termen, care, contrar afirmațiilor, nu a fost întrerupt de notificarea de punere în întârziere privind plata nedatorată din data de 5 iunie 2018.

În acest sens, a arătat că această notificare nu reprezintă punere în întârziere pentru răspunderea contractuală invocată sau pentru garanția contra evicțiunii, ci pentru pretențiile izvorând din așa-zisa plată nedatorată, efectele sale juridice neputând fi extinse pentru alte consecințe juridice sau demersuri cu temeiuri juridice diferite, invocate prin modificarea acțiunii.

Recurenta a considerat că nu are suport juridic nici motivarea instanței de apel, în sensul că este irelevantă încadrarea în drept dată de notifîcator și că are relevanță, sub aspectul întreruperii termenului de prescripție, manifestarea de voință, deoarece notificarea nu face referire la raporturile contractuale dintre părți, ci se referă la un fapt juridic licit.

Totodată, a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 1522 C. civ., raportate la cele ale art. 2540 C. civ., notificatorul este obligat să arate temeiul de drept al pretențiilor sale.

A mai apreciat că, în situația în care notificarea prin care recurentei i s-a cerut restituirea plății nedatorate ar fi interpretată ca o punere în întârziere și cu privire la o eventuală răspundere contractuală, aceasta nu este aptă să întrerupă curgerea termenului de prescripție, care era deja împlinit la data la care instanța a fost investită cu modificarea acțiunii introductive (14 decembrie 2018, la mai mult de 6 luni de la data comunicării notificării - 5 iunie 2018).

Recurenta-pârâtă a considerat că, atât instanța de fond, cât și cea de apel au apreciat greșit, sub aspect procedural, efectele modificării cererii inițiale, în raport cu momentul împlinirii termenului de prescripție, deoarece acțiunea modificată, cu un nou temei juridic, reprezintă o nouă pretenție, având valoarea unei noi cereri de chemare în judecată.

Astfel, a susținut recurentul - pârât că prezenta acțiune trebuia respinsă, ca prescrisă, fiind introdusă după împlinirea termenului general de prescripție.

Tot cu referire la motivul de recurs prevăzut de textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., a precizat că în speță nu se poate reține temeiul juridic al plății nedatorate, nici cel al răspunderii civile contractuale, întemeiată pe dispozițiile indicate de reclamantă.

În acest sens, s-a făcut trimitere la contractul de cesiune de creanță încheiat între recurentă, în calitate de cedentă, și A. S.R.L, în calitate de cesionar, precizând că titlurile de creanță ce au făcut obiectul contractului sunt reprezentate de încheierile de cheltuieli emise în data de 1 iulie 2013 în dosarele execuționale nr. x/2013 și y/2013, executorii în temeiul dispozițiilor art. 669 din C. civ.

Creanțele cesionate erau certe și lichide, încheierile fiind definitive, întrucât nu au fost atacate prin contestație la executare.

Recurentul - pârât a menționat, sub un prim aspect, că titlurile executorii și contractul de cesiune nu au fost invalidate/anulate/desființate în vreun fel, iar recurenta-pârâtă a fost de bună-credință, atât la momentul încheierii contractului de cesiune, cât și la momentul primirii plății, astfel cum s-a reținut și în cele două hotărâri pronunțate în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București, ce se bucură de putere de lucru judecat.

Recurentul a susținut că cele reținute prin hotărârea atacată, în sensul că nu este necesară sesizarea instanței cu privire la rezoluțiunea contractului, constituie o interpretare și aplicare greșită a legii și, totodată, ignoră ce s-a statuat cu caracter definitiv și putere de lucru judecat în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului București.

Pentru a se putea pronunța pe o eventuală evicțiune și pentru a putea dispune restituirea prestațiilor, instanța trebuia să fie sesizată cu un petit prin care sa constate intervenirea unui motiv de încetare a contractului.

Mențiunea din contractul de cesiune, potrivit căreia încheierile reprezintă titluri executorii împotriva creditoarei, este o reproducere textuala a art. 669 alin. (5) noul C. proc. civ., afirmație corecta si legală, nefiind o chestiune de evicțiune în raport cu cine a înțeles cesionara să își valorifice creanța.

Din analiza dispozițiilor art. 1700 și art. 1701 C. civ., dispoziții la care instanța a făcut trimitere, indirect, prin modificarea temeiului juridic al acțiunii, prin raportare la garanția pentru evicțiune, rezultă că soluția procedurală ar fi fost aceea a rezoluțiunii contractului, care trebuia cerută, în mod expres, de către reclamant.

Recurentul a considerat că, atât timp cât instanța nu a fost sesizată cu o asemenea solicitare și nu a dispus desființarea contractului de cesiune, decizia pronunțată este nelegală, în speță solicitându-se atragerea răspunderii contractuale și restituirea unui preț plătit, în condițiile unui raport obligațional valabil.

A subliniat recurentul - pârât că obligația sa era una de cesiune a unei creanțe, lucru realizat de altfel, deoarece creanța a intrat în patrimoniul reclamantei, iar ideea de plată nedatorată invocată intră în totală contradicție cu răspunderea contractuală.

Sub un al doilea aspect, s-a arătat instanțele de fond au ignorat efectele pe care contractul de cesiune le-a produs, în speță neputând fi vorba despre o evicțiune sau un viciu, deoarece cesionara s-a înscris cu creanța cesionată la masa credală a debitoarei F. S.R.L., în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București, ceea ce înseamnă că are creanța în patrimoniu, fiind transmisă în baza cesiunii.

De asemenea, pârâtul este înscris la masa credală a reclamantei A., în cadrul dosarului x/2017 al Tribunalului București, înscriere întemeiată pe contractul de cesiune obiect al prezentului dosar și validata de către judecătorul sindic, reclamanta debitoare A. necontestând aceasta înscriere și asumându-și, astfel, efectele contractului.

Intimata-intervenientă D. S.A. a formulat, la 27 martie 2020, întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă, prin care a invocat excepția nulității recursului, pentru neindicarea motivelor de nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 489, raportat la cele ale art. 486 alin. (3) din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului declarat, ca nefundat, și obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul - pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C." a depus răspuns la întâmpinare, în care a arătat că recursul formulat vizează aspecte de nelegalitate a hotărârii atacate, fiind invocată încălcarea unor dispoziții legale imperative și greșita aplicare a altora, iar nu modalitatea în care a fost analizat probatoriul și temeinicia susținerilor părților.

Intimata-reclamantă A. S.R.L. - prin administrator judiciar B. SPRL nu a formulat întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, magistratul - asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil,

Prin încheierea din 3 februarie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata - intervenientă, și a admis, în principiu, recursul declarat de recurentul - pârât.

Analizând recursul formulat de recurentul - pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C.", Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov în data de 5 iulie 2018, intitulată "Acțiune în restituirea plății nedatorate", reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Biroul Executorului Judecătoresc "C." la a restitui averii reclamantei suma de 2.200.00 RON, plus dobânda legală, calculată de la data de 12 mai 2015 și până la data restituirii integrale a debitului principal.

Cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1341 și 1344 raportate la dispozițiile art. 1635 - 1649 C. civ., privind plata nedatorată și restituirea prestațiilor primite fără drept.

Printr-o cerere modificatoare, înregistrată în data de 14 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în principal, obligarea pârâtului la plata sumei de 2.200.000 RON și a dobânzilor legale, în temeiul răspunderii civile contractuale, pretenția privind restituirea aceleiași sume pe temeiul plății nedatorate fiind menținută, însă numai în subsidiar.

Cererea modificatoare a fost întemeiată, în drept, pe dispozițiile art. 1270, 1350, 1531, 1547 și urm. C. civ., referitoare la forța obligatorie a contractelor, la răspunderea contractuală și la condițiile executării silite a obligațiilor.

În motivarea cererii modificatoare, reclamanta a invocat răspunderea civilă contractuală a cedentului - pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C.", în temeiul contractului de cesiune încheiat de acesta cu reclamanta cesionară A. S.R.L., având ca obiect cesionarea creanței deținute de Biroul Executorului Judecătoresc "C." împotriva societății F. S.R.L., astfel cum a fost înscrisă în tabelul de creanțe al acestei din urmă societăți, menționându-se că D. S.A. are, de asemenea, calitatea de debitor cedat.

Pornind de la conținutul și temeiurile cererii modificatoare, instanța de apel a apreciat că principiul disponibilității și cel al contradictorialității nu au fost încălcate de către prima instanță, întrucât, chiar dacă reclamanta cesionară nu a indicat în mod expres în conținutul modificării, ca temei al pretențiilor, răspunderea pârâtului pentru evicțiune, acest tip de răspundere nu poate fi analizat decât în cadrul unei acțiuni în răspundere civilă contractuală (acțiune formulată de reclamantă), iar din expunerea stării de fapt rezultă că reclamanta a solicitat restituirea prețului plătit pârâtului - cedent ca urmare a evicțiunii produse în patrimoniul său, prin restituirea creanței care îi fusese cedată de pârât.

Prima critică de nelegalitate invocată de recurentul - pârât Biroul Executorului Judecătoresc "C.", subsumată prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privește chiar această apreciere a instanței de apel, recurentul - pârât reiterând susținerea că instanța de fond a încălcat principiile disponibilității și contradictorialității, modificând din oficiu temeiul și natura acțiunii, aspecte de natură a atrage nulitatea hotărârii.

Contrar susținerilor recurentului - pârât, Înalta Curte constată că prima instanță de fond nu a schimbat natura acțiunii deduse judecății.

Astfel, cesionara A. S.R.L. a promovat o acțiune prin care a solicitat angajarea răspunderii civile contractuale a cedentului Biroul Executorului Judecătoresc "C.", invocând faptul că pârâtul este în culpă prin faptul neexecutării/executării necorespunzătoare a obligației asumate prin contract, nefiind realizat obiectivul urmărit prin încheierea contractului de cesiune de creanță.

Reclamanta a invocat neexecutarea obligației asumate prin contractul de cesiune, în contextul în care, deși a achitat prețul cesiunii, nu a putut beneficia de creanța cedată, întrucât executarea silită pornită de reclamantă în privința acestei creanțe a fost anulată, prin decizia civilă nr. 2530A din 27 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București în dosar nr. x/2014 Prin această decizie s-a reținut că Biroul Executorului Judecătoresc "C.", pârât în cauza de față, nu deținea o creanță împotriva debitorului cedat D. S.A., potrivit prevederilor din Contractul cadru încheiat de părți, astfel că nu putea ceda creanța către reclamanta A. S.R.L..

Așadar, din motivarea cererii modificatoare, rezultă cu evidență faptul că reclamanta a solicitat restituirea prețului plătit cedentului invocând pierderea din patrimoniu a creanței, ca urmare a restituirii creanței cedate de recurentul - pârât, consecință a faptei proprii a acestuia din urmă.

Or, noțiunea juridică de evicțiune definește tocmai pierderea, totală sau parțială, a proprietății bunului transmis ori tulburarea sa în exercitarea atributelor dreptului de proprietate săvârșită de către un terț sau chiar de către vânzător .

Prin urmare, în raport cu motivele de fapt arătate de reclamantă și cu indicarea, ca temei al acțiunii, a dispozițiilor art. 1547 și următoarele din C. civ., în mod legal s-a apreciat că instanța de fond a încadrat corect faptele deduse judecății și s-a pronunțat în limitele în care a fost învestită prin cererea reclamantei, fără a încălca principiul disponibilității, reglementat de art. 9 C. proc. civ.

Cât privește respectarea principiului contradictorialității, componentă a dreptului fundamental la apărare, Înalta Curte reține că pârâtul a avut posibilitatea efectivă de a invoca apărări cu privire la pretențiile reclamantei de restituire a prețului cesiunii, întemeiate pe răspunderea civilă contractuală, și a uzat de acest drept, neputându-se reține o ambiguitate a ceea ce s-a dedus judecății, de natură a împiedica formularea unei apărări corespunzătoare.

Mai mult decât atât, este de subliniat faptul că, prin cererea de intervenție accesorie depusă de D. S.A., care are calitatea de creditor în procedura de insolvență a intimatei - reclamante A. S.R.L., se arată în mod expres faptul că admiterea cererii de chemare în judecată se impune prin raportare la prevederile art. 1586 C. civ., câtă vreme, în cazul cesiunii de creanță cu titlu oneros, cedentul este obligat să garanteze cesionarul despre existența valabilă a creanței.

Așadar, cererea de chemare în garanție, menită să sprijine acțiunea reclamantei, face referire expressis verbis la obligația de garanție impusă cedentului, precizare ce se subsumează întru - totul obiectului cauzei și dreptului la restituirea prețului, plus dobânda legală, solicitat de reclamantă pe tărâm contractual, în considerarea prevederilor contractului de cesiune nr. x/15.05.2014 și a obligațiilor ce incumbă recurentului - pârât, în calitate de cedent al creanței.

Pe cale de consecință, cum pretinsa schimbare din oficiu a naturii acțiunii introductive nu există, nu pot fi primite nici criticile recurentei - pârâte privind faptul că instanța de fond ar fi modificat nelegal acțiunea dedusă judecății, pentru ca, subsecvent, să poată justifica excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Sub acest aspect, se reține că este reală susținerea recurentei, în sensul că prima instanță de fond nu a mai analizat excepția prescripției în raport cu capătul de cerere subsidiar, întemeiat pe plata nedatorată, însă o atare examinare nu se mai impunea, atâta vreme cât sentința civilă a reținut că forma de răspundere ce poate fi angajată în privința pârâtului este răspunderea civilă contractuală, respectiv obligația pârâtului - cedent de a răspunde pentru evicțiunea produsă și imputabilă, instanța limitându-se în mod corect la analiza excepției în raport cu acest ultim temei.

De altfel, criticile recurentului - pârât în acest sens se constituie într-o reiterare a motivului de apel, fără a fi circumscrise considerentelor deciziei atacate, care sunt în sensul celor mai sus arătate.

Toate acestea conduc la concluzia că hotărârea atacată nu este lovită de nulitate, pentru încălcarea dispozițiilor de procedură invocate de recurentul - pârât, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nefiind incident.

Nefondate sunt și criticile întemeiate pe motivul de casare prescris de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., privind pronunțarea hotărârii cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Așa cum s-a arătat, excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost examinată în raport cu temeiul contractual al cererii principale deduse judecății, instanțele de fond aplicând în mod corect dispozițiile art. 2523 din C. civ., în conformitate cu care prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

Prin textul legal menționat, se instituie, ca regulă generală, principiul cunoașterii efective de către titularul dreptului subiectiv a nașterii dreptului său de a apela la forța de constrângere a statului pentru apărarea sau recunoașterea dreptului subiectiv încălcat.

În cauza de față, fiind vorba despre o acțiune prin care se solicită angajarea răspunderii contractuale a pârâtului pentru evicțiune, respectiv pentru neexecutarea obligației de a asigura exercitarea netulburată a prerogativelor conferite de dreptul de creanță dobândit prin actul de cesiune, prescripția începe să curgă de la data la care evicțiunea este consumată.

În acest sens, se reține că printre condițiile care trebuie îndeplinite pentru a opera obligația de garanție contra evicțiunii se numără și aceea ca evicțiunea să se producă, adică să se realizeze efectiv pierderea proprietății bunului sau tulburarea dobânditorului în exercitarea prerogativelor de proprietar.

Or, având în vedere situația de fapt reținută în speță, ambele instanțe de fond au stabilit că acest moment este cel al pronunțării deciziei civile nr. 2530 din 27 iulie 2015, de către Tribunalul București (dosarul nr. x/2014), întrucât acesta este momentul la care reclamanta a cunoscut că sumele de bani ce au constituit obiectul material al contractului de cesiune de creanțe pe care l-a perfectat cu pârâtul nu mai pot fi transferate în patrimoniul său, întrucât a fost infirmat pe cale judecătorească titlul în temeiul căruia pârâtul a încheiat acest act juridic.

În privința variantelor exprimate de apelant în cuprinsul cererii de apel și reiterate în conținutul recursului, care indică alte date de la care ar curge termenul de prescripție, respectiv data la care reclamanta a plătit prețul cesiunii (12.02.2015), data la care a fost introdusă contestația la executare în dosarul nr. x/2014, finalizat prin pronunțarea de către Tribunalul București a deciziei civile nr. 2530/27.07.2015, ori data pronunțării încheierilor prin care s-au respins cererile de încuviințare a executării silite a creanței cedate, formulate de cesionara reclamantă A. S.R.L. în dosarul nr. x/2014 și dosarul nr. x/2014, ale Judecătoriei Sector 6, acestea au fost apreciate în mod corect ca neputând marca momentul de început al cursului prescripției extinctive.

Termenul general de prescripție de 3 ani, prevăzut de art. 2517 C. civ., nu a început să curgă de la data plății, pentru că acțiunea subsidiară, întemeiată pe plata nedatorată, nu a mai fost examinată, în contextul admiterii acțiunii principale.

Pentru același motiv, în soluționarea excepției prescripției și a fondului cauzei sunt lipsite de relevanță susținerile recurentului privind faptul că actul de cesiune nu a fost invalidat, anulat sau reziliat, ori reaua-credință a celui ce a făcut plata.

Cât privește data la care a fost introdusă contestația la executare în dosarul nr. x/2014, ori data pronunțării încheierilor prin care s-au respins cererile de încuviințare a executării silite a creanței cedate, formulate de cesionara - reclamantă A. S.R.L., dincolo de faptul că hotărârea atacată se bazează pe considerente factuale, ținând de aprecierea probelor administrate în cauză, care nu pot fi cenzurate în calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte reține că recurentul - pârât are în vedere data la care reclamanta a luat cunoștință de o potențială/eventuală evicțiune, care însă, așa cum a reținut instanța de apel, nu se produsese, astfel încât dreptul reclamantei la acțiunea în răspundere nu se născuse.

Soluția din decizia de speță invocată în conținutul recursului (Decizia nr. 320 din 29 ianuarie 2015, pronunțată în recurs de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție având ca obiect despăgubiri în temeiul răspunderii pentru evicțiune), este, contrar susținerilor recurentului - pârât, în deplină concordanță cu cele mai sus reținute, întrucât, în acea cauză, care examina evicțiunea produsă prin fapta unui terț, Înalta Curte a reținut că "tulburarea efectivă a reclamanților cumpărători în stăpânirea bunului dobândit prin cumpărare de la stat s-a produs pe data notificării prin care terțul și-a afirmat dreptul de proprietate și i-a somat să-i predea imobilul sub sancțiunea acțiunii în evacuare, aceasta fiind o tulburare de drept, întrucât s-a întemeiat pe o pretenție juridică din partea terțului tulburător - exercitarea acțiunii în evacuare, care i-a determinat pe cumpărători să renunțe la lucru fără judecată și să predea imobilul terțului evingător".

Nu poate fi primită nici aserțiunea recurentului, în sensul că respectarea termenului general de prescripție de trei ani trebuia examinată prin raportare la data depunerii cererii modificatoare a acțiunii inițiale.

Așa cum a reținut și instanța de apel, cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov, secția a II a civilă, de contencios administrativ și fiscal în data de 5 iulie 2018, sub nr. x, în interiorul termenului de prescripție, a avut ca finalitate recuperarea prețului cesiunii, respectiv a sumei de 2.200.00 RON, plus dobânda legală.

Articolul 204 C. proc. civ. conferă reclamantului prerogativa de a modifica cererea până la primul termen la care acesta este legal citat, cererea modificată neavând semnificația unei noi cereri de chemare în judecată.

Împrejurarea că, prin intermediul cererii modificatoare înregistrate în data de 14 decembrie 2018, reclamanta A. S.R.L. a completat, în condițiile art. 204 C. proc. civ., mai sus menționat, cauza juridică a acțiunii, precizând că solicită, în principal, restituirea sumei menționate în temeiul răspunderii civile contractuale, plata nedatorată fiind invocată numai în subsidiar, nu înlătură efectul întreruptiv al cursului prescripției extinctive produs de cererea de chemare în judecată.

În conformitate cu prevederile art. 2.537 punctul 2 din noul C. civ., care enumeră cazurile generale de întrerupere a cursului prescripției dreptului la acțiune stabilind și condițiile de aplicare a acestora, prescripția se întrerupe "prin introducerea unei cereri de chemare în judecată".

Or, cererea de chemare în judecată prin care reclamanta a solicitat restituirea prețului cesiunii a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Brașov în data de 5 iulie 2018, în termenul general de prescripție, soluția de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât, fiind legală.

În considerentele deciziei atacate a fost examinat și efectul întreruptiv de prescripție produs de punerea în întârziere a pârâtei, ca efect al notificării nr. x/30.05.2018, transmisă prin intermediul executorului judecătoresc G. și urmată de promovarea de către reclamantă a prezentei cereri de chemare în judecată, însă această motivare are, în mod evident, un caracter subsidiar, atâta vreme cât cererea de chemare în judecată a fost formulată în termenul de prescripție prescris de lege, iar art. 2540 C. civ. prezintă relevanță doar în cazul în care punerea în întârziere este făcută în ultimele 6 luni ale termenului de prescripție și acțiunea este introdusă după împlinirea termenului de prescripție, ori dacă termenul de prescripție este de 6 luni sau mai scurt.

Pe cale de consecință, nu vor mai fi analizate criticile formulate de recurentului - pârât din perspectiva acestor considerente.

Nici în ceea ce privește soluția pe fondul pretențiilor deduse judecății recursul nu este fondat.

Așa cum s-a stabilit în etapele anterioare ale procesului, între pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc C. și intervenienta D. S.A. a fost perfectat contractul cadru de colaborare nr. 68 încheiat la data de 25.04.2012, cu privire la recuperarea prin procedura executării silite a debitelor, astfel cum sunt identificate în cererile de executare primite de la creditor.

În anul 2013, pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc C., recurentul - pârât din cadrul prezentului proces, au fost deschise, la cererea intervenientei D. S.A., dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2018, în care calitatea de debitor a aparținut F. S.R.L..

Urmare a deschiderii procedurii insolvenței față de debitorul F. S.R.L., la masa credală a acestei societății s-a înscris D. S.A.,cu suma de bani rezultată din contractele încheiate cu debitorul și care au stat la baza declanșării procedurii executării silite, și pârâtul executor judecătoresc, cu suma de bani pe care a stabilit-o cu titlu de onorariu prin încheierile emise în cadrul dosarelor execuționale nr. 177/2013 și nr. 178/2013.

La data de 15 mai 2014, între pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc C., în calitate de cedent, și reclamanta A. S.R.L., în calitate de cesionar, a fost încheiat contractul de cesiune de creanță nr. x, prin care s-a arătat că cedentul deține o creanță nominală totală de 4.532.165,35 RON, împotriva societății comerciale F. S.R.L., în temeiul încheierilor de stabilire a cheltuielilor, ce au fost emise în dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2013, menționându-se că D. S.A. are, de asemenea, calitatea de debitor cedat.

În temeiul contractului de cesiune de creanțe nr. x mai 2915, reclamanta a declanșat procedura executării silite împotriva intervenientei D. S.A., în dosarul nr. x/2014, constituit pe rolul Biroului Executorului Judecătoresc E., și a recuperat prin poprire suma de bani ce a constituit obiectul acestei proceduri execuționale

Prin decizia civilă nr. 2530 A din 27 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă în dosarul nr. x/2014, a fost admis apelul formulat de contestatoarea D. S.A. și a fost schimbată sentința apelată, în sensul admiterii contestației la executare, anulării executării silite ce a constituit obiectul dosarului execuțional nr. x/2014 al Biroului Executorului Judecătoresc E., anulării încheierii de încuviințare a executării silite și dispunerii întoarcerii executării silite în limita sumelor executate, actualizate la data plăți, plus dobânda legală calculată de la data consemnării la dispoziția executorului judecătoresc și până la restituire

În motivarea acestei hotărâri, instanța a făcut referire la contractul cadrul de colaborare ce a fost perfectat între D. și Biroul Executorului Judecătoresc C. și la faptul că, urmare a deschiderii procedurii insolvenței față de debitorul din dosarele execuționale mai sus identificate, executorul judecătoresc nu mai putea continua executarea silită, aceasta fiind de drept suspendată. Singura cale procedurală de realizare a creanței este aceea reglementată de Legea nr. 85/2006, împrejurarea că unitatea bancară a intervenit în procedura insolvenței debitorului său neputând fi privită ca o renunțare voluntară a acesteia la executarea silită demarată anterior.

În această ipoteză și ținând seama de condițiile prevăzute în contractul de executare silită, s-a reținut că executorul judecătoresc nu se putea îndrepta împotriva D. S.A. pentru recuperarea cheltuielilor de executare stabilite prin cele două încheieri întocmite în dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2013, acesta neavând calitatea de creditor al acesteia și, implicit, nedeținând împotriva acesteia un titlu executoriu care să legitimeze o executare silită.

Pornind de la aceste date ale cauzei, nu va fi reținută, drept cauză pentru care acțiunea în răspundere pentru evicțiune, prin restituirea prețului cesiunii, nu ar putea fi primită, susținerea recurentului în sensul că actul de cesiune nu a fost invalidat, anulat sau reziliat, astfel că ar subzista un raport obligațional valabil.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că instanța de apel a avut în vedere faptul că rezilierea contractului de cesiune de creanță a intervenit în virtutea unui pact comisoriu de ultim grad, potrivit art. 7.1 din contractul de cesiune de creață nr. x, încheiat între reclamanta cesionară și pârâtul cedent, aceste considerente nefiind criticate în niciun fel de recurent, care s-a limitat la simpla reiterare a motivului de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 1585 C. civ., fiind vorba despre o cesiune cu caracter oneros, cedentul are o obligație legală de garanție în ceea ce privește existența creanței la data cesiunii, garantând că, până la momentul cesiunii, nu a intervenit nicio cauză de stingere a obligației - plata, compensația, remiterea de datorie, că nu s-a împlinit termenul de prescripție extinctivă, că nu există o cauză de nulitate sau anulabilitate care să îi poată fi opusă cesionarului.

Garanția este datorată împotriva evicțiunii ce provine din fapte imputabile cedentului, chiar dacă acestea s-au constatat ulterior vânzării.

Totodată, cu caracter de principiu, cedentul datorează daune-interese, indiferent dacă a fost de bună-credință (nu a cunoscut cauza evicțiunii) sau de rea-credință, potrivit unor reguli speciale, care în parte sunt derogatorii de la dreptul comun.

Or, decizia civilă nr. 2530 A din 27 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă ulterior încheierii contractului de cesiune de creanță, în dosarul nr. x/2014, a statuat cu autoritate de lucru judecat că încheierile de stabilire a cheltuielilor de executare, pe care executorul judecătoresc le-a emis în cadrul dosarelor nr. x/2013 și nr. y/2013, nu pot fi puse în executare silită împotriva D. S.A., intervenientă în cauză, și că nu există creanța pentru care intimata - reclamantă (cesionara) a început executarea.

Instanța de apel a făcut în mod corect aplicarea dispozițiilor art. 435 alin. (2) C. proc. civ., constatând că hotărârea sus - menționată este opozabilă cedentului pârât BEJ C., care nu a avut calitatea de parte în dosarul civil sus menționat, în condițiile în care acesta nu a făcut dovada contrară celor reținute în conținutul hotărârii în legătură cu lipsa calității de creditor al executorului judecătoresc față de intervenienta D. S.A.

Sub acest aspect, s-a reținut că pârâtul BEJ C. nu putea încheia contractul de cesiune de creanță, având ca obiect cheltuielile de executare din dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2013, în calitate de creditor al intervenientei D. S.A, întrucât în conținutul contractului cadru de colaborare nr. 68 încheiat la data de 25.04.2012, între pârâtul Biroul Executorului Judecătoresc C. și intervenienta D. S.A., respectiv din anexa 1 la contract prin care a fost reglementată modalitatea de stabilire și de plată a onorariului cuvenit executorului judecătoresc, s-a specificat că, pentru cazurile în care legea prevede în mod expres suspendarea sau închiderea dosarului execuțional, nu se va percepe onorariu, în sarcina creditorului, pârâtul încălcând aceste prevederi contractuale.

Circumstanțele care atrag răspunderea cedentului pârât, deși constatate ulterior datei încheierii contractului de cesiune de creanță prin hotărârea mai sus menționată, au existat anterior acestui moment și au fost cunoscute de către recurentul - pârât, evicțiunea provenind din fapta proprie a cedentului care este obligat să garanteze contra evicțiunii.

Referitor la chestiunile de drept tranșate prin decizia civilă nr. 1985/A din 16 octombrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă în dosarul numărul x/2017, la care recurentul face referire, acestea nu sunt în contradicție cu soluția adoptată în cauza de față, ori cu cele statuate prin decizia civilă nr. 2530 A din 27 iulie 2015, pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă, căci obiectul primei cauze evocate de recurent l-a constituit o acțiune în anularea operațiunii pretins frauduloase de plată a diferenței de preț din contractul de cesiune nr. x/15.05.2015 (suma de 2.200.000 RON), formulată de reclamanta D. S.A., în contradictoriu cu pârâții A. S.R.L. și Biroul Executorului Judecatoresc C. prin executor judecatoresc C., în temeiul dispozițiilor speciale ale art. 117 alin. (2) lit. c) și g) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

În cadrul acelei cauze, s-a reținut că "judecătorul sindic era ținut a analiza îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 117 alin. (2) lit. c) și lit. g) din Legea nr. 85/2014, și nu aspecte privind valabilitatea actului în baza căruia a fost efectuată plata contestată în prezenta cauză.

Argumentele privind obiectul sau cauza contractului de cesiune sau lipsa caracterului de titlu executoriu în raport cu apelanta a încheierilor de stabilire a cheltuielilor de executare puteau fi invocate, în opinia Curții, în cadrul unor acțiuni de drept comun privind condițiile de valabilitate ale contractului de cesiune, respectiv în cadrul unei contestații la executare.

De altfel, apelanta a uzat de calea procesuală a contestației la executare, în cadrul căreia s-a stabilit că încheierile de stabilire a cheltuielilor de executare anterior menționate nu constituie titluri executorii împotriva apelantei. Decizia civilă nr. 2530/27.07.2015 a Tribunalului București, secția a V a civilă a dezlegat aspecte privind executarea silită împotriva apelantei creditoare, iar argumentele reținute de instanță cu privire la inexistența creanței puse în executare au legătură în mod direct cu obiectul și cauza contractului de cesiune, prin care a fost transmisă respectiva creanță. Prin această decizie, pronunțată ulterior efectuării plății, a fost analizată creanța pretinsă în procedura executării silite, și nu valabilitatea contractului de cesiune autentificat sub nr. x/15.05.2014."

Prin urmare, aprecierile celor două instanțe privind efectele deciziei civile nr. 2530/27.07.2015, pronunțată de Tribunalului București, secția a V a civilă sunt concordante, iar împrejurarea că, în cadrul contestației la executare, instanța nu s-a pronunțat în dispozitivul hotărârii asupra valabilității încheierilor de stabilire a cheltuielilor de executare, pe care executorul judecătoresc le-a emis în dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2013, nu poate constitui motiv de nelegalitate a deciziei recurate în cauza de față, căci acțiunea de față s-a grefat pe cele statuate cu autoritate de lucru judecat prin considerentele aceleiași decizii, respectiv faptul că încheierile nu constituie titluri executorii împotriva D. S.A., deci recurentul - pârâtul nu deținea o creanță împotriva debitorului cedat.

În conformitate cu dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Faptul că intimata - reclamantă este înscrisă la masa credală a debitoarei F. S.R.L., în cadrul dosarului nr. x/2013 al Tribunalului București, nu are legătură cu existența valabilă a creanței împotriva D. S.A. În cauza de față a fost examinată creanța pe care executorul judecătoresc a pretins că o deține împotriva intervenientei D. S.A., ca titular al cererilor de executare silită formulate în dosarele execuționale nr. x/2013 și nr. y/2013 împotriva debitoarei F., creanță cesionată ulterior către intimata - reclamantă. De altfel, recurent - pârât face referire la înscrieri anterioare momentului la care s-a constatat că s-a produs evicțiunea.

Pentru toate considerentele expuse și constatând că prin recursul dedus judecății nu se relevă o încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va fi obligată recurentul - pârât la plata sumei de 8559,02 RON cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă D. S.A., ocazionate de soluționarea recursului (onorariu avocat).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC "C." împotriva deciziei civile nr. 1582/Ap din 13 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Obligă pe recurentul-pârât BIROUL EXECUTORULUI JUDECĂTORESC "C." la plata sumei de 8559,02 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-intervenientă