ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1511/2021

Ședința publică din data de 16 iunie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a la 7 august 2003, sub nr. x/2003, reclamantul Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar în calitate de lichidator al A. S.A., în faliment, prin B. a chemat în judecată C. S.A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 15.463.990.260,13 RON, din care: 10 miliarde RON, cu titlu de daune (damnum emergens) și 5.463.990.260,13 RON, cu titlu de beneficiu nerealizat (lucrum cesans), determinat în funcție de dobânda legală și calculat până la 30 iunie 2003; obligarea pârâtei C. S.A. să desdăuneze A. S.A., în faliment, cu valoarea beneficiului nerealizat, determinat în funcție de dobânda legală de la 30 iunie 2003 până la data recuperării integrale a prejudiciului; constatarea nulității absolute a celor două documente intitulate "bilete la ordin", în baza cărora pârâta C. S.A. a încasat de la A. S.A. suma de 10 miliarde RON.

Pârâta C. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei ca urmare a inexistenței unui drept asupra sumei de bani solicitate, excepția lipsei interesului reclamantei de a promova prezenta acțiune și excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei.

La 31 octombrie 2003, A. S.A. a precizat că valoarea daunelor suferite de 16.475.188.174,69 RON, din care 10 miliarde RON, cu titlu de daune (damnum emergens) și 6.475.188.174,69 RON, cu titlu de beneficiu nerealizat (lucrum cesans) astfel determinat, în funcție de dobânda legală, și calculat până la 31 octombrie 2003.

Prin sentința comercială nr. 100 din 10 iunie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a Comercială a admis excepția de necompetență materială a Curții de Apel București și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția Comercială.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială sub nr. x/2004 (număr nou x/2004).

La termenul de la 22 februarie 2005, judecata cauzei a fost suspendată în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. din 1865 până la soluționarea dosarului penal nr. x/2005, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza fiind repusă pe rol la 5 iunie 2018.

Prin încheierea din 16 octombrie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția perimării.

Cu privire la excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, excepția lipsei interesului reclamantei de a promova acțiunea si excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei invocate de pârâtă prin întâmpinare, având în vedere argumentele invocate în susținerea acestora, tribunalul le-a apreciat ca fiind apărări de fond.

Prin sentința civilă nr. 217/2020 din 18 februarie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată, și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 26.709,12 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar, iar pârâta E. S.A. (fostă C. a formulat apel incident împotriva sentinței civile nr. 217/2020 din 18 februarie 2020 și a încheierii din 16 octombrie 2018.

Prin decizia nr. 1508 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondate ambele apeluri.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut, în esență, următoarele:

Cu privire la apelul incident, curtea de apel a apreciat ca nefondate susținerile pârâtei E. S.A. deoarece prin încheierea din 22 februarie 2005, judecarea cauzei a fost suspendată până la soluționarea dosarului penal nr. x/2005, aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fără a se face vreo distincție cu privire la infracțiunile ce au făcut obiectul urmăririi penale în acest dosar sau cu privire la persoanele cercetate. Curtea de apel a mai reținut că s-a impus măsura suspendării până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2010, dosar în care a fost pronunțată decizia nr. 424A din 22 martie 2018, dată de la care curge termenul de perimare de 6 luni. S-a constatat că acest termen nu era împlinit la 3 aprilie 2018, data formulării cererii de repunere pe rol.

În ceea ce privește apelul principal, instanța de apel a apreciat că acesta este nefondat întrucât, față de temeiul cererii de chemare în judecată, nu sunt îndeplinite condițiile atragerii răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 998-999 C. civ. din 1864 în raport de situația de fapt stabilită pe baza înscrisurilor de la dosar și a raportului de expertiză contabilă.

Astfel, instanța de apel a analizat fapta ilicită indicată de reclamantă sub aspectul celor două componente, neîndeplinirea obligațiilor legale privind validitatea formală a celor două bilete la ordin, ce sunt lovite de nulitate absolută întrucât lipsește semnătura cambială a emitentului (a reprezentantului emitentului), și lipsa raportului juridic obligațional, aceeași persoană fiind atât emitent cât și beneficiar, motiv pentru care reclamanta a arătat că a intervenit confuziunea (art. 1154 C. civ. din 1864). Curtea de apel a reținut că nu se poate imputa pârâtei că nu ar fi verificat validitatea formală a celor două bilete la ordin și că pârâta a manifestat diligență în a solicita și obține de la banca reclamantă confirmarea valabilității avalului, împrejurare care garanta faptul că angajamentul băncii este unul valabil. A mai reținut că cele două bilete la ordin nu sunt lovite de nulitate absolută în ceea ce privește semnătura și că nu au fost încălcate de către prima instanță ispozițiile art. 104, art. 8 și art. 105 din Legea nr. 58/1934, iar Norma cadru nr. 6/1994 a BNR, emisă în aplicarea legii nr. 58/1934, nu poate reglementa cazuri suplimentare de nulitate pe care legea nu le prevede.

S-a constatat că împrejurarea că aceeași persoană are și calitatea de emitent și de beneficiar nu este de natură a conduce la concluzia că biletele la ordin ar fi lovite de nulitate, cauzele de nulitate fiind expres prevăzute în Legea nr. 58/1934, iar Legea nr. 58/1934 și Norma nr. 6/1994 nu impun societăților bancare obligația de a verifica existența raportului juridic obligațional care a stat la baza emiterii titlului de credit, ci doar cerințele formale ale biletului la ordin (în acest sens fiind prevederile pct. 509 din Normă).

Referitor la prejudiciu, curtea de apel a constatat că patrimoniul reclamantei nu a fost diminuat deoarece din cuprinsul probelor administrate în cauză nu a rezultat că suma de bani solicitată prin cerere ar fi provenit din sursele reclamantei, ci că aceasta a fost transferată de către F. S.R.L. din contul acesteia deschis la A. în contul aceleiași societăți deschis la D. S.A. prin procedura compensării interbancare.

În decizia atacată s-a mai reținut că nu sunt îndeplinite nici condițiile relative la existența unei legături de cauzalitate și a culpei deoarece pârâta nu avea nicio obligație legală în sensul de a verifica care au fost sursele prin care a fost alimentat contul societății F. S.R.L. deschis la A., cu alte cuvinte de a verifica proveniența acestei sume de bani, dacă aceasta a fost sau nu obținută din activități ilicite.

Față de considerentele de mai sus, nefiind întrunite în cauză condițiile răspunderii civile delictuale, curtea de apel a concluzionat că nu au fost greșit aplicate de către tribunal dispozițiile art. 998-999 C. civ. din 1864 și că sentința apelată nu contravine nici dispozițiilor Legii nr. 58/1934, nici prevederilor invocate din Norma nr. 6/1994 și nu se poate reține nici încălcarea sau greșita aplicare a dispozițiilor art. 43 și 370 Codul comercial întrucât reclamanta nu a arătat în ce ar consta nelegalitatea hotărârii atacate în raport de aceste texte de lege.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar prin B., solicitând casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei atacate în sensul admiterii apelului reclamantei, desființarea în parte a sentinței civile nr. 217/2020 din 18 februarie 2020, reținerea cauzei spre rejudecare și admiterea cererii de chemare în judecată.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă solicită în principal casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 3 și 5 și art. 312 alin. (3) ultima teză C. proc. civ. din 1865, iar în subsidiar modificarea acestei decizii întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 din același cod.

Autoarea căii de atac arată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile pct. 490 din Norma BNR nr. 6/1994, emise în aplicarea Legii nr. 58/1934, întrucât a ignorat faptul că aceeași persoană este și emitent și beneficiar, deci obligația de plată a fost stinsă prin efectul confuziunii, conform art. 1154 C. civ. din 1864, context în care cele două bilete la ordin nu există ca titluri cambiale, fiind nule de drept. În mod greșit, arată recurenta, curtea de apel a reținut că s-a invocat lipsa mențiunii din act, și nu neîndeplinirea condiției formale de legalitate, respectiv lipsa semnăturii cambiale a administratorului emitentei biletelor la ordin.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, se arată că în apel nu s-a verificat aplicarea legii de către prima instanță deoarece nu a fost stabilit cadrul procesual în raport de toate părțile interesate în sensul că nu a introdusă în cauză societatea F., care a emis biletele la ordin.

Subsumat aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac susține că instanța nu a aplicat legea în vigoare la data emiterii biletelor la ordin, încălcând principiul tempus regit actum, în sensul că a aplicat varianta din 2008 a Normei nr. 6/1994 și a Legii nr. 58/1934 și a constatat în mod eronat că cele două titluri nu sunt nule, textul inițial referindu-se la existența unei semnături cambiale, și nu a unei semnături olografe.

Recurenta apreciază că se impune casare deciziei atacate pentru administrarea de probe noi deoarece tribunalul și curtea de apel au respins solicitarea părții întemeiată pe dispozițiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ. din 1865 în sensul depunerii unui punct de vedere al unei personalități specializate în drept cambial.

Autoarea căii de atac apreciază că se impune modificarea deciziei atacate pentru că include considerente contradictorii și străine de natura acțiunii cu privire la fapta ilicită întrucât instanța de apel a reținut că prin cele două bilete la ordin emitentul acestor a dispus transferul unor sume de bani, ceea ce contravine scopului biletului la ordin, astfel cum este definit de Norma BNR nr. 6/1994. Susține că statuările instanței de apel în sensul utilizării procedurii de compensare multilaterală prevăzută de Regulamentul BNR nr. 10/1994 ar putea fi corecte dacă instrumentele de plată folosite ar fi fost valide și afirmă că aceeași instanță a reținut o altă faptă ilicită decât aceea menționată în cererea de chemare în judecată. Precizează că nu a susținut că cele două bilete la ordin nu sunt semnate, ci că nu poartă semnătura cambială a reprezentantului societății emitente, și afirmă că nu este corectă statuarea curții de apel în sensul că semnătura olografă nu a fost contestată, arătând că semnătura este indescifrabilă și nu este validă conform art. 8 din Legea nr. 58/1934. Reiterează criticile subsumate motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865 din perspectiva încălcării principiului tempus regit actum. Aceeași parte susține că este greșit raționamentul prin care instanța de apel a reținut că identitatea dintre emitentul și beneficiarul biletului la ordin nu constituie o cauză de nulitate întrucât nu a ținut cont de prevederile art. 105 și art. 106 din Legea nr. 58/1934 și art. 1154 C. civ. din 1864. Arată că nu a reclamat în sarcina pârâtei fapta de a nu fi verificat existența raportului juridic obligațional care a stat la baza emiterii titlului de credit și că a invocat inexistența obligației de plată asumate prin aceste titluri, și nu a raportului juridic obligațional inițial.

Recurenta susține că starea de fapt nu a fost corect determinată de curtea de apel cu privire la existența prejudiciului deoarece a fost probat caracterul ilicit al încasării și că intimata recunoaște că a încasat suma de 10 miliarde RON, dar că această sumă nu a fost transferată în patrimoniul său, deși era cesionara biletelor la ordin. Arată că operațiunea a fost efectuată în beneficiul intimatei-pârâte și că aceasta nu a fost numai o unitate bancară inițiatoare. Afirmă că legătura de cauzalitate s-a manifestat sub forma dolului întrucât intimata-pârâtă a avut interes propriu în încasarea respectivei sume.

În dezvoltarea motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865, se arată că instanța de apel a interpretat greșit efectele juridice ale celor două bilete la ordin în sensul că le-a considerat instrumente de transfer interbancar între două conturi ale aceleiași persoane, fără a avea un temei legal. Se mai arată că în mod eronat a reținut instanța de apel că intimata-pârâtă era absolvită de obligația de a verifica validitatea formală a biletelor la ordin înainte de le introduce în circuitul bancar deoarece acestea fuseseră avalizate de recurenta-reclamantă, cu atât mai mult cu cât din probele de la dosar reieșea că una din persoanele semnatare ale avalului nu era autorizată în acest sens.

Autoarea căii de atac susține că hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material edictate de Legea nr. 58/1934, de Norma cadru nr. 6/1994 și de C. civ. din 1864 deoarece nu a fost respectată regula tempus regit actum cu privire la tipul de semnătură de pe biletele la ordin. Arată că în mod nejustificat instanța de apel a înlăturat argumentele întemeiate pe dispozițiile art. 948 C. civ. din 1864, referitoare la consimțământul valabil al părții care se obligă, în sensul că nu a reținut că nu poate exista un astfel de consimțământ în situația în care partea se obligă către sine. Recurenta susține că a fost dovedită îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și că instanța de apel a calificat în mod greșit ca faptă licită efectuarea unui transfer în temeiul unor bilete la ordin lovite de nulitate. Apreciază că identitatea dintre emitentul și beneficiarul biletelor la ordin a determinat stingerea obligației prin confuziune, conform art. 1154 și art. 1091 C. civ. din 1864, și că instanța de apel ar fi trebuit să analizeze cauza și din perspectiva art. 43 și art. 370 Codul comercial, raportat la Legea nr. 58/1934.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 304 pct. 3, 5, 7, 8, 9 și art. 312 alin. (3) ultima teză C. proc. civ. din 1865.

Prin încheierea din 23 decembrie 2020, termenul stabilit la 13 ianuarie 2021 a fost preschimbat la 14 aprilie 2021, în contextul adoptării unor măsuri de protecție în scopul prevenirii unor eventuale situații generate de pandemia de COVID-19.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

La termenul de la 14 aprilie 2021, judecarea cauzei a fost amânată la 16 iunie 2021, pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale a apărătorului intimatei-pârâte.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. din 1865, modificarea sau casarea unei hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocată în condițiile legii. Criticile prin care recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile pct. 490 din Norma-cadru BNR nr. 6/1994, emise în aplicarea Legii nr. 58/1934, întrucât a ignorat faptul că aceeași persoană este și emitent și beneficiar, deci obligația de plată a fost stinsă prin efectul confuziunii, conform art. 1154 C. civ. din 1864, nu se circumscriu cazului de nelegalitate indicat în memoriul de recurs întrucât încălcarea competenței de ordine publică presupune nerespectarea normelor de competență generală, materială sau teritorială de ordine publică. Interpretarea textului de lege în alt sens decât cel pretins de recurentă nu reprezintă o critică de nelegalitate în sensul textului de lege indicat mai sus.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865, modificarea sau casarea unei hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 105 alin. (2) din același cod.

Referitor la criticile prin care recurenta susține că instanța de apel a încălcat normele de procedură în sensul că nu a dispus introducerea în cauză a societății F. S.R.L., emitentul biletelor la ordin, Înalta Curte reține că acestea sunt invocate omisso medio. Recurenta-reclamantă nu a prezentat aceste argumente în memoriul de apel și nici în întâmpinarea la apelul incident, astfel că ele nu au fost supuse dezbaterii și unei dezlegări proprii a instanței de apel și nu pot fi aduse în discuție direct în calea de atac a recursului.

Contrar opiniei autoarei căii de atac, casarea deciziei recurate nu se impune nici în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ. din 1865 întrucât curtea de apel în mod corect a respins solicitarea reclamantei de a obține un punct de vedere al unei personalități în drept cambial privind legalitatea biletelor la ordin. Art. 201 din același cod are ca scop lămurirea unor împrejurări de fapt, respectivul specialist nefiind în măsură să aprecieze asupra modului de aplicare a prevederilor legale printr-un punct de vedere pe care instanța să fie obligată să îl ia în considerare.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. din 1865, modificarea sau casarea unei hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Instanța supremă constată că din considerentele deciziei recurate rezultă că în cauză au fost respectate dispozițiile art. 261 C. proc. civ. din 1865. Acest text de lege consacră în mod expres structura hotărârii judecătorești, stabilind că aceasta conține, pe lângă arătarea obiectului cererii și susținerilor pe scurt ale părților, și motivele de fapt și de drept, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască temeiurile care au format convingerea instanței la pronunțarea soluției, și pentru ca instanța de recurs să aibă în vedere, în aprecierea legalității hotărârii, considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Înalta Curte apreciază că motivarea curții de apel întrunește exigențele art. 261 C. proc. civ. din 1865 deoarece din considerentele deciziei recurate se observă că instanța de apel a stabilit situația de fapt în baza probelor din dosar, analizând relațiile dintre părți și construind un raționament logico-juridic care susține soluția din dispozitiv, inclusiv din perspectiva art. 105 și art. 106 din Legea nr. 58/1934 și art. 1154 C. civ. din 1864. Contrar celor arătate de recurenta-reclamantă, curtea de apel a analizat fapta ilicită astfel cum aceasta reiese din cererea de chemare în judecată și din memoriul de apel, sub aspectul obligației de verificare a condițiilor de validitate a biletelor la ordine, a existenței semnăturii cambiale și a raportului juridic obligațional. Recurenta apreciază că nu este corectă statuarea curții de apel în sensul că semnătura olografă nu a fost contestată, dar nu argumentează această susținere, astfel că Înalta Curte nu va avea în cerere această afirmație.

Contrar susținerilor autoarei căii de atac, instanța de apel a analizat critica prin care aceasta a invocat inexistența obligației de plată asumate prin biletele ordin și a apreciat că nu se impune constatarea nulității absolute a acestora în raport de identitatea dintre emitent și de beneficiar și nici de prevederile art. 1154 C. civ. din 1864, iar nemulțumirea recurentei față de modul în care curtea de apel a aplicat prevederile legale și față de soluția la care a ajuns nu constituie motiv de casare sau modificare a hotărârii atacate.

Înalta Curte nu va avea în vedere criticile prin care recurenta arată că starea de fapt nu a fost corect determinată de curtea de apel cu privire la existența prejudiciului și la legătura de cauzalitate deoarece acestea reprezintă aspecte de netemeinicie care nu pot fi analizate în calea de atac a recursului.

Potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865, modificarea sau casarea unei hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Având în vedere că, subsumat acestui caz de nelegalitate, recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a interpretat greșit efectele juridice ale celor două bilete la ordin în sensul că le-a considerat instrumente de transfer interbancar între două conturi ale aceleiași persoane, instanța supremă apreciază că aceste critici nu se circumscriu temeiului legal invocat și le va analiza din perspectiva art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865. Nici susținerile referitoare la greșita statuare a curții de apel în sensul că intimata-pârâtă era absolvită de obligația de a verifica validitatea formală a biletelor la ordin înainte de le introduce în circuitul bancar deoarece acestea fuseseră avalizate de recurenta-reclamantă nu se încadrează în ipoteza art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865, putând fi subsumate art. 304 pct. 9 din același cod.

Conform dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865, modificarea sau casarea unei hotărâri se poare cere numai pentru motive de nelegalitate atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii când instanța.

Înalta Curte reține că instanța de apel, pe baza înscrisurilor depuse de părți și a raportului de expertiză efectuat în cauză, a stabilit că biletele la ordin emise de F. S.R.L. au fost introduse în circuitul de compensare multilaterală, prevăzut de Regulamentul BNR nr. 10/1994 și că în urma operațiunilor de decontare interbancară, recurenta-reclamantă a efectuat o plată în valoare de 10 miliarde de RON în numele clientului său, F.. A mai reținut că cele două bilete la ordin erau avalizate de recurenta-reclamantă. Față de faptul că instanțele devolutive sunt suverane în aprecierea probelor, instanța supremă va înlătura criticile prin care se aduc în discuție lipsa autorizării uneia din persoanele care au semnat avalul, greșita stabilire a situației de fapt relativ la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale și existența consimțământului emitentei biletelor la ordin, acestea fiind chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examenului de nelegalitate din recurs.

Criticile prin care se arată că instanța de apel a interpretat greșit efectele juridice ale celor două bilete la ordin în sensul că le-a considerat instrumente de transfer interbancar între două conturi ale aceleiași persoane și că nu există un raport juridic obligațional între emitent și beneficiar vor fi înlăturate întrucât în decizia atacată curtea de apel s-a raportat la prevederile Legii nr. 58/1934 și ale Norme-cadru nr. 6/1994 și a reținut că între cauzele de nulitate prevăzute, în esență, de art. 104 din Legea nr. 58/1934 raportat la pct. 509 din Norma-cadru nr. 6/1994 nu este menționată expres și condiția extrinsecă a existenței a două entități diferite, emitentul și beneficiarul. Curtea de apel a aplicat corect legea atunci când a statuat că referirile recurentei la prevederile art. 1154 C. civ. din 1864 nu sunt de natură să atragă nulitatea celor două titluri deoarece confuziunea despre care face vorbire textul de lege ar putea avea în vedere stingerea obligației din raportul juridic în temeiul căruia au fost emise cele două bilete la ordin, dar nu se poate considera că influențează validitatea obligației cambiale care s-a născut într-un raport juridic diferit.

Mai mult decât atât, în mod corect a reținut curtea de apel că intimata-pârâtă nu avea obligația verificării condițiilor de validitate a celor două titluri, întemeiat și pe aspectul că însăși recurenta-reclamantă a avalizat cele două bilete la ordin. Conform dispozițiilor art. 33 și urm. raportat la art. 106 alin. ultim. din Legea nr. 58/1934 avalul reprezintă o garanție în favoarea beneficiarului biletului la ordin, valabilă și în situația în care "obligațiunea pe care a garantat-o ar fi nulă din orice altă cauză decât un vițiu de formă". Instanța de apel a observat că intimata-pârâtă a manifestat diligență și a solicitat confirmarea avalului, iar recurenta-reclamantă, în calitate de avalist, a avut posibilitatea să verifice condițiile de validitate atât la momentul avalizării, cât și la momentul decontării.

Instanța supremă nu va reține nici criticile prin care autoarea căii de atac susține că au fost nesocotite dispozițiile pct. 490 din Norma-cadru nr. 6/1994 deoarece interpretarea textului de lege într-o manieră diferită de cea dorită de parte nu este un motiv de modificare a deciziei recurate. Curtea de apel s-a referit în mod expres la textul de lege mai sus menționat și a reținut că identitatea dintre emitentul și beneficiarul biletului la ordin nu constituie o cauză de nulitate absolută în sensul celor precizate de recurenta-reclamantă.

Contrar celor susținute de aceeași parte, curtea de apel nu a încălcat principiul tempus regit actum deoarece din considerentele menționate la pagina 13 din hotărârea atacată se reține:

"Conform art. 104 pct. 7 din legea nr. 58/1934 (în forma în vigoare la momentul emiterii celor două bilete la ordin), biletul la ordin cuprinde semnătura emitentului." Din analiza instanței de apel rezultă că aceasta a avut în vedere prevederile legale de la data emiterii celor două bilete la ordin, pe care le-a aplicat corect statuând, în esență, că biletele la ordin au fost semnate și ștampilate de societatea emitentă reprezentată prin asociatul unic și că semnătura acestuia trebuie să fie olografă. Astfel, instanța supremă va înlătura criticile prin care se susține încălcarea dispozițiilor art. 104 și art. 105 din Legea nr. 58/1934 și ale pct. 34-37 și pct. 60 din Norma cadru nr. 6/1994 deoarece recurenta susține că semnătura ar fi trebuit să fie una cambială, dar nu arată în concret de ce au fost aplicate greșit normele invocate, față de faptul că biletele la ordin cuprind denumirea emitentului și semnătura olografă a reprezentantului acestuia.

În același sens, instanța supremă va avea în vedere și considerentele Deciziei nr. 1 din 2 februarie 2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție - Secții Unite în soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire, între altele, la problema dacă dispozițiile art. 8 din Legea nr. 58/1934 sunt obligatorii și în cazul biletului la ordin. Prin această decizie s-a statuat în sensul că "datorită particularităților acestui titlu, chestiunea aplicabilității dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 58/1934, referitoare la cambie, nu poate fi pusă în cazul biletului la ordin. Deoarece legiuitorul a menționat expres textele privind cambia care trebuie considerate că se referă și la biletul la ordin (…), se constată că, față de rapiditatea cu care se realizează multitudinea de relații comerciale pe baza biletului la ordin, este suficientă reglementarea ce asigură caracterul explicit al acestui act, fără a se mai pretinde și asigurarea descifrabilității, care ar fi de natură a afecta particularitățile semnăturii."

Înalta Curte constată că recurenta nu formulează veritabile critici de nelegalitate referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a prevederilor art. 43 și art. 370 Codul comercial, raportat la Legea nr. 58/1934, reluând susținerile relative la lipsa semnăturii cambiale, a obligației de plată și a intervenirii confuziunii, susțineri care au fost deja analizate mai sus. Art. 43 Codul comercial reglementa momentul de la care se calcula dobânda în cazul datoriilor comerciale, iar art. 370 din același cod se referea la contractul de cont curent, niciuna din aceste prevederi neavând legătură cu soluționarea prezentului recurs.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar prin B. împotriva deciziei nr. 1508 din 29 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la cheltuielile de judecată, instanța supremă apreciază că onorariul solicitat este proporțional cu munca depusă de avocatul intimatei-pârâte, că este justificat raportat la complexitatea cauzei și că nu se impune diminuarea acestuia.

Față de soluția de respingere, ca nefondat, a recursului, în temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 316 C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta-reclamantă A. prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistem Bancar prin B. la plata către intimata-pârâtă E. S.A. a sumei de 14.500,15 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. PRIN LICHIDATOR FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR PRIN B. împotriva deciziei nr. 1508 din 29 octombrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea de reducere a cheltuielilor de judecată.

Obligă recurenta-reclamantă A. PRIN LICHIDATOR FONDUL DE GARANTARE A DEPOZITELOR ÎN SISTEM BANCAR PRIN B. la plata către intimata-pârâtă E. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 14.500,15 RON.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 iunie 2021.