ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1044/2021

Ședința publică din data de 20 aprilie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la 4 august 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B. și C. le-au chemat în judecată pe pârâtele D. S.A. și D. S.A. - Sucursala Pitești Găvana, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța:

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.U.G. nr. 50/2010, Legea nr. 288/2010, O.G. nr. 13/2011 și art. 1635 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 584/2018 din 30 ianuarie 2018, Judecătoria Pitești, secția Civilă a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința civilă nr. 101/2018 din 16 martie 2018, Tribunalul Argeș, secția Civilă a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâtele D. S.A. și D. S.A. - Sucursala Pitești Găvana.

Împotriva sentinței primei instanțe, A., B. și C. au declarat apel, prin care au formulat critici de netemeinicie și nelegalitate.

Prin încheierea din 12 octombrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a scos cauza de pe rol și a înaintat-o secției a II-a Civile a aceleiași curți de apel.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secției a II-a Civile a Curții de Apel Pitești sub nr. x/2017*.

Prin decizia nr. 784/A-C din 6 decembrie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondat apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței primei instanțe.

Împotriva deciziei instanței de apel, A., B. și C. au declarat recurs, prin care au solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiași curți de apel.

În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au prezentat istoricul litigiului, după care au arătat că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, autorii recursului au evocat dispozițiile art. 1578 și art. 1579 C. civ. din 1864, după care au susținut, în esență, că, dacă a existat o fluctuație a prețului monedelor, anterioară scadenței împrumutului, plata liberatorie se efectuează numai în banii lichizi ai epocii, adică în specia aflătoare în curs la data plății.

Aceleași părți au subliniat că este abuzivă clauza de risc valutar ca urmare a nenegocierii și neinformării sale cu privire la efectele clauzei respective.

După evocarea dispozițiilor art. 4 alin. (1)-(2) din Legea nr. 193/2000, recurenții-reclamanți au arătat că nu au avut posibilitatea reală de a negocia conținutul clauzei de risc valutar, fiind astfel constrânși să o accepte în forma stabilită de bancă.

Aceleași părți au susținut că este îndeplinită și cerința dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât clauza de risc valutar conferă băncii un câștig material injust în defavoarea consumatorului.

În drept, recursul a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenții-reclamanți au menționat că sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ. .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatelor-pârâte la 14 și 18 martie 2019 .

Intimata-pârâtă D. S.A. a depus întâmpinare la 2 aprilie 2019, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimatele-pârâte nu au menționat dacă sunt de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenților-reclamanți la 11 aprilie 2019 .

Recurenții-reclamanți nu au depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea din 04 februarie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul recurentei-reclamante și a constatat suspendarea judecății de plin drept, în temeiul art. 43 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

Prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei nr. 784/A-C din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscalpână la soluționarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Analizând recursul în cauză, din perspectiva motivelor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat, pentru considerentele ce urmează:

Recurenții-reclamanți au criticat soluția instanței de apel, de menținere a hotărârii primei instanțe privind respingerea capătului de cerere în constatarea caracterului abuziv al clauzei cuprinse în art. 9 pct. 1 din contractul de credit bancar nr. x din 27 august 2008. Potrivit acestei clauze, împrumutații s-au obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului, respectiv în CHF. Criticile redate de recurenți pot fi calificate ca referindu-se la aplicarea greșită a art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a art. 1578-1579 C. civ. din 1864, critici care pot fi integrate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive, a fost încheiat la 27 august 2008, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Clauzele contestate reflectă regula generală aplicabilă în materia împrumutului de consumație înscrisă în art. 1584 C. civ. din 1864.

Conform acestei prevederi legale, principala obligație a împrumutatului este aceea de a restitui lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate.

Potrivit art. 1578 C. civ. din 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut este întotdeauna pentru aceeași sumă numerică înscrisă în contract; în materia Contractului de Credit, această sumă este cea înscrisă în graficul de rambursare ce face parte din contract, date fiind prevederile convenționale privind restituirea principalului cu aplicarea unei dobânzi și a unor comisioane.

Așadar, aceste clauze contractuale reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, în sensul că se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință.

Instanța de recurs reține că în contractul de credit nu există nicio stipulație contractuală prin intermediul căreia părțile să fi convenit menținerea valorii obligațiilor la un anumit nivel și, pe cale de consecință, să înlăture incidența principiului nominalismului consacrat prin art. 1578 C. civ. din 1864. În absența unor clauze derogatorii devine incidentă norma de drept comun în această materie, prevăzută de art. 1578 C. civ. din 1864 reflectată în clauzele contestate.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, "dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflecta acte cu putere de lege [...]". Această prevedere este reluată și în Legea nr. 193/2000, art. 3 alin. (2) prevăzând că "clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Acest lucru rezultă din considerentul 13 al Directivei 93/13/CE, care precizează în mod expres faptul că normele supletive cad sub incidența art. 1 alin. (2) al directivei, astfel că acestea sunt excluse de la aprecierea caracterului abuziv. Potrivit considerentului 13, "formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă si la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri".

Acest aspect a fost confirmat și de CJUE în cauza C-92/11, unde aceasta a stabilit următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispozițiilor menționate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință"

(a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 26).

Potrivit jurisprudenței constante a Curții, această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/CEE este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma, în mod legitim, că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte (a se vedea Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, pct. 28, precum și Hotărârea din 20 septembrie 2018, OTP Bank și OTP Faktoring, pct. 53).

Într-o cauză recentă, respectiv în Hotărârea din 9 iulie 2020, N.G. și OH împotriva E. S.A., C-81/19, C.J.U.E. a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, și norme supletive, întrucât această dispoziție nu face distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante (dispoziții imperative) și, pe de altă parte, dispozițiile supletive (pct. 34 din hotărârea suscitată).

Totodată, a statuat că este lipsit de relevanță faptul că se poate deroga de la o dispoziție de drept național supletivă, în ceea ce privește verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziție este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive (pct. 35). În egală măsură, este lipsită de relevanță împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situația în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare (pct. 36 din hotărârea precitată).

Rezultă din dezlegarea dată de CJUE acestei probleme că, o clauză care prevede restituirea împrumutului în valuta acordată, intră sub incidența prevederilor art. 1 alin. (2) din Directivă, și, deci, este exclusă din domeniul de aplicare al acestei Directive dacă reflectă o normă națională imperativă pentru părți și de la care acestea nu ar putea deroga sau dacă reflectă o normă națională supletivă, care se aplică ope legis, în lipsa unui acord de voință contrar al părților.

Dispozițiile contestate, care prevăd obligația împrumutaților de a restitui creditul în moneda în care i-a fost acordat, reprezintă o reluare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. din 1864 privind nominalismul monetar.

Prin urmare, prevederile contractuale contestate reflectă o normă de drept național cu caracter supletiv și, întrucât părțile nu au înțeles să deroge de la aplicarea ei, convenția astfel încheiată are putere de lege între părțile contractante, potrivit art. 969 C. civ. din 1864.

Așadar, criticile formulate de recurenții-reclamanți nu pot fi primite, pentru că această clauză, denumită de recurenți clauză de risc valutar este exclusă de la controlul jurisdicțional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condițiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeași lege.

Prin prisma acestor considerente, care pot susține de altfel, caracterul nefondat al tuturor criticilor aduse de recurenți deciziei atacate, verificarea și, implicit, motivarea hotărârii, din perspectiva întrunirii cerințelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000 (dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credințe) și a caracterului clar și inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori și profesioniști nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv și care are în vedere, astfel cum s-a arătat, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului național (în care se includ și normele supletive de la care părțile nu au derogat).

Criticile recurentei-reclamante privind nerespectarea de către intimata-pârâtă a obligației de informare în faza precontractuală nu pot fi primite. Publicitatea și informațiile furnizate de creditor în cadrul negocierii contractului se analizează de către instanțele devolutive, în lumina tuturor elementelor de fapt pertinente. Așadar, o atare analiză nu ar putea fi efectuată de instanța de recurs, limitată, în demersul său, doar la verificarea aspectelor de nelegalitate ale hotărârilor atacate.

Nu în ultimul rând, chiar dacă o atare obligație de informare ar fi fost încălcată, această încălcare nu conduce, de drept, la constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Este necesar, în plus, să se constate dacă clauza în discuție a provocat, în contradicție cu exigența de bună-credință, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. Or, așa cum s-a arătat mai sus, o asemenea verificarea nu poate fi făcută, de vreme ce clauza care instituie rambursarea împrumutului în moneda în care a fost acordat este prevăzută de o normă supletivă, fiind exclusă din domeniul de aplicare a regimului Directivei 93/13/CEE, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Recurenții au mai susținut că în mod greșit instanța de apel a aplicat și interpretat dispozițiile art. 1578 C. civ. din 1864 care reglementează principiul nominalismului monetar, statuând că solicitările sunt neîntemeiate deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere dispozițiile art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864, care trebuiau să fie aplicate cu prioritate, deoarece reprezintă excepția de la principiul edictat la art. 1578 C. civ. din 1864.

Și această critică este nefondată.

În cazul art. 1578 C. civ. din 1864, în situația împrumutului în bani, aceeași sumă numerică arătată în contract trebuie totdeauna restituită la scadență, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor împrumutați.

Conform art. 1579 alin. (3) C. civ. din 1864, "când s-a făcut împrumutul în monede de aur ori argint și s-a stipulat o restituțiune în aceeași specie și calitate, sau se va altera valoarea intrinsecă a monedelor, sau nu se vor putea găsi, sau vor fi scoase din curs, se va restitui echivalentul prețului intrinsec ce acele monede avuseseră în timpul în care au fost împrumutate".

Așadar textul de lege vorbește de monede de aur și argint iar nu de sume împrumutate în bani cum prevede art. 1578 C. civ. din 1864, prin urmare nu are caracter de excepție de la principiul nominalismului instituit prin această dispoziție, cum greșit susțin recurenții.

Față de toate considerentele ce preced, în temeiul art. 496 C. proc. civ., urmează a respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei nr. 784/A-C din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei nr. 784/A-C din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 aprilie 2021.