ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1934/2020

Ședința publică din data de 13 octombrie 2020

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Argeș, secția civilă, la data de 4 aprilie 2016 sub nr. x/2016, reclamanții A., B., C., D. au chemat în judecată pârâtele E. S.A. Cluj Napoca și E. S.A. - Sucursala Pitești, solicitând înghețarea cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților, în temeiul convenției de credit bancar nr. 19/BS/9.04.2008, la valoarea de la data încheierii contractului. Totodată, s-a solicitat obligarea pârâtelor la calcularea ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elvețian de la data încheierii contractului pe întreaga perioada de valabilitate a acestuia, precum și restituirea sumelor plătite în plus, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală de la data achitării și până la data restituirii efective.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că prin convenția de credit bancar nr. 19/BS/9.04.2008 au contractat un credit cu destinația de acoperire cheltuieli personale curente, în cuantum de 500.000 CHF de la F. SA-Sucursala Pitești, contract preluat în prezent de E. S.A., credit garantat cu o ipotecă de rang III, constituită asupra imobilului casă și teren situat în Pitești, județul Argeș.

În drept, au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, ale Legii nr. 296/2004, O.U.G. nr. 50/2010, art. 966 și urm., art. 1255 alin. (1), art. 1254 alin. (3) C. civ. din 1864, Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993, Directiva 17/2014, O.G. nr. 21/1992.

Prin cererea depusă la 31 martie 2016 reclamanții au indicat suma a cărei restituire o solicită, evaluând-o la 226.752 RON. Această sumă a fost determinată prin calcularea diferenței dintre suma ce a fost plătită la fiecare rată scadentă în raport cu valoarea CHF din ziua plății și suma ce ar fi trebuit să fie plătită prin raportare la cursul CHF de la data încheierii contractului de credit.

Prin sentința civilă nr. 407/24.10.2016, Tribunalul Argeș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale funcționale și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Prin sentința nr. 1141 din 12 decembrie 2016, Tribunalul Specializat Argeș a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalul Argeș, secția civilă. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a trimis cauza Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Prin sentința nr. 24/F- C. civ. din 25 ianuarie 2017, Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a stabilit competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 21.02.2017, sub nr. x/2016*.

Prin sentința civilă nr. 333/2017 din 25 septembrie 2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins ca nefondată cererea formulată de reclamanții A., B., D. și C..

Prima instanță a constatat că reclamanții au avut susțineri contradictorii sub aspectul existenței unei clauze de risc valutar, clauză care nu a fost individualizată, însă, în raport cu solicitările acestora și de motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, susținerea privitoare la clauza de risc valutar trebuie înțeleasă ca fiind referitoare la clauza prin care împrumutatul se obligă să restituie suma împrumutată în aceeași monedă. Instanța a reținut aplicabilitatea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. motiv pentru care a constatat că nu se poate da curs cererii reclamanților de modificare a contractului cu o clauză ce ar fi contrară dispozițiilor legale ce instituie această regulă, o astfel de ingerință nefiind îngăduită nici de C. civ. de la 1864 și nici de Legea nr. 193/2000.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții A., B., D. și C..

Prin decizia civilă nr. 944/2018 din 2 aprilie 2018, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a declinat competența soluționării cauzei în favoarea secției a II-a Civile, de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel Pitești, având în vedere că este vorba de un litigiu cu profesioniști.

Prin decizia nr. 398/A-comdin 11 iunie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți.

Instanța de apel a reținut că art. 4.1. din Condițiile Generale ale Convenției stabilește obligația consumatorului de a rambursa creditul în moneda în care a fost acordat, creditul fiind o specie a contractului de împrumut guvernat de principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1.578 C. civ. de la 1864, dispozițiile art. 1.584 C. civ. vechi prevăzând că împrumutatul este dator să restituie lucrurile împrumutate în aceeași calitate și cantitate și la timpul stipulate. Drept urmare, este inadmisibilă cercetarea caracterului abuziv al clauzei 4.1. din Condițiile Generale ale Convenției, care prevede restituirea creditului în moneda în care a fost acordat.

Legat de teoria impreviziunii, instanța de apel a reținut că este inaplicabilă, raportat la excepțiile prevăzute de art. 1.271 alin. (3) lit. c) și d) C. civ., potrivit cărora nu se aplică impreviziunea în cazul în care debitorul și-a asumat riscul împrejurării invocate sau nu a încercat într-un termen rezonabil și cu bună credință negocierea adaptării rezonabile și echitabile a contractului. S-a avut în vedere și faptul că dispozițiile art. 107 din Legea nr. 71/2011 de punere înaplicare a noului C. civ., prevăd faptul că dispozițiile art. 1.271 din noul C. civ. referitoare laimpreviziune se aplică numai contractelor încheiate după intrarea în vigoare a C. civ., încauza de față fiind vorba de un contract de credit încheiat anterior intrării în vigoare a Codului civildin anul 2011.

La data de 23 august 2018, reclamanții A., B., D. și C. au declarat recurs împotriva acestei decizii.

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurenții au susținut că instanța de apel, în mod nelegal, a reținut că în cadrul contractului de credit nu există o clauză de risc valutar, astfel încât nu a analizat criticile reclamanților formulate în apel cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze.

În acest sens, s-a arătat că, astfel cum rezultă din cuprinsul art. 4.3 din convenția de credit bancar nr. 19/BS/09.04.2008, eventualele diferențe de schimb valutar vor fi suportate de împrumutat, aceasta fiind clauza de risc valutar cu privire la care reclamanții au solicitat să se constate că are caracter abuziv prin prisma tuturor argumentelor invocate prin cererea de chemare în judecată și ulterior în apel.

Recurenții au subliniat că, pentru a se reține caracterul abuziv al unei clauze contractuale este necesară îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: clauza să nu fi fost negociată direct și să se creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar cerințelor bunei-credite, condiții care sunt îndeplinite în cauză. Deși au invocat aspectul nenegocierii clauzei de risc valutar instanța de apel nu a analizat caracterul abuziv al acesteia. Referitor la condiția dezechilibrului semnificativ acesta rezultă din hipervalorizarea CHF.

Se arată că sunt îndeplinite condițiile impreviziunii și anume: schimbarea împrejurărilor existente la data închierii contractului și faptul că întinderea acestora nu a putut fi avută în vedere în mod rezonabil la încheierea contractului, respectiv creșterea majoră a valorii monedei creditului.

Prin urmare, reclamanții au solicitat convertirea în RON a contractului de credit la cursul de schimb CHF-RON de la data acordării creditului de 2,2 RON/CHF, urmând ca plata acestuia să se facă în continuare în RON, cu dobânda practicată în prezent de bancă la acest tip de credite în RON și obligarea băncii intimate la restituirea sumelor plătite în plus, sume ce vor fi actualizate cu dobânda legală de la data achitării și până la data restituirii efective.

La data de 16 octombrie 2018, intimata-pârâtă E. S.A. a depus la dosar întâmpinare, prin care a precizat că motivele de recurs nu se încadrează în motivele de casare enumerate la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Raportat la evoluția procesului, intimata a susținut că recurenții nu au indicat normele de drept material încălcate sau alicate în mod greșit de către instanța de apel.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică.

În esență, intimata a învederat că banca a oferit consumatorilor un produs de creditare în moneda dorită de consumatori, oferindu-le totodată informațiile necesare și suficiente, în forma prescrisă de prevederile legale naționale în vigoare, pentru ca aceștia să poată lua decizia de transfer a creditelor de la G. și H. la F..

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 16 aprilie 2019, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ. însă părțile nu au înțeles să își exercite acest drept.

Prin încheierea din 3 decembrie 2019 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamanții A., C., D. și B. împotriva deciziei nr. 398/A - com din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin încheierea din 11 februarie 2020 a fost suspendată judecata recursului declarat de reclamanții A., C., D. și B. împotriva deciziei nr. 398/A - com din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei C-81/19 aflate pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, ulterior cauza fiind repusă pe rol.

Înalta Curte, la termenul din 13 octombrie 2020, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. îl va respinge pentru următoarele considerente:

În cuprinsul recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au susținut că instanța de apel, în mod nelegal, a reținut că în cadrul contractului de credit nu există o clauză de risc valutar, astfel încât nu a analizat criticile reclamanților formulate în apel cu privire la caracterul abuziv al acestei clauze reglementată prin art. 4.3 din convenția de credit bancar nr. 19/BS/09.04.2008.

Înalta Curte reține că, în ceea ce privește solicitarea recurenților-reclamanți de înghețare a cursului de schimb valutar CHF/LEU pentru efectuarea plăților, în temeiul convenției de credit bancar nr. 19/BS/9.04.2008, la valoarea de la data încheierii contractului, instanța de apel a constatat în mod corect că o asemenea solicitare nu poate forma obiectul analizei caracterului abuziv întrucât reprezintă o transpunere în plan contractual a dispozițiilor art. 1.578 C. civ. de la1864, care reglementează principiul nominalismului monetar.

Clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar și în condițiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda națională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situație, ambele părți asumându-și riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puțin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării, prin urmare Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a constatat că nu poate fi admisă cererea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al francului elvețian la data încheierii contractului, întrucât urmărește înlăturarea principiului nominalismului, instituit de legiuitor prin art. 1578 C. civ.

Potrivit acestui principiu, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurenții-reclamanți s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864.

Prin paragraful 29 din Hotărârea CJUE pronunțată în cauza C 186/16 s-a reținut că, pentru a se stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.(Curtea a indicat în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, și Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová, C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79).

Această chestiune a fost pe deplin lămurită și în recenta decizie pronunțată la 9 iulie 2020 de CJUE în cauza C-81/19 (ECLI:EU:C:2020:532). Astfel, procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la art. 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

CJUE a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte, prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Cu referire la caracterul normei prevăzute la art. 1578 C. civ., prin paragrafele 28-31 din decizia menționată,CJUE a arătat că, pentru a stabili dacă condițiile excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, îi revine instanței naționale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziții de drept național care se aplică în mod imperativ între părțile contractante independent de alegerea lor sau dispoziții de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință.

În acest sens,CJUE a reținut că, din decizia de trimitere reiese că instanța a calificat art. 1578 din C. civ. ca fiind o dispoziție legală de natură supletivă, cu alte cuvinte o dispoziție care se aplică contractelor de credit atunci când părțile nu au convenit altfel. Prin urmare, s-a concluzionat că, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanții din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Efectul excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este acela că recurenții-reclamanți nu au deschisă calea constatării caracterului abuziv al clauzei care reflectă principiul nominalismului, ca atare Înalta Curte reține ca nefondate criticile privind aplicarea acestui principiu de către instanța de apel dar și criticile care privesc incidența Legii nr. 193/2000 în legătură cu clauza de risc valutar.

Deși decizia CJUE evocată este ulterioară deciziei din apel considerentele instanței europene confirmă practic modul de aplicare a legii de către instanța de apel consolidând considerentele acesteia, fără a fi necesară reținerea retroactivă în cauză de față a jurisprudenței instanței europene.

Înalta Curte va înlătura criticile care privesc aplicarea teoriei impreviziunii în cauză având în vedere că recurenții- reclamanți nu au învestit prima instanță cu o cerere întemeiată pe acest aspect, prin urmare criticile formulate de reclamanți prin cererea de apel s-au făcut cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A., C., D. și B. împotriva deciziei nr. 398/A - com din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții A., C., D. și B. împotriva deciziei nr. 398/A - com din 11 iunie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,13 octombrie 2020.