ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2079/2019

Ședința publică din data de 14 noiembrie 2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș la 8 aprilie 2014, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A. și S.C. C. S.A. - Sucursala Pitești, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună: constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la punctul 5 lit. a) din Condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/28.08.2007 și la punctul 3.5 din Condițiile speciale, parte integrantă a aceleiași convenții, referitoare la comisionul de risc, ca fiind abuzive; obligarea pârâtei să restituie sumele percepute cu titlu de comision de risc și ulterior cu titlu de comision de administrare; constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la pct. 3 lit. d) din Condiții speciale în ceea ce privește dreptul băncii de a modifica rata dobânzii curente, ca fiind abuzivă; constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute la pct. 8.1 lit. c) și d) din Condiții generale în ceea ce privește dreptul băncii de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat în cazul apariției unei situații neprevăzute, ca fiind abuzivă; obligarea pârâtei să modifice convenția de credit nr. x/28.08.2007 în sensul înlăturării clauzelor abuzive, cu cheltuieli de judecată.

La data de 11 iunie 2014, reclamanții au formulat cerere de modificare a acțiunii introductive prin care au solicitat completarea acesteia cu următoarele cereri: constatarea nulității absolute a clauzelor prevăzute la pct. 6 din convenția de credit nr. x/OD/30.07.2008 în condițiile în care nu prevede cursul de schimb leu/euro din momentul acordării creditului și permite suportarea deprecierii monedei naționale de către împrumutat, ca fiind abuzive; obligarea pârâtei la modificarea ratelor de credit având în vedere cursul valutar leu/euro de la data acordării creditului și restituirea sumelor de bani percepute în plus pe perioada creditului.

În drept, au fost invocate prevederile Legea nr. 193/2000, Legea nr. 296/2004, O.G. nr. 13/2001.

Prin sentința civilă nr. 164 din 26 aprilie 2016, Tribunalul Argeș și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Specializat Argeș.

Prin decizia nr. 706 din 21 iunie 2016, Tribunalul Specializat Argeș a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș și, constatându-se ivit conflictul negativ de competență a fost înaintată cauza Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în vederea stabilirii competenței.

Curtea de Apel Pitești, prin sentința nr. 367 din 20 septembrie 2016 a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș.

Prin sentința nr. 391 din 24 octombrie 2017, Tribunalul Argeș a admis în parte acțiunea precizată și completată formulată de reclamanții A., B., împotriva pârâților D. - București, D.-Cluj, S.C. C. S.A. - București, S.C. C. S.A. - Sucursala Pitești reprezentată prin director E., a constatat ca fiind abuzive clauzele de la pct. 5 lit. a) din condiții speciale, punctul 3.5 din condiții speciale, pct. 3 lit. d) din condiții speciale ale convenției de credit nr. x/28.08.2017 și punctul 8.1 lit. c) și d) din secțiunea condiții generale și a obligat pârâta să înlăture din contractul de credit aceste clauze.

S-a dispus totodată restituirea către reclamanți a sumei de 8.173,14 RON comision de risc și a sumei de 2.117,55 RON dobândă legală. A fost respins capătul de cerere privind convertirea creditului în RON la cursul de schimb de la data acordării acestuia.

Împotriva sentinței nr. 391/2017 a declarat apel D. S.A. solicitând admiterea acestuia, inclusiv în ceea ce privește soluția dată excepțiilor formulate, respectiv excepția lipsei capacității de folosință și excepția lipsei calității procesuale pasive a Sucursalei Pitești a C. S.A., iar reclamanții A. și B. au formulat apel incident.

Prin decizia nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost respins apelul declarat de pârâta D. S.A. și apelul incident declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței nr. 391 din 24 octombrie 2017 pronunțată de Tribunalul Argeș.

Împotriva deciziei nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta D. S.A..

Prin memoriul de recurs, pârâta D. S.A. a invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Articolul încălcat de instanța de apel este art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, iar articolele aplicate greșit de instanța de apel sunt: art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000; art. 1 din Legea nr. 193/2000; art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007; art. 10 lit. i) și k) din Directiva 2008/48/CE; lit. b) din Anexa Legii nr 193/2000 și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, soluția de respingere a apelului pârâtei de către instanța de apel și de menținere a soluției instanței de fond în privința solicitării reclamanților de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit, respectiv art. 3.5 din Condițiile Generale ale Convenției de Credit - referitoare la perceperea unui comision de risc, precum și obligarea recurentei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc, este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și nu a înțeles că prețul total al contractului de credit este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective - DAE - și la acest aspect trebuia să se raporteze în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Clauzele referitoare la comisionul de risc nu intră însă în această primă categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerințe de preț și de piață.

La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio interdicție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă.

Contraprestația băncii pentru dobânda și comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată.

Atâta timp cât pentru punerea la dispoziție a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale efective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc - ce determina, alături de alte comisioane, diferența dintre cele două tipuri de dobânzi - reprezintă o parte din contraprestația pentru acordarea împrumutului. De altfel, acest lucru este specificat în cuprinsul art. 3.5 din condițiile generale.

Din modul de redactare al clauzei față de care s-a solicitat controlul instanței de judecată, rezultă că aceasta este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, fiind clară și fără echivoc.

Întrucât aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate în mod inteligibil, au fost cunoscute de intimați încă de la momentul încheierii convenției de credit, rezultă că aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind clauze referitoare la prețul contractului, clar și inteligibil exprimate.

Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 și cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere "toți factorii care au stat la baza încheierii convenției" dar și împrejurarea că la data semnării convenției clauzele contractului erau clare și neechivoce pentru intimați.

Trebuie menționat faptul ca intimații au acceptat integral condițiile creditului bancar oferit de recurentă, aceștia nu si-au exprimat la momentul semnării convenției de credit poziția contrară față de articolele denigrate în prezenta acțiune.

Față de aceste aspecte recurenta consideră că intimații au avut de la momentul semnării convenției de credit, prefigurarea clară atât a prestației recurentei cât și a propriei contraprestații pe parcursul derulării convenției.

Prin prisma conținutului raportului existent între cele două părți, recurenta apreciază că intimații, în realitate au fost foarte bine informați, foarte atenți și totodată avizați în realizarea actelor care le-au încheiat.

Totodată, recurenta susține faptul că redactarea contractelor de credit ale recurentei au avut la bază Directivele Comunității Europene, respectiv Directiva 87/102/CE și ulterior Directiva 2008/48/CE, aspect ce rezultă din conținutul cerințelor ce se regăsesc în conținutul clauzelor unui contract de credit.

Interpretarea caracterului abuziv trebuia realizată și prin prisma dispozițiilor lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Pentru a încadra de asemenea această clauză în conținutul lit. b) din Anexă și deci pentru a reține caracterul abuziv al clauzelor, ar fi trebuit ca intimații "să fi fost obligați" să încheie convenția de credit.

Recurentei îi revenea obligația de informare în cadrul contractului bancar, aspect ce a fost realizat, însă aceasta nu trebuie confundată cu o obligație de consiliere a clientului.

În timp ce informația are ca obiect lămurirea clientului preconizând acțiunea viitoare într-un sens sau altul, consultația privește orientarea acestuia, atragerea atenției în mod deosebit asupra pericolelor operațiunii.

Legea nr. 193/2000 era în vigoare și la momentul semnării convenției de credit, astfel încât dacă intimații ar fi considerat abuziv art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției, ar fi putut indica acest aspect la acel moment.

Mai susține recurenta că a fost confundată noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea normelor comunitare de către instanța de fond.

În conformitate cu principiul interpretării dreptului intern prin prisma celui comunitar, interpretarea trebuie realizată strict cu privire la opinia CE și nicidecum sub un alt aspect.

Astfel, din dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE rezultă fără putință de tăgadă, că despre existența unui dezechilibru semnificativ se poate vorbi doar în ipoteza în care există obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și o contraprestație.

Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda și comisioanele.

Or, în speță, recurentei îi revine obligația remiterii sumei împrumutate, obligație îndeplinită prin virarea sumei în contul curent al intimaților, iar pe lângă această obligație și pe cea a administrării împrumutului în toată perioada de contractare și altele evidențiate în dispozițiile art. 7.2 din condițiile generale.

Mai susține recurenta că, clauzele convențiilor de credit încheiate de recurentă nu sunt identice, ci diferite între ele, în raport de aptitudinea fiecărui client de a-și negocia clauzele unui contract.

Intimaților le-a fost prezentată oferta băncii, iar aceștia au fost satisfăcuți de condițiile propuse de bancă, nesimțind nevoia unei negocieri sau a propunerii unei contraoferte.

În ceea ce privește riscurile acoperite de acest comision de risc, recurenta susține că acesta acoperă pierderi legate de neplata de către clienți a debitului și accesoriilor (dobânda), precum și riscuri legate de devalorizarea garanțiilor. Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul voluntar, riscul de decontare, riscul operațional, astfel cum acestea sunt reglementate de către art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Pentru aceste aspecte, recurenta consideră că dispozițiile clauzei art. 5. lit. a) și art. 3.5 din convenția de credit, au fost clare, fără dubiu de interpretare pentru intimați, încadrându-se în dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000. "Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate".

În ceea ce privește soluția de respingere a apelului recurentei de instanța de apel și de menținere a soluției instanței de fond, în privința a solicitării reclamanților de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit, recurenta consideră că este nelegală și netemeinică.

Elementul esențial în privința acestui capăt de cerere îl reprezintă faptul că recurenta nu a acordat un credit cu dobândă fixă, ci unul cu dobândă variabilă.

Faptul că la data acordării creditului părțile au stabilit o anumită valoare a dobânzii, într-un anumit procent, si anume 5,95% p.a. nu creează nicidecum prezumția instituirii unei dobânzi fixe.

Dimpotrivă dacă această clauză ar fi fost coroborată cu cea regăsită la art. 3 lit. d) din convenția de credit - ar fi rezultat caracterul variabil al dobânzii.

Cu toate acestea, solicitarea de anulare a acestei clauze este lipsită de interes, întrucât dispozițiile art. 3 lit. d) nu au fost aplicate de recurentă pe perioada de la semnarea Convenției de credit - 28.08.2007- și până la apariția O.U.G. nr. 50/2010, care a impus un mod de calcul al ratei dobânzii după formula LIBOR 31uni + marjă fixă.

Prin urmare, intimații nu justifică folosul practic urmărit prin anularea unei clauze contractuale regăsită în forma inițială a Convenției de credit, clauză care nu a fost aplicată până la modificarea ei și care nu mai poate fi aplicată tocmai datorită intervenirii acestei modificări.

Mai susține recurenta, că soluția de respingere a apelului recurentei în privința solicitării intimaților de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 8.1 lit. c) și d) din condițiile generale ale convenției de credit este nelegală și netemeinică pentru următoarele considerente:

Dispozițiile secțiunii 8 din contract, reprezintă clauze contractuale stabilite de părți în momentul încheierii convenției de credit al căror scop este acela de a asigura banca de recuperarea sumei împrumutate în împrejurarea în care clientul nu înțelege să își mai onoreze obligația contractuală.

Chiar din conținutul art. 8.1 din contract se menționează, în conformitate cu normele comunitare, faptul că scadența anticipată va putea fi invocată doar după ce anterior clientul a fost notificat cu privire la intervenirea cazului.

Pentru considerentele menționate, recurenta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Până la întocmirea prezentului raport se constată că intimații nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 17 ianuarie 2019 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 22 ianuarie 2019, părțile nedepunând punct de vedere asupra raportului de admisibilitate în principiu.

Prin încheierea din 13 iunie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei civile nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a acordat termen la data de 14 noiembrie 2019, cu citarea părților.

Înalta Curte, analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta arată că soluția de respingere a apelului său și de menținere a soluției instanței de fond în privința solicitării reclamanților de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit, respectiv art. 3.5 din Condițiile Generale ale Convenției de Credit - referitoare la perceperea unui comision de risc, precum și obligarea recurentei la restituirea sumelor percepute cu titlu de comision de risc, este nelegală și netemeinică, întrucât interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

În acest context, susține recurenta că aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate în mod inteligibil, au fost cunoscute de intimați încă de la momentul încheierii convenției de credit, rezultă că aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, de la controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind clauze referitoare la prețul contractului, clar și inteligibil exprimate.

Astfel clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda și comisioanele.

Pentru aceste aspecte, recurenta consideră că dispozițiile clauzei art. 5. lit. a) și art. 3.5 din convenția de credit, au fost clare, fără dubiu de interpretare pentru intimați, încadrându-se în dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Criticile formulate pe aceste aspecte sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", "o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Totodată, cum art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Din analiza textelor evocate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să încalce exigențele bunei-credințe; clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Cu privire la clauza de la pct. 5 lit. a) din Condițiile speciale și art. 3 pct. 5 din Condițiile generale ale convenției, se constată că la semnarea contractului părțile au convenit un comision de risc, menționându-se că acesta se datorează băncii pentru punerea la dispoziție a creditului, iar modul de calcul și scadența/scadențele plății se stabilesc în condițiile speciale, potrivit cu care comisionul este de 0,06% aplicat la soldul creditului plătibil lunar în zile de scadență pe toată perioada de derulare a convenției de credit.

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48, costul total al creditului pentru consumatori cuprinde toate costurile, dobândă, comisioane, taxe pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul, iar lit. i) a textului prevede că DAE înseamnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea anuală a creditului, aceste dispoziții fiind preluate ulterior în reglementarea internă prin O.U.G. nr. 50/2010.

Astfel, susținerea recurentei, potrivit căreia, această clauză este una esențială, principală, context în care aspectele esențiale ale contractului nu pot fi analizate din perspectiva clauzelor abuzive, nu poate fi primită, având în vedere jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, ce determină concluzia că aceste clauze nu țin de prestația esențială a contractantului împrumutat, iar pe de altă parte, și dacă ar fi încadrată în aspectele esențiale ale contractului clauza poate fi considerată abuzivă dacă nu este negociată și nu este exprimată în mod clar și inteligibil.

Tot în același context, se reține și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, în interpretarea normelor relevante din această directivă, prin care se subliniază că instanța națională este competentă a aprecia asupra caracterului abuziv al unor clauze privind costul creditului, dobânda anuală efectivă, dobânda penalizatoare sau un mecanism de modificare a costului, cu titlu de exemplu, sunt considerentele Curții, expuse în hotărârea pronunțată în cauza C-472/10 Invitel.

În acest sens, deși clauzele contractuale prevăd distinct dobânda și comisionul, în ceea ce privește comisionul se constată că nu se prezintă justificarea acestuia și nu se arată ce riscuri se acoperă prin intermediul acestui comision, astfel că noțiunea de prevedere clară, inteligibilă, fără echivoc, deși constatată în cauză strict raportat la modul de determinare a acestui comision nu este suficientă pentru a considera comisionul de risc ca fiind în afara prevederilor Legii nr. 193/2000, referitoare la clauzele abuzive, în sensul că ar furniza împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză, evitând dezechilibrul contractual semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

Așadar, se poate reține că, comisionul în discuție reprezintă o altă dobândă percepută la contractul de credit, intitulată însă diferit, determinând la o primă înțelegere concluzia că vizează acoperirea unor riscuri, astfel că la finalul contractului, în ipoteza neproducerii acestora, s-ar justifica restituirea sumei încasată cu acest titlu, deși o atare clauză lipsește.

Prin urmare, în ce privește clauza privind comisionul de risc prevăzut de pct. 3.5 din Condițiile generale ale Convenției de credit raportat la art. 5.5 pct. 1 lit. a) din Condițiile speciale ale Convenției de credit nr. x/2008, se constată că în mod corect a reținut prima instanță că această clauză este abuzivă, deoarece nu a fost negociată direct cu consumatorul, ci a fost inserată în contractul preformulat, fără ca împrumutații să aibă posibilitatea să-și exprime punctul de vedere, această clauză creând un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului.

În ce privește clauza referitoare la art. 3 pct. d) din Condițiile speciale referitoare la posibilitatea băncii de a modifica unilateral rata dobânzii, se constată că potrivit acestei clauze, banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii curente, în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii, care se va aplica de la data comunicării.

Această clauză fiind una esențială în contract, reprezentând prețul creditului acordat privește un aspect esențial al contractului, astfel că în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene poate fi considerată ca fiind abuzivă, în măsura în care nu este exprimată în mod clar și inteligibil, raportat la definiția curții, respectiv să rezulte că instituțiile financiare au furnizat împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză, urmând ca instanța să evalueze existența unui eventual dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, ținând seama de ansamblul împrejurărilor în care se încheie contractul, iar cu titlu de exemplu în acest sens este cauza Andriciuc articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13.

În acest sens se reține transparența clauzelor contractuale prevăzută la articolul 4 alin. (2) și la articolul 5 din Directiva 93/13 cu referire la aspectul reținut în contractele de împrumut, în sensul de a se indica în mod clar motivele și particularitățile mecanismului de modificare a ratei dobânzii și relația dintre această clauză și alte clauze referitoare la remunerația creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește, cu titlu de exemplu în acest sens este Hotărârea Kásler și Káslerné Rábai, EU:C:2014:282.

Astfel, clauza care permite creditorului să modifice în mod unilateral rata dobânzii trebuie să fie previzibilă, în acest sens reținându-se și că Legea nr. 193/2000 permite comerciantului să modifice unilateral clauzele contractuale, însă trebuie să aibă un motiv specificat în contract și acceptat de consumator, în caz contrar clauza putând fi socotită abuzivă.

Potrivit listei anexe a Legii nr. 193/2000 pct. 1 lit. a) este considerată clauză abuzivă prevederea contractuală care dă dreptul comerciantului de a modifica, în mod unilateral, clauzele contractuale, fără a avea un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnarea acestuia.

Prin urmare, pentru analizarea caracterului abuziv al clauzei esențiale este necesar ca respectiva clauză să nu fie negociată, să fie neclară, respectiv să permită profesionistului modificarea în mod unilateral a contractului, fără un motiv specificat în contract și acceptat de consumator prin semnătură, să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, iar din probele administrate în cauză nu s-a putut demonstra negocierea clauzei contractuale în discuție, astfel încât, susținerile referitoare la posibilitatea reclamanților de a solicita negocierea clauzelor nu poate fi primită.

Cu referire la clauza de la art. 8.1 lit. c) și d) din Condițiile generale referitoare la posibilitatea băncii de a declara scadent anticipat soldul creditului, în cazul în care se ivește o situație neprevăzută, se reține că potrivit acestei clauze în cazul apariției unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poată îndeplini obligațiile asumate conform convenției, banca va avea dreptul pe baza unei notificări transmise împrumutatului și garantului să declare soldul creditului ca fiind scadent anticipat, rambursabil imediat, împreună cu dobânda acumulată și toate celelalte costuri datorate băncii, conform convenției. Totodată, scadența anticipată este prevăzută pentru cazul apariției unei situații neprevăzute, conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător.

Așadar, în critica formulată pe acest aspect, recurenta susține că această clauză are ca scop asigurarea recuperării sumei împrumutate și că scadența anticipată poate fi invocată numai după ce anterior clientul este notificat cu privire la intervenirea cazului care atrage aplicarea clauzelor, însă se constată că nu se aduc însă argumente cu privire la lămurirea noțiunilor utilizate în conținutul acestei clauze, respectiv "apariția unei situații neprevăzute care, în opinia băncii, face să devină improbabil ca împrumutatul să-și poate îndeplini obligațiile", respectiv "apariția unei situații neprevăzute conform căreia, în opinia băncii, creditul acordat nu mai este garantat corespunzător".

În acest context, se reține că nu pot fi determinate condițiile acestei clauze pentru a se putea analiza aprecierea băncii în acest sens sau ce ar putea reprezenta situația neprevăzută ce ar produce consecințele evocate, aspecte în considerarea cărora, nu pot fi reținute argumentele recurentei referitoare la aceste clauze.

Prin urmare, se constată a fi întemeiată concluzia primei instanțe, potrivit căreia, aceste clauze oferă băncii dreptul exclusiv și discreționar de a declara soldul creditului scadent anticipat, fără ca instanța învestită cu verificarea legalității unei astfel de măsuri să se poată pronunța într-un sens sau altul. Prin urmare, clauza analizată este ab initio abuzivă, întrucât exclude, prin modul de formulare, posibilitatea verificării îndeplinirii condițiilor pe care le cuprinde.

Pentru ca susținerile dezvoltate de recurentă să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., aceasta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greșită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situația de fapt stabilită.

În cazul de față, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuție probele de a solicita instanței de recurs să reconsidere concludența lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală, totodată invocând și chestiuni ce privesc situația de fapt, aspecte deja stabilite și lămurite de instanțele anterioare.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 269/A-C din 19 aprilie 2018 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 noiembrie 2019.