ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2100/2020

Ședința publică din data de 22 octombrie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pitești la 4 martie 2015 sub dosar nr. x/2015, reclamanții A. și B. au solicitat instanței în contradictoriu cu pârâtele C. - Serviciul Litigii București S.C. D. S.A. și S.C. D. S.A. - Sucursala Pitești, ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a clauzelor abuzive din Convenția de credit nr. x/06.02.2008 și din Actul adițional nr. x și 2 din 16 noiembrie 2010, încheiate între aceștia și S.C. D. S.A. - Sucursala Pitești cu consecința anularii clauzelor cuprinse la: - art. 5 lit. a): Comision de risc: 0.22%. aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a Convenției de Credit și 5.1 b):

"Comision de administrare credit: 0,12% pe lună. Aplicat la soldul creditului datorat și plătibil lunar, pe toată durata creditului (...) riscul de urmărire și de degradare/uzura a bunurilor aduse în garanție (...) riscul neîncasării valorii asigurate (...) și a riscului de piața (implicat de situații precum: (...) variații ale condițiilor pieței valutare) - din actul adițional nr. x/16.11.2010; punctul 3.5:

"Comisionul de risc: Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează băncii un comision de risc, (...); modul de calcul și scadenta/scadentele plății acestuia se stabilesc în Condiții Speciale; art. 3 lit. d):

"Banca își rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară... "; punctul 8.1 lit. c) și d):

"Scadența anticipată" în ceea ce privește dreptul băncii de a declara soldul creditului ca fiind scadent anticipat "în cazul apariției unei situații neprevăzute", clauza fiind abuzivă; să se dispună obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să nu fie cuprins comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a) și punctul 3.5 din Convenția de credit; să fie obligată S.C. D. S.A. - Sucursala Pitești, la restituirea sumelor încasate în mod abuziv, sub formă de comisioane (de risc, de administrare, etc), începând cu dată la care acestea au fost încasate nelegal, sume pe care le solicită împreună cu dobânda de referință a BNR, calculată de la data încasării sumelor până la plata efectivă; să se constate nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 3 lit. d) din convenția de credit nr. x/06.02.2008, referitoare la modificarea ratei anuale a dobânzii:

"Banca își rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară... "; să fie obligate pârâtele la menținerea cursului CHF de la data încheierii Convenției de credit nr. x/06.02.2008, (respectiv 2,27 RON) la plata ratelor către acestea și nu la data actuală; la restituirea sumelor de bani încasate de către banca în plus față de cursul CHF de la momentul încheierii contractului, sume ce vor fi stabilite în urma unor expertize contabile și care vor fi actualizate conform indicelui de inflație la data plății; obligarea pârâtei la modificarea Convenției de credit nr. x/06.02.2008, încheiată cu S.C. D. S.A. - Sucursala Pitești, în sensul înlăturării clauzelor abuzive, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2883/2017 pronunțată de Judecătoria Pitești s-a admis acțiunea formulată de reclamanții A. și B. și s-au constatat ca fiind clauze abuzive prevederile art. 5 lit. a) comision de risc și 5.1 b) comision de administrare, pct. 3.5 comision de risc din Condiții speciale, art. 3 lit. d) revizuirea ratei dobânzii și punctul 8.1 lit. c) și d) privind scadența anticipată din Convenția de Credit nr. x/06.02.2008, actul adițional 1 și 2/16.11.2010.

S-a constatat nulitatea absolută a acestora și a fost obligată pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare în care să nu fie cuprins comisionul de risc prevăzut la art. 5 lit. a) și punctul 3.5 din Convenția de credit.

Au fost obligate pârâtele la modificarea convenției de credit prin înlăturarea clauzelor constatate abuzive, la restituirea sumelor încasate cu titlu de comisioane de risc și administrare + dobândă conform RET fila x dos la suma de 6.694,65 RON CHF respectiv suma de 20.658,39 RON, la menținerea cursului CHF de la data încheierii Convenției de credit la plata ratelor către acestea, la restituirea sumelor achitate în plus față de cursul CHF conform RET dosar și la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1150 RON.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta C. - Serviciul Litigii București (SC D. SA), criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 2221/22.05.2018, Tribunalul Argeș a admis apelul formulat de pârâta C. - Serviciul Litigii București (D. SA), a anulat sentința, a admis excepția de necompetență materială a Judecătoriei Pitești în soluționarea cauzei, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Argeș, secția civilă și a înaintat dosarul la compartimentul registratură pentru repartizarea aleatorie la un complet de fond, secția civilă.

Prin sentința nr. 344 din 28 septembrie 2018, Tribunalul Argeș a admis cererea reclamanților și a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze abuzive din contractul de credit nr. x/06.02.2008, după cum urmează: - art. 5 lit. a) din "Condiții speciale" din contract; - punctul 3.5 din "Condiții generale" din contract; - art. 3 lit. d) "Condiții speciale" din contract; - punctul 8.1 lit. c) și d) din "Condiții generale" din contract.

Prin aceeași sentință a fost obligată pârâta la restituirea către reclamanți a sumelor de bani încasate nelegal, în baza clauzelor constatate ca fiind abuzive, la care se va adăuga dobânda aferentă, calculată de la data încasării necuvenite și până la restituirea efectivă a acestor sume; la menținerea cursului CHF de la data încheierii contractului de credit, pe tot parcursul derulării contractului; la restituirea sumei încasate nelegal cu titlu de debit principal, luând în considerare cursul CHF de la momentul încheierii contractului, actualizată în raport cu indicele de inflație; la modificarea contractului de credit prin eliminarea clauzelor constatate ca fiind abuzive; la emiterea unui nou grafic de rambursare, care să aibă în vedere calcularea ratelor prin eliminarea comisioanelor, constatate ca fiind abuzive; la plata cheltuielilor judiciare către reclamanți în cuantum de 150 RON-onorariu avocat și 1000 RON-onorariu expert.

La 28 noiembrie 2018, pârâta C. S.A. a formulat apel împotriva acestei sentințe, solicitând schimbarea hotărârii apelate și respingerea cererii de chemare în judecată.

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia civilă nr. 241/R-COM din 18 aprilie 2019 a admis apelul declarat de pârâta C. S.A. împotriva sentinței nr. 344 din 28 septembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Argeș, secția civilă în dosarul nr. x/2015, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a respins cererea privind menținerea cursului CHF de la data încheierii contractului și restituirea sumelor aferente, precum și cererea de restituire a sumelor aferente clauzelor constatate abuzive, fiind menținute în rest dispozițiile sentinței atacate.

Împotriva acestei decizii, recurenții-reclamanți A., B. și recurenta-pârâtă C. S.A. au declarat recurs.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul reclamanților A. și B..

Recursul a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În principal, recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a pronunțat o hotărâre legală și temeinică în ceea ce privește menținerea hotărârii primei instanțe cu privire la constatarea caracterului abuziv al clauzei contractuale privitoare la comisionul de risc - art. 5 lit. a) și art. 5.1 lit. b) din contractul de credit, potrivit pct. 3.5, art. 3 lit. d), art. 8.1 lit. c) și d) din contract.

Recurenții-reclamanții reproduc pasaje ale hotărârii recurate, susținând criticii, conform cărora banca a acționat cu rea-credință, fără a explica riscurile, fără a evalua consecințele economice ale contractării creditului și că în ceea ce privește capetele de cerere respinse, aceasta a încălcat textele de lege incidente, atât în litera cât și în spiritul lor, dându-le o interpretare cu totul eronată și ignorând probele concludente administrate în cauză.

Se mai arată că în aprecierea echilibrului/dezechilibrului contractual era necesar să se aibă în vedere criteriul echivalenței prestațiilor, fapt ce presupune existența unei disproporționalități între drepturile și obligațiile asumate de către părți, prevederea de risc valutar, denaturând raportul juridic obligațional.

Clauza apare abuzivă în condițiile în care transferă riscul asupra reclamanților, fără să prevadă clauze care să reglementeze o astfel de situație, privind fluctuația cursului valutar.

În acest sens, se arată că întregul riscul valutar a fost preluat doar de împrumutați, pentru că în contract nu se face vorbire de fluctuația cursului valutar, cum ar fi corect și legal sau de suportarea acestor fluctuații de ambele părți contractante, ci se precizează că diferențele de curs valutar sunt suportate doar de împrumutat.

În acest context, recurenții-reclamanți citează dispozițiile art. 18 din O.G. nr. 21/1992, în susținerea împrejurării că nu au beneficiat de dreptul la informare, în mod complet și precis, asupra caracteristicilor esențiale ale produselor și serviciilor oferite.

Faptul că reclamanții s-au adresat instituției bancare, cu intenția de a încheia contractul de credit, nu poate avea semnificația acceptării libere și necondiționate a ofertei propuse, ca atare sumele ce au fost achitate peste cursul de schimb valutar stabilit inițial, nu fac parte din obiectul contractului, ele reprezentând sarcini suplimentare ce conferă un dezechilibru major contractului.

In consecință, având în vedere dezechilibrul contractual produs ca urmare a clauzei de risc valutar, în detrimentul reclamanților, instanța de apel, trebuia să constate că se impune restabilirea prestațiilor inerente prin înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la valoarea de la momentul semnării contractului, astfel încât să se asigure o proporționalitate a prestațiilor asumate de părți care să corespunda manifestării de voință, în sensul angajării în acest raport juridic.

Prin urmare, recurenții consideră că se impunea obligarea instituției bancare la restituirea sumelor de bani percepute nelegal, la un alt curs decât cel de la data acordării împrumutului, astfel cum a fost menționat în raportul de expertiză efectuat în cauză, în acest sens fac trimitere și la decizia CJUE în cauza C-26/13 în care s-a stabilit că diferența de curs valutar nu face parte din preț.

Așadar, recurenți apreciază că instanța de apel trebuia să constate că se impune restabilirea prestațiilor prin înghețarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul semnării contractului de credit.

În finalul recursului, recurenții-reclamanți critică decizia instanței de apel în ceea ce privește respingerea cererilor privind restituirea sumelor încasate pentru clauzele constatate ca fiind abuzive.

Solicită analizarea de către instanța de recurs a tuturor argumentelor menționate în cererea de chemare în judecată și în consecință admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurată și admiterea în totalitate a acțiunii.

Motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul pârâtei C. S.A..

În argumentarea memoriului de recurs, se susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că instanța de apel nu a înțeles că prețul total al contractului de credit este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective - DAE, iar acest aspect trebuia să se raporteze în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și nu doar de suma împrumutată și dobânda aferentă acesteia prevăzute în contract.

Clauzele referitoare la comisionul de risc nu intră însă în această primă categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerințe de preț și de piață.

Comisionul de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă atât din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 - costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractual de credit și care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale - cât și de prevederile art. 3 lit. g) și i) din Directiva 2008/48/CE - g) - costul total al creditului pentru consumatori înseamnă toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul de credit și care sunt cunoscute de către creditor, cu excepția taxelor notariale.. - și i) - dobânda anuală efectivă însemna costul total al creditului pentru consumator exprimat ca procent anual din valoarea totală a creditului.

Această Directivă a fost transpusă în legislația națională prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, ordonanță ce cuprinde aceeași definiție a costului creditului la art. 7 pct. 4.

La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio interdicție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă.

Contraprestația băncii pentru dobânda și comisionul încasat (deci pentru costul creditului pe care îl percepe) este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată.

Din modul de redactare al clauzei pentru care s-a solicitat controlul instanței de judecată, rezultă că aceasta este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, fiind clară și fără echivoc. Articolul 3.5 din condițiile generale prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul va plăti băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată durata creditului. Rezultă că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă - soldul creditului care se plătește lunar, pe toata durata creditului. Rezultă că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă - soldul creditului.

Interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 și cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere "toți factorii care au stat la baza încheierii convenției", dar și împrejurarea că la data semnării convenției clauzele contractului erau clare și neechivoce pentru intimați.

Intimații au avut, de la momentul semnării convenției de credit, prefigurarea clară a prestației recurentei-pârâte și a propriei contraprestații pe parcursul derulării convenției și tot ei au fost cei care s-au adresat recurentei în vederea acordării unui împrumut încă din data de 23 ianuarie 2008.

La acel moment, banca a pus la dispoziția intimaților-reclamanți oferta sa de credit și timp de aproximativ 2 săptămâni, până la data semnării convenției de credit (6 februarie 2008) aceștia au beneficiat de suficient timp în care ar fi putut emite o contraoferta în împrejurarea în care erau nemulțumiți de cea comunicată de bancă.

Susținerile intimaților reclamanți privind lipsa negocierii sunt combătute si de semnarea celor două acte adiționale la convenția de credit.

Prin semnarea actelor adiționale s-au schimbat elemente semnificative ale convenției de credit, precum diminuarea comisionului de administrare, reducerea DAE, reducerea ratei dobânzii, etc. La data semnării actelor adiționale intimații au avut posibilitatea negocierii, de care au uzat în mod efectiv și astfel s-a ajuns la semnarea unor clauze modificatoare în condițiile dorite. Nu este greu de prezumat că posibilitatea negocierilor le-a fost acordată și la semnarea convenției de credit dar că, din motive subiective, aceștia nu au dorit să negocieze, fiind mulțumiți de condițiile propuse.

Intimații nu au notificat băncii refuzul lor de implementare (in conformitate cu dispozițiile art. 95 din O.U.G. nr. 50/2010) a actului adițional, ci dimpotrivă au ales să semneze acest act adițional.

Venind în sprijinul lor, banca a propus o altă ofertă, materializată prin semnarea actului adițional nr. x/16.11.2010.

Așadar, astfel cum au procedat în anul 2010, când au modificat o serie de clauze ale contractului, prin semnarea celor două acte adiționale, nimic nu a împiedicat intimații ca și în anul 2008, să recurgă la o situație similară.

Sub un alt aspect, recurenta-pârâtă arată că redactarea contractelor de credit ale recurentei-pârâte a avut la baza Directivele Comunității Europene, respectiv Directiva 87/102/CE și ulterior Directiva 2008/48/CE.

Interpretarea caracterului abuziv trebuia realizată și prin prisma dispozițiilor lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Așadar, clauza contractuală privind comisionul de risc este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar și precis, motiv pentru care este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publică privind clauzele abuzive în contractele de credit bancar, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Totodată, se susține că Legea nr. 193/2000 era în vigoare și la momentul semnării convenției de credit, astfel încât dacă intimații ar fi considerat abuziv art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției, ar fi putut indica acest aspect la acel moment, sens în care se apreciază că nu a fost aplicată noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea normelor comunitare.

Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda și comisioanele.

Comisionul de risc a fost stabilit de la data încheierii contractului, fiind clar exprimat, dimensionat corect, stabilită scadența lui și trecut în planul de rambursare al creditului în mod distinct.

Din indicarea faptului că acest comision se plătește pentru punerea la dispoziție a creditului și din includerea lui în valoarea DAE, rezultă că face parte din costul creditului, iar din indicarea expresă a cuantumului, a modului de calcul, al scadenței, al perioadei de calcul, face din această clauză una clară și inteligibilă.

Se mai arată că intimații au cunoscut la momentul încheierii convenției de credit existența și întinderea obligației lor și faptul că aceasta reprezintă o componentă a prețului creditului.

Atât timp cât nu exista nici măcar un început de probă scrisă din partea intimaților din care să rezulte că s-ar fi opus în vreun fel la acest comision de risc, recurenta consideră că a fost răsturnată prezumția simplă instituită de art. 4 alin. (2) dovedind pe deplin caracterul negociat al acestei clauze.

În ceea ce privește riscurile acoperite de acest comision de risc, recurenta-pârâtă susține că se acoperă pierderi legate de neplata de către clienți a debitului si accesoriilor (dobânda), precum și riscuri legate de devalorizarea garanțiilor. Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul de poziție, riscul voluntar, riscul de decontare, riscul operațional, astfel cum acestea sunt reglementate de către art. 126 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului.

Astfel, perioada de rambursare prevăzută în contract fiind mare, la momentul semnării contractului nefiind previzibilă evoluția pieței imobiliare în următorii 18 ani. O devalorizare majoră a imobilelor aduse garanție ar pune recurenta în situația de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate în cazul insolvabilității intimaților. Ca urmare, nu se poate susține că banca nu suporta nici un risc din moment ce intimații pot stopa oricând plata ratelor de credit, iar bunurile aduse în garanție nu acoperă integral nici măcar cuantumul debitului principal.

Prin urmare, clauza inserată la art. 5 lit. a) nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care, această clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă.

Calculul și modalitatea de plată a comisionului de risc sunt clar stabilite prin convenția de credit, fiind indicat procentul comisionului, faptul că acesta se calculează la soldul creditului, și se plătește lunar, împreuna cu rata și dobânda, în acest sens fiind indicate atât dispozițiile Convenției, cât și graficul de rambursare.

Pentru toate aceste aspecte, recurenta consideră că dispozițiile clauzei art. 5. lit. a) din convenția de credit, au fost clare, fără dubiu de interpretare pentru intimați, încadrându-se în dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În ceea ce privește soluția de respingere a apelului recurentei-pârâte, de către instanța de apel și de menținere a soluției instanțe de fond, în privința solicitării intimaților-reclamanți de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit, se susține că este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

Dispozițiile art. 3 lit. a) se coroborează cu art. 3 lit. d) din convenția de credit, care permite schimbări în rata dobânzii în situația apariției unei schimbări semnificative pe piața monetară, rezultând astfel caracterul variabil al dobânzii.

Termenul de "schimbări semnificative" este suficient de bine delimitat ca să fie înțeles de către intimați și ca să poată fi analizat de o instanță competentă în cazul unui litigiu.

Cu toate acestea, se arată că art. 3 lit. d) din convenția de credit a fost eliminată din cuprinsul convenției, în anul 2010, prin semnarea actului adițional nr. x/16.11.2010, din acel moment rata dobânzii curente calculându-se după formula Libor CHF la 3 luni+marja fixa de 3.39% pe an.

In acord cu poziția recurentei se situează și Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, care, prin adresa nr. x/19.09.2010 a specificat următoarele:

"pentru clienții D. care au contracte de credit în care nu se precizează faptul că dobânda este fixă, prin actul adițional se va înlocui clauza de la punctul 3 lit. d) din Condiții Speciale ale Convenției de credit, cu clauza propusă de dumneavoastră, rata dobânzii urmând să varieze în funcție de evoluția indicelui Euribor la 3 luni".

Așadar, susține recurenta, solicitarea de anulare a acestei clauze este lipsită de interes, întrucât dispozițiile art. 3 lit. d) nu au fost aplicate de recurentă pe perioada de la semnarea convenției de credit și până la semnarea actului adițional nr. x/16.11.2010.

Față de soluția de respingere a apelului recurentei-pârâte și de menținere a soluției instanțe de fond, în privința solicitării intimaților-reclamanți de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 8.1 lit. c) și d) din condițiile generale ale convenției de credit, referitoare la scadența anticipată, recurenta apreciază că este nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:

Referitor la clauza contractuală care privește diminuarea garanțiilor aduse în momentul semnării contractului de credit, regăsită în dispozițiile art. 8. 1 lit. d), recurenta apreciază că nu pot fi reținute dispozițiile Legii nr. 193/2000, acestea fiind aplicabile doar în condițiile în care clauzele contractuale nu sunt clar determinate sau determinabile, or în cauză distincția dintre cele două cazuri denotă un caz special al fiecăruia dintre ele, nu un caz general, nedeterminat sau nedeterminabil.

Această clauză nu determină în mod concret cauza de declarare anticipată a scadenței pentru diminuarea garanțiilor, însă lasă determinabile aceste situații.

Clauzele inserate în secțiunea 8 a condițiilor generale din convenția de credit reprezintă doar o aplicație specială a articolelor legale menționate anterior și nu pot fi privite ca abuzive.

De altfel, orice eventual abuz al băncii în aplicarea și interpretarea acestor dispoziții va putea fi sancționat de instanță, pe calea contestației la executare, procedura jurisdicțională sancționatorie a unor eventuale abuzuri.

Pentru toate aceste motive, recurenta se consideră îndreptățită să solicite admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

La data de 19 august 2019, recurenta-pârâtă C. S.A. a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului reclamanților, iar pe fondul acestuia a solicitat respingerea ca nefondat.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la 9 septembrie 2019, reclamanții au solicitat înlăturarea susținerilor pârâtei ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 noiembrie 2019, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 28 noiembrie 2019, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea pronunțată la 12 martie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți B., A. și de recurenta-pârâtă C. S.A. - SERVICIUL LITIGII împotriva deciziei nr. 241/R-COM din 18 aprilie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și a acordat termen la data de 7 mai 2020.

Prin rezoluția instanței din 19 mai 2020, părțile au fost citate pentru termenul de judecată din 18 iunie 2020, în vederea continuării judecății.

Prin încheierea pronunțată la 18 iunie 2020, judecata recursului a fost suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea cauzei nr. C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, soluționată la 9 iulie 2020.

Prin rezoluția instanței din 21 iulie 2020, părțile au fost citate în vederea discutării repunerii pe rol a cauzei și continuării judecății, cauza fiind repusă pe rol la termenul de judecată din 22 octombrie 2020.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenții-reclamanți B. și A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenții-reclamanți susțin constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, întrucât în contract nu s-a prevăzut clar și inteligibil mecanismul cursului de schimb și diferențelor de valoare pe care consumatorul ar urma să le achite în baza clauzelor de risc valutar și că prin acestea s-a creat un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților contractului, fiind astfel încălcată obligația băncii de a-l informa pe consumator, context în care solicită instanței de recurs trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, care să constate caracterul abuziv al clauzei de risc valutar și să dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/RON la valoarea de la momentul semnării contractului, restituirea sumelor încasate necuvenit.

Procedând la examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, respectiv aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 193/2000, se cuvine a face o serie de precizări preliminare.

Contractul de credit ipotecar în discuție, ale cărui clauze referitoare la riscul valutar sunt supuse mecanismului de control al clauzelor abuzive a fost încheiat la data de 6 februarie 2008, contractul de credit nr. x, fiind guvernat, prin urmare, de prevederile actelor normative în domeniul protecției consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 190/1999 și de O.G. nr. 21/1992.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesioniști și consumatori, actele juridice analizate sunt supuse prevederilor din C. civ. din 1864, relative la împrumutul de consumație cu dobândă, actul normativ în vigoare la data când încheierii contractelor, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009.

Prin acțiunea promovată recurenții au solicitat eliminarea riscului valutar prin înghețarea cursului de schimb al monedei creditului la data încheierii contractului, în contextul în care aceștia au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

În acest context, nu se poate vorbi despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurenții, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurenți, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lor cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF), critică ce conduce la concluzia că se solicită o aplicare în speță a impreviziunii.

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. de la 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamanți reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. de la 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenților și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurenților de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care le-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

În ceea ce privește obligarea pârâtei la restituirea către reclamanți a sumelor de bani percepute cu titlu de comision de risc, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel, că în cuprinsul raportului de expertiză, expertul a consemnat că valoarea comisionului de risc și administrare credit, de 18.664,29 CHF a fost trecută, în luna septembrie 2015, ca sumă achitată anticipat din credit. Fiind astfel "restituită" reclamanților prin compensarea obligațiilor reciproce, instanța nu mai putea dispune restituirea sa către reclamanți.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă susține că instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât soluția de respingere a apelului pârâtei de către instanța de apel și de menținere a soluției instanțe de fond, în privința solicitării reclamanților de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit și art. 3.5 din Condițiile Generale - referitoare la perceperea unui comision de risc, este nelegală și netemeinică.

Astfel, potrivit art. 5 lit. a) din "Condițiile speciale ale convenției" se prevede plata unui "comision de risc de 0,22% aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadenta, pe toată perioada de derulare a Convenției de credit".

Potrivit art. 3.5 din "Condiții generale" din contract se prevede că, "comisionul de risc-pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul datorează Băncii un comision de risc aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condițiile Speciale."

Analizând clauzele în discuție, se constată că în contract nu este definit comisionul de risc, iar motivația perceperii lui nu este indicată nici în condițiile generale, nici în condițiile speciale ale convenției.

Așadar, conform clauzelor contractuale, comisionul de risc revine reclamanților, fără vreo obligație corelativă, ceea ce creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar bunei credințe.

Prin urmare, este abuzivă stipularea plății unui "comision de risc" care să-i acopere băncii "riscurile asumate prin punerea creditului la dispoziția clientului", în condițiile în care creditul este garantat cu garanții reale.

Astfel, pentru ca un dezechilibru să poată fi caracterizat semnificativ, trebuie să se identifice care sunt acele drepturi și obligații, acestea urmând a fi analizate sub toate aspectele și componentele lor, or având în vedere valoarea rezultată din aplicarea comisionului de risc și contraprestația băncii care este inexistentă, se ajunge la concluzia unui dezechilibru semnificativ.

În acest context, se constată că susținerea băncii, potrivit căreia, perceperea comisionului de risc nu creează un dezechilibru semnificativ sau contrar bunei-credințe între drepturile și obligațiile părților nu poate fi primită, având în vedere că dezechilibrul creat este evident cât timp s-a stipulat doar obligația consumatorului de a plăti comisionul nu și contraprestația băncii.

Într-o altă critică, recurenta arată că soluția de respingere a apelului său, în privința solicitării reclamanților de a se constata caracterul abuziv al prevederilor art. 3 lit. d) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit, este nelegală și netemeinică.

Potrivit 3 lit. d) din "Condiții speciale" din contract în ceea ce privește "data ajustării dobânzii", se prevede că "Banca își rezerva dreptul de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimburi semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării".

Analizând clauza în discuție, se constată că în mod legal au reținut cele două instanțe, faptul că potrivit art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, este considerată abuzivă clauza contractuală care dă dreptul profesionistului de a modifica unilateral clauzele contractului, fără a avea un motiv întemeiat care să fie precizat în contract.

Astfel, în baza clauzei evocate, banca are posibilitatea de a revizui rata dobânzii curente în cazul apariției unor schimburi semnificative pe piața monetară în mod unilateral, din perspectiva propriei aprecieri, ceea ce face ca dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților să fie neîndoielnic. Pentru ca o asemenea clauză să fi fost legală era necesar ca banca să fi prevăzut în mod transparent atât motivele, cât și mecanismul prin care se determină noua rată a dobânzii, cu indicarea criteriilor corespunzătoare.

În considerarea forței obligatorii a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, căreia îi corespunde forța obligatorie a normelor interpretate, dat fiind faptul că principalul scop al procedurii prevăzute la art. 267 din TFUE este aplicarea uniformă a dreptului Uniunii Europene, este de relevat că, în interpretarea dispozițiilor Legii nr. 193/2000 în sensul Directivei nr. 93/13/CEE, CJUE a statuat în sensul că sistemul de protecție pus în aplicare prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un vânzător sau furnizor în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl determină să adere la condițiile redactate în prealabil de vânzător sau furnizor, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (par. 41 din Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV). Astfel se justifică obligația impusă vânzătorilor sau furnizorilor de a formula clauzele într-un limbaj clar și inteligibil, al douăzecilea considerent al Directivei 93/123 precizând sub acest aspect că, în mod efectiv, consumatorului trebuie să i se ofere posibilitatea de analiza toate clauzele din contract. Pentru consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală. Acesta din urmă decide, în special pe baza respectivei informări, dacă dorește să se oblige potrivit condițiilor redactate în prealabil de către vânzător sau furnizor.

În Hotărârea din 21.03.2013 în cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein-WSestfalen eV, anterior menționată, CJUE a reținut că, în ceea ce privește aprecierea care trebuie realizată în privința unei clauze care permite unui vânzător sau furnizor să modifice unilateral costurile serviciului care trebuie furnizat, prezintă o importanță esențială în acest scop aspectul dacă, pe de o parte, în contract se indică în mod transparent metoda în conformitate cu care variază costurile aferente serviciului care trebuie furnizat sau motivele acestei variații, astfel încât consumatorul să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare și inteligibile, eventualele modificări ale acestor costuri, și, pe de altă parte, dacă acești consumatori dispun de dreptul de a pune capăt contractului în cazul în care aceste costuri ar fi efectiv modificate (par. 49). S-a reținut, de asemenea, că în ceea ce privește, în primul rând, obligația de informare a consumatorului, că este esențial ca persona fizică ce are calitatea de consumator să fie informată de către vânzător sau furnizor despre conținutul dispozițiilor în cauză (par. 50), precum și faptul că lipsa unei informări în acest sens înaintea încheierii contractului nu poate, în principiu, să fie compensată prin simplul fapt că, în cursul executării contractului, consumatorii vor fi informați despre modificarea costurilor cu un preaviz rezonabil și despre dreptul lor de a rezilia contractul în cazul în care nu doresc să accepte această modificare (par. 51).

Prin urmare, în lipsa informării efective cu privire la condițiile de exercitare a dreptului de modificare unilaterală a ratei dobânzii, clauzele analizate creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților în detrimentul reclamanților.

Dobânda, ca element esențial al contractului, care determină în cea mai mare parte consumatorul să apeleze la serviciile financiare oferite de instituția de credit, trebuie să fie stipulată în termeni neechivoci pentru o corectă informare a cocontractantului. Or, stipulându-se în favoarea băncii dreptul de modificare a dobânzii, fără a se insera în contract vreun criteriu transparent și obiectiv încă de la încheierea contractului în raport de care clauza devine operantă, dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este evident, precum și semnificativ, pentru că se referă la unul din costurile contractului.

Nu poate fi reținută apărarea pârâtei întemeiată pe dispozițiile alin. (1) lit. b) din Anexa la Legea nr. 193/2000, în sensul că pentru a se încadra o clauză în ipoteza acestui text legal, ar fi trebuit ca reclamanții "să fi fost obligați" să încheie convenția de credit, deoarece potrivit acestei norme, sunt considerate clauze abuzive acele prevederi contractuale care obligă consumatorul să se supună unor condiții contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoștință la data semnării contractului.

Criticile formulate de către recurenta-pârâtă în privința acestor clauze, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nu pot fi primite. Cu referire la acest tip de clauze s-a pronunțat în mod constant CJUE în sensul neincluderii în vreuna dintre categoriile vizate de art. 4 alin. (2) al Directivei 93/13/CEE și implicit nici în categoriile menționate în norma de transpunere - art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, a reținut CJUE hotărârea pronunțată în cauza C 472/10, Nemzeti Fogyasztóvédelmi Hatóság împotriva Invitel Távközlési Zrt - paragraful 23:

"În conformitate cu articolul 4 alin. (2) din directivă, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil. Această excludere nu se poate însă aplica în cazul unei clauze referitoare la un mecanism de modificare a costului serviciilor care trebuie furnizate consumatorului."

Dispozițiile legale în vigoare la momentul încheierii contractului arată că variația ratei dobânzii trebuie să fie independentă de voința furnizorului de servicii financiare, raportată la fluctuațiile unor indici de referința verificabili, menționați în contract.

Caracterul conștient al actului juridic impune ca subiectul de drept civil să aibă puterea de a aprecia efectele juridice pe care le implica perfectarea sa, având reprezentarea corectă și determinată a consecințelor contractului pe care ii semnează .

Plecând de la premisele cerinței de previzibilitate a actelor normative si de la regula de drept civil, potrivit căreia, actul juridic se impune părților întocmai ca și legea, având forța obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 969 alin. (1) C. civ., se desprinde concluzia că și actul juridi