ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2183/2020

Ședința publică din data de 5 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea ca urmare a declinării competenței prin sentința civilă nr. 2309 din 22 aprilie 2016, pronunțată de Judecătoria Râmnicu Vâlcea sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., (S.C. C.), pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună: constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în Convenția de credit nr. x/07.08.2008 și eliminarea acesteia; stabilizarea (înghețarea) cursului de schimb CHF - Leu la momentul semnării convenției, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției și compensarea sumelor plătite în plus cu debitul restant; denominarea în moneda națională a plaților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește în moneda națională; constatarea nulității absolute a art. 3 lit. d) din Condițiile speciale la Convenția de Credit nr. x/07.08.2008, potrivit cărora:

"Banca își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii accente în cazul apariției unor schimbări semnificările pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua rată a dobânzii; rata dobânzii astfel modificată, se va aplica de la data comunicării", constatarea nulității absolute a art. 5 lit. a) din Condițiile speciale la Convenția de Credit care reglementează comisionul de risc:

"0,22%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toata perioada de derulare a Convenției de Credit", precum și a art. 3.5 din Condițiile generale la Convenția de Credit, care reglementează același comision:

"Pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul poate datora Băncii un comision de risc, aplicat la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toată perioada creditului; modul de calcul și scadența/scadențele plății acestuia se stabilesc în Condiții speciale; constatarea nulității absolute a Actului adițional nr. x/14.09.2011 la convenția de credit nr. x/07.08.2008; ca efect al nulității clauzei care privește comisionul de risc, solicită, în temeiul principiului "restitutio in integram" restituirea comisionului de risc/administrare perceput abuziv în perioada septembrie 2008-prezent și dobânda aferentă și compensarea acestuia cu debitul restant; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, prin sentința nr. 288 din 13.03.2018, a admis în parte acțiunea și a constatat nulitatea absolută a clauzei de la art. 3 lit. d) Condiții speciale la convenția de credit nr. x/1/2008; clauzei de la art. 5 lit. a) din aceleași condiții și cea de la art. 3.5 din Condiții generale referitoare la comisionul de risc; clauzei de la pct. 5.1 lit. b) din actul adițional nr. x/14.09.2011 referitor Ia comisionul de risc; a obligat pârâta la restituirea către reclamant a sumelor încasate cu titlu de comision de risc de la data convenției până la ultima încasare cu dobânda legală și compensează această sumă cu datoria reclamantului din convenție.

Împotriva sentinței primei instanțe a declarat apel B..

Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia civilă nr. 249/A-COM din 18 aprilie 2019, a admis apelul formulat de pârâta B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 288 din 13 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Vâlcea, secția I civilă, în dosarul nr. x/2016, intimat fiind reclamantul A.; a schimbat sentința în sensul că a constatat ca fiind abuziv comisionul de risc prevăzut la art. 5 a) din Condițiile speciale la Convenția de credit 0157181/7.08.2008 și art. 3.5 din Condițiile generale din aceeași convenție; a dispus restituirea comisionului de risc perceput în baza acestor clauze și compensarea acestuia cu debitul restant; a respins în rest cererea și a obligat intimatul-reclamant la 1500 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii pârâta B. S.A. a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În argumentarea motivului de recurs invocat, recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a aplicat greșit art. 4 alin. (5) lit. b) și art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 10 lit. i) si k) din Directiva 2008/48/CE.

În opinia recurentei soluția instanței de apel privind constatarea caracterului abuziv ai comisionului de risc prevăzut la art. 5 lit. a) din Condițiile Speciale ale Convenției de Credit si art. 3.5 din Condițiile Generale ale Convenției de Credit și restituirea sumelor percepute în baza acestor clauze până la data încheierii actului adițional, este nelegală.

Recurenta arată că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 întrucât nu a înțeles că prețul total al contractului de credit este dat de valoarea Dobânzii Anuale Efective - DAE - la acest aspect trebuia să se raporteze în aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000- și nu doar la suma împrumutată si dobânda aferentă acesteia prevăzute în contract.

Prețul contractului-contravaloarea achitată de către împrumutat-este reprezentat de un singur cost, strict și clar delimitat în contract și anume DAE, cost prevăzut în termeni clari și inteligibili atât în convenția de credit cât și în graficul de rambursare a creditului.

Alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000 exceptează de la analiza caracterului eventual abuziv al clauzelor contractuale pe cele ce definesc obiectul principal al contractului și pe cele ce satisfac cerințele de preț și piață, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Acest text de lege transpune în legislația internă întocmai dispoziția comunitară prevăzută la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CE. Acest articol are în vedere 2 tipuri de clauze: cele referitoare la definirea obiectului contractului și cele referitoare la caracterul adecvat al prețului sau al remunerației.

În transpunerea în norma internă, cele două categorii de clauze exceptate de la analizarea caracterului abuziv - cu condiția să fie clar exprimate - se regăsesc în cuprinsul alin. (6) al art. 4 din Legea nr. 193/2000, text ce conține chiar mențiunea, pentru prima categorie de clauze ca fiind cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului.

Clauzele referitoare la comisionul de risc nu intră însă în această primă categorie posibil exceptată de art. 4 alin. (6), ci în categoria a doua de clauze, respectiv cele ce au calitatea de a satisface cerințele de preț si de piață.

Comisionul de risc face parte din costul total al creditului, aspect ce rezultă fără putință de tăgadă atât din prevederile art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 - costul total al creditului pentru consumator - toate costurile, inclusiv dobânda, comisioanele, taxele și orice alt tip de costuri pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractual de credit și care sunt cunoscute de creditor, cu excepția taxelor notariale - cât și de prevederile art. 3 lit. g) si i) din Directiva 2008/48/CE - g).

Aceasta Directivă a fost transpusă în legislația națională prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, ordonanța ce cuprinde aceeași definiție a costului creditului la art. 7 pct. 4.

La momentul încheierii contractului de credit nu exista nicio interdicție legală care să interzică perceperea unui astfel de comision de către bancă. Contraprestația băncii pentru dobânda și comisionul încasat este chiar punerea la dispoziția consumatorului a creditului acordat pentru o perioadă de timp determinată.

Comisioanele percepute pentru acordarea unui credit determină, alături de dobânda curentă, dobânda anuală efectivă, iar din condițiile speciale rezultă în mod clar atât valoarea dobânzii curente cât și valoarea DAE, diferența dintre cele două valori ale dobânzii menționate expres în condițiile speciale ale convenției de credit fiind determinate de comisioanele percepute de bancă.

Atâta timp cât pentru punerea la dispoziție a creditului banca a prevăzut plata unei dobânzi anuale elective mai mari decât dobânda curentă, este evident că plata comisionului de risc - ce determină, alături de alte comisioane, diferența dintre cele două tipuri de dobânzi - reprezintă o parte din contraprestația pentru acordarea împrumutului. De altfel, acest lucru este specificat în cuprinsul art. 3.5 din condițiile generale.

Pentru serviciul de punere la dispoziția consumatorului a unui credit de o anumită valoare pentru o anumită perioadă de timp, banca are dreptul la contraprestația acestuia ce constă în plata dobânzii anuale efective - DAE. Valoarea DAE a fost prevăzută în mod expres în convenția părților si nu a fost contestată niciodată.

Împrejurarea că banca a propus consumatorilor, iar aceștia au acceptat în mod expres, formula ca DAE să fie constituită dintr-o dobândă curentă mai mica și o serie de comisioane, nu înseamnă că nu există o contraprestatie a băncii pentru comisioanele convenite și menționate în convenția de credit.

Modalitatea de formare a DAE ține de politica fiecărei banei, fiecare bancă având dreptul legal de a decide dacă utilizează o dobândă curentă egală cu DAE, fără niciun comision, sau utilizează o dobânda curentă mai mică decât DAE, dobânda curentă la care se adaugă alte comisioane.

Atâta timp cât clauzele cu privire la comisioane au fost clar exprimate si nu au fost ascunse de banca, iar consumatorul a avut posibilitatea să constate că aceste comisioane fac parte din DAE, nu se pune problema lipsei contraprestației băncii.

Așadar clauzele cu privire la comisionul de risc sunt clauze ce au calitatea de a satisface cerințele de preț și sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv reglementat de art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000, fiind exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Din modul de redactare al clauzei față de care s-a solicitat controlul instanței de judecată, rezultă c aceasta este exprimată într-un limbaj ușor inteligibil, fiind clară și fără echivoc. Articolul 3.5 din condițiile generale prevede că pentru punerea la dispoziție a creditului, împrumutatul va plați băncii un comision de risc aplicabil la soldul creditului, care se plătește lunar, pe toata durata creditului. Rezultă că acest cost a fost stabilit încă de la data încheierii convenției, este clar precizat, este dimensionat în funcție de o valoare concretă - soldul creditului-are stabilită scadența si este prevăzut în planul de rambursare.

Aceste prevederi clare și fără echivoc, exprimate în mod inteligibil, au fost cunoscute de intimat încă de la momentul încheierii convenției de credit, rezultând ca aceste clauze referitoare la comisionul de risc sunt exceptate, conform art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 raportat la art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, de Ia controlul asupra caracterului abuziv din perspectiva art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, fiind clauze referitoare la prețul contractului, clar si inteligibil exprimate.

Recurenta susține că interpretarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale trebuia realizată în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000 și cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, avându-se în vedere toți factorii care au stat la baza încheierii convenției dar si împrejurarea că la data semnării convenției clauzele contractului erau clare si neechivoce pentru intimat.

Faptul că intimatul a ales condițiile de creditare oferite de recurenta - pârâtă și nu alte instituții de credit de pe piața financiară, denotă existența unei negocieri între părți în urma cărora, scopul urmărit de către intimat a fost satisfăcut în raport de interesele acestuia de la acel moment.

Intimatul a avut de la momentul semnării convenției de credit, prefigurarea clară a prestației recurentei pârâte și a propriei contraprestații pe parcursul derulării convenției.

Destinația creditului a constituit-o dobândirea în patrimoniu a unui imobil astfel cum rezulta din art. 1 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit.

Trebuie menționat faptul că intimatul a acceptat integral condițiile creditului bancar oferit de recurenta parata.

Intimatul nu si-a exprimat niciodată, la momentul semnării convenției de credit, poziția contrară față de articolele denigrate în prezenta acțiune ci și-a urmărit propriul interes, în deplină cunoștință de cauză, făcând toate eforturile în sensul încheierii convenției de credit, astfel cum a fost semnată.

Din punctul de vedere al interesului intimatului și al poziției sale de aprobare și acceptare totală, fără nicio rezervă, a convenției de credit, se poate discuta în privința propriei turpitudini a acestuia în promovarea unei astfel de acțiuni.

În cazul în care ar fi admisă invocarea necunoașterii legii s-ar ajunge la o stare de instabilitate juridică și haos, fapt pentru care este general admisă prezumția absoluta a cunoașterii legii. În baza acestei prezumții, rezultă că intimatul trebuie să cunoască legile la momentul semnării convenției de credit, prezumția neputând fi răsturnată prin proba contrarie.

În ipoteza în care intimatul nu agrea condițiile contractuale, avea libertatea de a se orienta către orice altă instituție de credit din piața pentru a încerca obținerea sumei de bani necesară.

Intimatul a fost cel care s-a adresat recurentei în vederea acordării unui împrumut. La acel moment, banca a pus la dispoziția intimatului reclamant oferta sa de credit, și timp de aproximativ 2 săptămâni, până la data semnării convenției de credit acesta a beneficiat de suficient timp în care ar fi putut emite o contraofertă în împrejurarea în care era nemulțumit de cea comunicată de banca.

Recurenta consideră că susținerile intimatului reclamant privind lipsa negocierii sunt combătute și de semnarea Actului Adițional nr. 2/14.09.2011 la convenția de credit nr. x/07.08.2008.

Prin semnarea Actului Adițional s-au schimbat elemente semnificative ale Convenției de Credit, precum diminuarea comisionului de risc, a comisionului de rambursare în avans și a DAE. Așadar rezultă că la data semnării actului adițional nr. x intimatul a avut posibilitatea negocierii, de care a uzat în mod efectiv și astfel a ajuns la semnarea unor clauze modificatoare în condițiile dorite.

Libertatea de acțiune și alegere a intimatului, atât în privința instituției de credit cu care să încheie o convenție de credit cât și în privința condițiilor contractuale conținute de convenția de credit, derivă atât din dispozițiile Constituției României art. 16 si art. 44, cât și din dispozițiile C. civ. în vigoare în anul 2007 art. 969 si urm.

Recurenta consideră că intimatul a avut, de la momentul semnării convenției de credit, prefigurarea clară atât a prestației recurentei cât și a propriei contraprestații pe parcursul derulării convenției.

În opinia recurentei, intimatul, în analiza caracterului abuziv al clauzelor contractuale, poate fi încadrat în categoria de consumatori medii, astfel cum aceasta sintagma este definită în legislație. Plecând de la definiția data de art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 consumatorului mediu - consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent si precaut, ținând seama de factorii sociali, culturali si lingvistici.

În primul rând solicitarea de acordare a creditului a venit în mod exclusiv, liber, din partea intimatului, iar în al doilea rând, intimatului i-a fost înmânat planul de rambursare - înscris care face parte integrantă din fiecare convenție de credit și în conținutul căruia, în mod distinct, este menționată rubrica comisionului de risc. Valoarea acestuia este evidențiată atât pentru fiecare luna contractuală, dar se menționează si valoarea totală pe întreaga perioadă de contract.

Totodată se menționează în mod expres și valoarea DAE.

Sub aspectul caracteristicilor personale ale intimatului, în conformitate cu cererea acestuia de acordare a creditului, rezultă că acesta este o persoană instruită, educată, posedând studii, integrată social, astfel încât nu poate invoca aspecte de ordin subiectiv precum semianalfabetismul, educația școlara precară, sau proveniența dintr-un mediu social inferior pentru a se prevala de neînțelegerea clauzelor contractuale.

Recurenta învederează faptul că redactarea contractelor de credit ale recurentei pârâte, a avut la baza Directivele Comunității Europene, respectiv Directiva 87/102/CE si ulterior Directiva 2008/48/CE.

Astfel in conformitate cu dispozițiile regăsite în Capitolul V - denumit "Informații și drepturi privind contractele de credit" din Directiva 2008/48/CE, respectiv dispozițiile art. 10 lit. g) prevăd obligativitatea menționării dobânzii anuale efective (DAE) precum si a valorii totale plătibile de către consumator, calculate la momentul încheierii contractului.

In speță, se contestă de către intimat perceperea comisionul de risc, deși în conformitate cu dispozițiile directivei mai sus menționate, atât valoarea totală cât si valoarea lunară de plată ce ar fi revenit clientului era regăsită în Planul de Rambursare, în cadrul acesteia fiind inclus alături de dobânda si comisionul de risc.

În opinia recurentei, interpretarea caracterului abuziv trebuia realizată si prin prisma dispozițiile lit. b) din Anexa Legii nr 193/2000.

Pentru a încadra această clauză în conținutul lit. b) din Anexa si deci pentru a reține caracterul abuziv al acesteia, ar fi trebuit ca intimatul - "să fi fost obligat să încheie convenția de credit ". În speță, intimatul a fost cel care a contactat banca în scopul acordării creditului.

Recurenta-pârâtă susține că nu a impus intimatului această variantă ci ea a fost aleasă chiar de către acesta, nu a impus valoarea sumei împrumutate, ci aceasta a fost aleasa de către intimat în raport cu nevoile din acel moment, nu a ales moneda de acordare a creditului, ci aceasta a fost aleasa de către intimat, nu a ales durata în care poate fi rambursat creditul, ci tot intimatul a optat pentru această perioadă întrucât posibilitățile sale financiare nu ar fi permis rambursarea într-un termen mai scurt a sumei împrumutate.

Recurentei pârâte îi revenea obligația de informare în cadrul contractului bancar, și a fost realizată, netrebuind însă a fi confundată cu o obligație de sfătuire, de consiliere a clientului.

În timp ce informația are ca obiect lămurirea clientului preconizând acțiunea viitoare într-un sens sau altul, consultația privește orientarea acestuia, atragerea atenției în mod deosebit asupra pericolelor operațiunii.

Comisionul de risc este determinat matematic în expresie procentuală aplicabil la soldul creditului, plătibil lunar și determinabil aritmetic în sumă fixă, astfel încât oricine stăpânește principiile de baza ale aritmeticii poate stabili cuantumul acestui comision.

Așadar, clauza contractuală privind comisionul de risc este exprimată din punct de vedere matematic într-un mod clar si precis, motiv pentru care este exclusă din domeniul de aplicare a normelor de ordine publica privind clauzele abuzive în contractele de credit bancar, conform art. 4 alin. (6) din legea nr. 193/2000.

Legislația privește situația ca nivelul cuantumului taxelor si comisioanelor stabilite de părții să fie unul clar determinat, iar acesta să nu fie supus posibilității arbitrare a instituției bancare de a-1 modifica prin înfrângerea voinței consumatorului în mod unilateral.

Clauzele privind comisionul de risc sunt prevăzute în mod clar si inteligibil, au fost cunoscute de intimat la momentul încheierii contractului de credit, au fost detaliate separat în graficul de rambursare ce reprezintă anexa la contract, astfel încât intimatul a avut posibilitatea reală de a lua la cunoștință de toate condițiile contractuale, cunoscând astfel toate elementele care pot avea efect asupra întinderii obligațiilor sale.

În speță, în ceea ce privește comisionul de risc, în mod expres, prin convenție, părțile au determinat modalitatea în care poate fi perceput acesta.

Legea nr. 193/2000 era în vigoare si la momentul semnării convenției de credit, astfel încât dacă intimatul ar fi considerat abuziv art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției, ar fi putut indica acest aspect la acel moment.

Recurenta susține că nu a fost aplicată noțiunea de "dezechilibru semnificativ" în accepțiunea normelor comunitare. Din dispozițiile Directivei nr. 93/13/CEE rezultă fără putință de tăgadă, că suntem în prezența unui dezechilibru semnificativ doar în împrejurarea în care există obligații doar pentru consumator, furnizorul neasumându-și o contraprestație.

Clauzele privind comisionul de risc nu sunt însă de natură să creeze un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, debitorul băncii suportând prețul creditului compus din cele două componente ale acestuia: dobânda si comisioanele.

Or, în speță, recurentei parate îi revine obligația remiterii sumei împrumutate, obligație îndeplinită prin virarea sumei în contul curent al intimatului și cea a administrării împrumutului în toata perioada de contractare și altele evidențiate în dispozițiile art. 7.2 din condițiile generale.

În conformitate cu dispozițiile constituționale, în cadrul concursului dintre o norma internă si o normă comunitară, ultima are prioritate, astfel încât în raport de definiția dată "dezechilibrului semnificativ" în cadrul Directivei, aceasta din urma ar trebui să fie aplicabilă.

Recurenta pârâtă a virat integral suma de bani menționată în contract în contul intimatului la momentul semnării convenției de credit.

Obligația de restituire a prețului contractual, menționată în planul de rambursare, pe parcursul a 25 de ani nu poate fi confundată cu un dezechilibru semnificativ dată fiind durata foarte mare de restituire si posibilele riscuri aferente neplății.

Nu se poate susține că există un dezechilibru semnificativ între obligațiile asumate de părți atâta timp cât condițiile contractuale și modalitatea de plată a prețului contractual erau evidențiate în mod clar și inteligibil.

Obligația îndeplinită de recurenta-pârâtă la momentul semnării convenției de credit reprezintă valoarea contractuală virată în contul intimatului.

Obligația asumată în mod voit, conștient, și expres, de către intimat a fost aceea de a plătii lunar, pentru o perioada de 300 de luni, contravaloarea prestației recurentei pârâte, conform dispozițiilor contractuale si a graficului de rambursare.

Intimatul a cunoscut, de la momentul solicitării creditului bancar, care va fi obligația lunară de plat cât și obligația totală de plată.

Dezechilibrul contractual trebuie cercetat prin raportare la procentul lunar, la perioada lungă de timp pentru care s-a acordat creditul și nu în ultimul rând prin prisma faptului că un contract de credit presupune o executare succesivă a prestațiilor din partea intimatului, în timp ce prestația recurentei pârâte a fost o executare uno ictu, aspecte ce trebuie luate în considerare la aprecierea echilibrului prestațiilor asumate prin contract.

Trebuie avute în vedere și caracteristicile contractului de credit, prin modul diferit de executare a obligațiilor principale ale părților.

În timp ce recurenta-pârâtă acordă împrumutul într-o singura tranșă la momentul încheierii contractului, intimatul își execut obligația de plată lunar, pe o perioada îndelungată de timp, aspect ce impune anumite cheltuieli recurentei pârâte în legătură cu tot ce înseamnă administrarea contractului de credit pe perioada acordării sale, cheltuieli ce se regăsesc în costul creditului sub forma anumitor comisioane a căror încasare nu poate apărea ca abuzivă atâta timp cât au fost clar exprimate si acceptate de intimat.

Comisionul de risc a fost stabilit de la data încheierii contractului, fiind clar exprimat, dimensionat corect, stabilită scadența lui și trecut în planul de rambursare al creditului în mod distinct.

Din indicarea faptului că acest comision se plătește pentru punerea la dispoziție a creditului și din includerea lui in valoarea DAE, rezultă că el face parte din costul creditului, iar indicarea expresă a cuantumului, a modului de calcul, al scadenței, al perioadei de calcul, face din aceasta clauză una clară si inteligibilă.

Intimatul a cunoscut la momentul încheierii convenției de credit existența si întinderea obligației sale și faptul că acesta reprezintă o componentă a prețului creditului.

În opinia recurentei, clauzele convențiilor de credit încheiate de recurenta pârâtă nu sunt identice, ci diferite între ele, în raport de aptitudinea fiecărui client de a-si negocia clauzele unui contract.

Intimatului i-a fost prezentată oferta băncii iar acesta a fost satisfăcut de condițiile propuse de banca, nesimțind nevoia unei negocieri sau a propunerii unei contraoferte.

Intimatul nu a solicitat băncii explicații în legătură cu clauzele contractuale si înțelesul lor, acest aspect demonstrând faptul că intimatul a înțeles termenii utilizați și clauzele contractuale la momentul încheierii contractului.

Acceptarea ofertei de a contracta nu este o obligație, după cum nici propunerea unei contraoferte nu este o obligație, ci un drept pe care o parte îl exercita sau nu, în funcție de interesele sale la momentul precontractual.

Deoarece condițiile speciale cuprind forma finală a împrumutului acordat și a costului acestuia, în urma întâlnirii ofertei cu acceptarea și realizarea acordului de voință liber consimțit al părților, iar comisionul de risc este exprimat clar în aceste condiții, rezultă că această clauză are caracter negociat.

Atâta timp cât nu există nici măcar un început de proba scrisă din partea intimatului din care să rezulte că s-ar fi opus în vreun fel la acest comision de risc, consideră recurenta că a răsturnat prezumția simplă instituită de art. 4 alin. (2) dovedind pe deplin caracterul negociat al acestei clauze.

Referitor la riscurile acoperite de acest comision de risc se arată că acesta acoperă pierderi legate de neplata de către clienți a debitului si accesoriilor (dobânda), precum si riscuri legate de devalorizarea garanțiilor. Riscul de credit este în strânsă legătură cu riscul de diminuare a valorii creanței, riscul contrapartidei, riscul voluntar, riscul de decontare, riscul operațional, astfel cum acestea sunt reglementate de către art. 126 alin. l din O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit si adecvarea capitalului.

Rațiunea economică ce justifică solicitarea acestui comision este existența riscului de credit, element de care Banca este obligată să țină cont și să încerce să îl acopere. Prin dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. g) din Normele B.N.R. nr. 17/18.12.2003, riscul de credit este definit ca fiind: "riscul înregistrării de pierderi sau al nerealizării profiturilor preconizate, ca urmare a neîndeplinirii de către clienți a obligațiilor contractuale constind în rambursarea creditului și a costurilor aferente acestuia".

În cazul în care intimatul nu și-ar mai putea achita ratele de credit, contractul ar deveni scadent si de la aceasta dată, în conformitate cu art. 4 lit. b) din Condițiile Speciale se adaugă dobânda penalizatoare, astfel încât se majorează costul contractului ca o sancțiune a faptului neîndeplinirii obligației de către client.

Toate aceste penalități de întârziere sunt suplimentare costului stabilit de parți în contract și deci nu pot fi acoperite de polițele de asigurări (care acoperă strict suma împrumutata). Riscul de credit este asumat în urma analizei economico - financiare a solicitantului de credit și a solidarității garanțiilor reale sau personale.

Deși aferent Convenției de credit intimatul a adus o garanție reală imobiliara (ipoteca asupra unui imobil, accesoriu convenției de credit), iar imobilul adus ca garanție a fost asigurat, polița fiind cesionată în favoarea subscrisei, clauza menționată și criticată ca fiind abuzivă acoperă de fapt riscul devalorizării garanțiilor aduse băncii.

Este eronat a se considera că asigurarea realizată asupra imobilului acoperă în întregime împrumutul acordat. Astfel, perioada de rambursare prevăzută în contract fiind mare, la momentul semnării contractului nefiind previzibilă evoluția pieței imobiliare în următorii 25 de ani. O devalorizare major a imobilelor aduse garanție ar pune subscrisa in situația de a nu mai putea recupera o mare parte din sumele împrumutate in cazul insolvabilității intimatului. Ca urmare, nu se poate susține că banca nu suportă nici un risc din moment ce intimatul poate stopa oricând plata ratelor de credit, iar bunurile aduse în garanție nu acoperă integral nici măcar cuantumul debitului principal.

În plus, acest comision se aplică la soldul creditului și nu la totalul sumei împrumutate. Ca urmare, acest comision scade proporțional cu scăderea riscului legat de devalorizarea garanțiilor. Prin urmare, clauza inserată la art. 5 lit. a) nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, motiv pentru care, aceasta clauză nu poate fi considerată ca fiind abuzivă.

În opinia recurentei, calculul și modalitatea de plată a comisionului de risc sunt clar stabilite prin Convenția de Credit, fiind indicat procentul comisionului, faptul că acesta se calculează la soldul creditului, si se plătește lunar, împreună cu rata și dobânda.

Pentru toate aceste aspecte recurenta consideră că dispozițiile clauzei art. 5. lit. a) din convenția de credit, au fost clare, far dubiu de interpretare pentru intimat, încadrându-se în dispozițiile prevăzute de art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, motiv pentru care a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

Intimatul nu a depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 30 ianuarie 2020 potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. s-a dispus comunicarea acestuia părților.

Prin încheierea din data de 14 mai 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 249/A-COM din 18 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal și s-a constatat că judecata este suspendată de plin drept, în temeiul dispozițiilor art. 63 alin. (11) din Anexa nr. 1 a Decretului nr. 240 din 14 aprilie 2020 privind prelungirea stării de urgență pe teritoriul României, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 311 din 14.04.2020.

Cauza a fost repusă pe rol ca urmare a încetării efectelor stării de urgență.

Examinând recursul prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să-l respingă pentru următoarele considerente:

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut, în esență, că instanța de apel a încălcat încălcarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 și a aplicat greșit art. 4 alin. (5) lit. b) și art. 1 din Legea nr. 193/2000, art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007, art. 10 lit. i) si k) din Directiva 2008/48/CE.

Potrivit prevederilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, care asigură transpunerea în dreptul intern a dispozițiilor art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată, pe de o parte, nici cu produsele și serviciile oferite în schimb, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate într-un limbaj ușor inteligibil.

Criticile privind noțiunea de obiect al contractului, raportat la faptul că orice clauză circumscrisă acestei noțiuni este exclusă de la examinare conform motivării recurentei-pârâte, iar astfel comisionul de risc reprezintă element al prețului creditului, vor fi înlăturate.

În cauză, se constată că atât legislația internă cât și cea europeană s-a statuat că, clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii "obiectul principal al contractului" în accepțiunea art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. Dimpotrivă, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii de obiect principal al contractului, revenind instanței naționale sarcina de a aprecia dacă o clauză supusă analizei constituie un element esențial al prestației debitorului, având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului de împrumut vizat, precum și contextul juridic și factual în care se înscrie acesta. - Hotărârea Kasler și Kaslerne Rabau, Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

În aceste condiții, instanța supremă apreciază că instanța de apel a reținut în mod corect că acest comision nu se circumscrie noțiunii de "obiect principal al contractului", întrucât nu reprezintă un element esențial al prestației asumate de consumator, iar prevederile contractuale referitoare la comisionul de risc nu intră sub incidența art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, nefiind exceptate de la controlul caracterului abuziv.

Prin urmare, textele de lege anterior menționate au fost în mod corect interpretate și aplicate de către instanța de apel situației de fapt stabilite în speță, criticile urmând a fi înlăturate ca nefondate.

Pentru aprecierea caracterului abuziv al clauzei contractuale au fost avute în vedere criteriile stabilite în art. 4 alin. (5) din Legea nr. 193/2000 (care transpune art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE): natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul încheierii contractului; toți factorii care au determinat încheierea contractului; alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

Astfel, se constată că cercetarea tuturor faptelor relevante (obiective și subiective), efectuată de instanța de apel în cauză, s-a făcut în funcție de toate elementele relevante referite de legiuitorul român la art. 4 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 193/2000, prin administrarea unui probatoriu complet și diversificat ce au stat la baza construirii raționamentului instanței cu respectarea dispozițiilor legii (lato sensu).

Potrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților; o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv.

Aplicând aceste prevederi legale la situația de fapt reținută, instanța de apel a constatat că în forma inițială a contractului nu se specifica motivul perceperii acestui comision în condițiile în care creditul era garantat cu o ipotecă de prim rang asupra unui imobil proprietatea împrumutatului, nu s-a făcut dovada negocierii cuantumului, iar acest cuantum este unul considerabil, rezultând suma de 57 080,37 CHF comision perceput de la încheierea contractului, 7.08.2008 până la încheierea actului adițional, conform calculului efectuat de pârâtă, ceea ce conturează ideea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul consumatorului.

Perceperea separată a unui comision nu este interzisă, dar trebuie să corespundă unui serviciu oferit de către bancă care să poată fi identificat în contract, iar consumatorul trebuie să cunoască motivul pentru care i se percepe acel comision și trebuie să aibă reprezentarea contraprestației băncii pentru acel comision.

Prin impunerea comisionului de risc, care nu corespunde exigențelor de previzibilitate, s-a creat un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, deoarece clauza în dispută acoperă, o asigurare pe care banca și-o ia împotriva unui risc eventual, cel al intrării consumatorului în incapacitate de plată, fără ca la finalul perioadei de creditare, sumele încasate cu acest titlu să fie restituite, în ipoteza în care împrumutatul se dovedește a fi bun platnic.

Or, prin inserarea comisionului de risc, practic pârâta a urmărit să obțină un avantaj disproporționat în detrimentul reclamantului, astfel încât echilibrul contractual s-a rupt, nefiind îndeplinită cerința bunei credințe.

O dată ce funcția și destinația comisionului de risc nu au fost evidențiate în convenția de credit, consumatorul s-a aflat într-o poziție dezavantajată față de bancă și într-o imposibilitate reală de a-l negocia, așa încât în mod corect a reținut instanța de apel că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de Legea nr. 193/2000, pentru a se putea reține caracterul abuziv al clauzei, în contractul inițial.

În cauză nu au relevanță dispozițiile art. 2 lit. m) din Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementarilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, referitoare la definirea "consumatorului mediu" deoarece clauza abuzivă face referire, în principal, la caracterul prestabilit al acesteia și nicidecum la o neinformare corespunzătoare asupra respectivei clauze.

Întreaga argumentare a recurentei-pârâte privind dobânda anuală efectivă, va fi înlăturată având în vedere că simpla menționare în contract a cuantumului DAE nu este suficientă, întrucât contractul trebuie să fie clar în toate elementele și costurile sale, ceea ce implică indicarea, cel puțin cu titlu general, al prestațiilor care justifică perceperea unui atare comision.

Faptul că reclamantul a cunoscut cuantumul comisionului, periodicitatea perceperii lui, modul de calcul, nu este suficient pentru a aprecia că are caracter clar și inteligibil, atât timp cât în contract nu s-au prevăzut motivele perceperii lui și prestațiile echivalente ale băncii.

Împrejurarea afirmată de pârâtă că împrumutatul și-a dat acordul cu privire la dobândă prin semnarea contractului de credit, nu va fi reținută având în vedere că încheierea contractului nu a fost făcută ca urmare a unei negocieri, astfel că simplul fapt că reclamantul a semnat contractul nu înseamnă că nu mai poate contesta ulterior, necircumstanțiat, clauze din contract.

Chiar dacă s-ar reține că reclamantul are calitatea de consumator mediu și chiar dacă a luat cunoștință de clauza contractuală contestată, acest lucru nu este de natură a înlătura protecția Legii nr. 193/2000, întrucât nicio prevedere legală nu condiționează declararea caracterului abuziv al unei clauze de ignoranța totală a consumatorului, fiind suficientă inexistența negocierii și crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților, contrar exigențelor bunei-credințe.

Din această perspectivă se reține că instanța de apel a constatat în mod corect caracterul abuziv al acestui comision, astfel cum a fost stipulat în contractul inițial reținând în mod judicios că, în cauza de față, creditul este garantat cu ipotecă, contractul, în forma inițială nu s-a dovedit a fi fost negociat sub aspectul acestui comision, fiind caracterizat prin lipsă de transparență privind menționarea motivelor care justifică această clauză, în contextul în care cuantumul său este unul considerabil, ținând cont și de statuările menționate în cauza C-143/13.

În considerarea argumentelor expuse, Înalta Curte constată că motivul de recurs invocat prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este neîntemeiat, urmând ca în temeiul art. 496 C. proc. civ. să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 249/A-COM din 18 aprilie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 noiembrie 2020.