ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 82/2022

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 mai 2018 pe rolul Tribunalului Sibiu, secția I civilă, reclamanta Comuna Poiana Sibiului, în contradictoriu cu pârâții A. și B., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligați pârâții să plătească chiria restantă calculată conform contractului de închiriere pășuni nr. x/04.04.2013, după cum urmează: 127.066,8 RON-chirie sezon pășunat 2015, 126.686 RON - chirie sezon pășunat 2016, 127.775,2 RON - chirie sezon pășunat 2017 și să fie obligați pârâții la plata penalităților de întârziere, calculate de la data scadenței și până la data plății debitului restant.

Sentința pronunțată de Tribunalul Sibiu: Prin sentința civilă nr. 532 din 31 mai 2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea civilă formulată de reclamanta Comuna Poiana Sibiului prin primar, în contradictoriu cu pârâții B. și A., și în consecință: Au fost obligați pârâții la plata, în solidar, către reclamantă, a următoarelor sume: -127.066,8 RON, reprezentând chiria sezonului de pășunat 2015; -126.686 RON, reprezentând chiria sezonului de pășunat 2016 și -127.775,2 RON, reprezentând chiria sezonului de pășunat 2017. A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea reclamantei privind obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere calculate conform Codului de procedură fiscală. Au fost obligați fiecare dintre pârâți la plata către reclamantă a sumei de câte 1.743,5 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată parțiale. Împotriva acestei sentințe, pârâții B. și A. au declarat apel.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia: Prin decizia civilă nr. 204 din 27 februarie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a respins apelul declarat de pârâții B. și A. împotriva sentinței civile nr. 532 din 31 mai 2019 pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția I civilă. A obligat pe apelanții-pârâți să plătească intimatei-reclamante Comuna Poiana Sibiului cheltuieli de judecată în sumă de 4880 RON.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 204 din 27 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, pârâții B. și A. au declarat recurs. Primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se referă la faptul că decizia instanței de recurs este dată cu încălcarea regulilor procedurale ce obligau instanța de recurs să se pronunțe asupra tuturor motivelor de recurs, recurenții-pârâți arătând că instanța de apel: - Nu s-a pronunțat asupra celui de-al treilea motiv de apel, prin care s-a criticat aplicarea greșită a normelor de drept material privitoare la excepția de neexecutare a obligațiilor locatorului și ignorarea mai multor texte normative din codul silvic; - Nu s-a pronunțat asupra celui de-al patrulea motiv de apel, prin care pârâții au criticat interpretarea eronată a normelor de drept material și a probatoriului administrat cu privire la nefolosința terenului, arătând că este greșită interpretarea potrivit căreia încasarea subvenției de la APIA ar face implicit dovada folosinței; - Nu s-a pronunțat asupra celui de-al cincilea motiv de apel ce se referea la interpretarea eronată a normelor de drept ce definesc locațiunea - art. 1786 și urm. din noul C. civ. Subsumat dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., au arătat că decizia instanței de recurs este dată cu încălcarea regulilor procedurale referitoare la autoritatea de lucru judecat, iar instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., ignorând complet normele de drept material privitoare la caracterul sinalagmatic al contractului de închiriere, în sensul că dreptul de opțiune între executare și rezoluțiune este la îndemâna ambelor părți semnatare, contrar celor reținute de instanță. De asemenea, instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 431 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând greșit că s-a stabilit cu putere de lucru judecat aspecte ce vizau rezilierea contractului nr. x/2013, predarea posesiei, soarta contractului - aspecte asupra cărora ar fi statuat Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia nr. 107/2018, fără a avea în vedere faptul că autoritatea de lucru judecat a acestei decizii are ca obiect rezilierea judiciară solicitată de locatar pentru nerespectarea obligației de predare a posesiei, în timp ce, în cauză, pârâții au invocat rezilierea de plin drept a contractului - instituție care operează independent de culpă, rolul instanței fiind doar de constatare a incidenței pactului comisoriu expres - aspecte ce nu au făcut obiectul analizei instanței, deși au fost formulate ca apărări de fond (argumente pentru respingerea cererii reconvenționale). Recurenții-pârâți apreciază că s-a soluționat greșit de către instanță excepția autorității de lucru judecat, în realitate neexistând triplă identitate. Au arătat și că au fost aplicate greșit normele de drept material ce privesc rezilierea de drept și rezoluțiunea judiciară, dar și reținerea că recurenții se prevalează de propria culpă în susținerea excepției rezilierii de plin drept a contractului, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție și apărările formulate în cauză: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți la 27 august 2020. La 19 octombrie 2020 intimata-reclamantă Comuna Poiana Sibiului a depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a soluției pronunțată de instanța de apel Curtea de Apel Alba Iulia. La 9 noiembrie 2020 recurenții-pârâți B. și A. au depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor formulate de intimata-reclamantă. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 28 octombrie 2021 recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 20 ianuarie 2022, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Cu titlu preliminar, se reține că demersul judiciar declanșat de reclamanta Comuna Poiana Sibiului urmărește obligarea pârâților B. și A. la plata chiriei restante calculate conform contractului de închiriere pășuni nr. x/04.04.2013, prin care reclamanta, urmare a licitației publice, a dat în pășunat pârâților, pentru o perioadă de 5 ani, corpul de pășune pentru ovine în suprafață de 140 ha, situat în locul Șteaza, taxa pentru folosirea pășunatului fiind de 200 euro/ha. Cu privire la același contract de închiriere (nr. x/04.04.2013), a existat un alt litigiu purtat între aceleași părți, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, având ca obiect reziliere contract de închiriere. În acest dosar, prin decizia nr. 107/2018, Curtea de Apel Alba Iulia, admițând recursul declarat de pârâta-reclamantă reconvențională Comuna Poiana Sibiului împotriva deciziei civile nr. 1242/2017 pronunțată de Tribunalul Sibiu, a casat decizia recurată și a trimis cauza aceleiași instanțe pentru soluționarea apelului declarat de reclamanta-reconvențională Comuna Poiana Sibiului împotriva sentinței civile nr. 150/2017 a Judecătoriei Săliște. Casarea a privit doar criticile referitoare la cererea reconvențională vizând chiria aferentă perioadei 2013 - 2014. În același timp, reținând spre rejudecare apelurile declarate de ambele părți, instanța a respins apelul declarat de reclamanții B. și A., a admis apelul declarat de pârâta Comuna Poiana Sibiului împotriva sentinței civile nr. 150/2017, pronunțată de Judecătoria Săliște în dosar x/2016 și în consecință, a schimbat sentința atacată, în sensul respingerii acțiunii civile formulate de reclamanți. Aspectele anterior expuse prezintă relevanță în examinarea criticilor recurenților-pârâți. Prima critică din recurs, pe care recurenții-pârâți au încadrat-o în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează faptul că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra motivelor 3-5 din cuprinsul cererii de apel, prin care apelanții-pârâți au arătat că: - au fost aplicate greșit normele de drept material privitoare la excepția de neexecutare a obligațiilor locatorului și au fost ignorate mai multe texte normative din Codul Silvic (motivul 3 din apel); - au fost interpretate în mod eronat normele de drept material și probatoriul administrat cu privire la lipsa de folosință a terenului (motivul 4 din apel); - au fost interpretate eronat normele ce definesc locațiunea - art. 1789 și următoarele C. civ. (motivul 5 din apel). Se reține că pretinsa neexaminare/nepronunțare a instanței asupra unora dintre motivele din apel se subsumează pct. 6 al art. 488 C. proc. civ., criticile anterior menționate urmând a fi examinate din perspectiva acestui temei legal. Contrar susținerilor recurenților-pârâți, la pagina 11 din decizia recurată se regăsesc considerentele Curții asupra punctelor 3-5 din cererea de apel, instanța reținând că: "Prin criticile circumscrise punctelor 3-5 din cererea de apel referitoare la modul de soluționare a excepției de neexecutare a contractului și apreciere a probelor referitoare la folosința terenului închiriat, apelanții încearcă în fapt să înfrângă autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 107/2018 a Curții de Apel Alba-Iulia. (...) Toate aceste aspecte au fost deja analizate de către Curte, care a statuat asupra obligației lor de a îmbunătăți calitatea terenului în scopul pentru care l-au închiriat și asupra pretinselor tulburări de fapt și de drept ale locatarului. A stabilit Curtea în considerentele hotărârii că reclamanții au avut posesia întregii suprafețe de teren închiriată, că nu au făcut dovada interzicerii lucrărilor de defrișare de către ocolul silvic și că nu există o culpă a locatorului în derularea contractului, motiv pentru care toate criticile apelanților subsumate punctelor 3-5 din cererea de apel nu fac decât să contrazică aceste statuări definitive ale Curții de Apel." Criticile au fost analizate de Curtea de Apel Alba Iulia. Așa cum rezultă din considerentele hotărârii recurate, instanța de apel a arătat că, prin decizia nr. 107/2018 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2016, s-a stabilit cu putere de lucru judecat predarea către pârâți a terenului ce face obiectul contractului de închiriere, statuându-se că recurenții de față au avut posesia asupra întregii suprafețe de teren în litigiu, deci nu există culpa locatorului în derularea contractului, astfel încât nu se poate reține neîndeplinirea obligației de predare a terenului ce face obiectul locațiunii, date fiind statuările anterioare, ce nu deschid posibilitatea instanței de a proceda la o nouă analiză a situației privind executarea de către reclamantă a obligației de predare a bunului. Al doilea motiv de recurs, circumscris dispozițiilor art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., face referire la faptul că decizia instanței de apel încalcă regulile procedurale relative la autoritatea de lucru judecat, recurenții-pârâți arătând că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la efectele lucrului judecat ce dispun că "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect." Potrivit art. 430 C. proc. civ.:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă." Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanței a chestiunii litigioase deja rezolvate, iar rațiunea reglementării anterior menționate o constituie necesitatea de a preveni încălcarea autorității de lucru judecat și de a împiedica instanțele să dea soluții contrare în dosare diferite. După cum se poate observa, efectul de "lucru judecat" al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică efectul negativ al autorității de lucru judecat (bis de eadem) - ce face imposibilă judecarea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect, cu aceeași cauză (exclusivitatea), iar lato sensu semnifica efectul pozitiv al autorității de lucru judecat (res judicata) - ce presupune ca hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și că nu trebuie contrazisă de o altă hotărâre (obligativitatea). Sub acest aspect, este necesar să se facă distincție între efectul negativ al autorității de lucru judecat care are drept consecință respingerea acțiunii în temeiul acestei excepții, întrucât sunt îndeplinite elementele prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., ce se referă la imposibilitatea de a statua diferit asupra modului în care anterior au fost dezlegate anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți. În ceea ce privește condiția identității de părți, obiect și cauză, anume evitarea contradicțiilor dintre hotărârile judecătorești, aceasta reprezintă o cerință care valorifică efectul negativ al autorității de lucru judecat: interzicerea reluării aceleiași judecăți în condițiile identității de elemente reglementate prin art. 431 alin. (1) C. proc. civ., anterior redat. Pe de altă parte, se reține că potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca atașându-se și considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susțin dispozitivul, ci și considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ și efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecății în mod incidental și dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părți (res iudicata pro veritate habetur). Într-o astfel de situație, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat presupune existența unui proces în desfășurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanței, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care oprește o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părți, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, ce valorifică aspecte dezlegate anterior de instanță, ce doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecății, nu se cere în mod necesar existența unei triple identități de acțiune (obiect, cauză, părți). Contrar susținerilor recurenților-pârâți, și dacă s-ar reține neîndeplinirea cumulativă a cerințelor prevăzute de art. 431 alin. (1) C. proc. civ. referitoare la efectul negativ al lucrului judecat și s-ar constata că obiectul (reziliere judiciară - în dosarul nr. x/2013, respectiv reziliere de drept - prezenta cauză) și cauza juridică (temeiul rezilierii judiciare în procesul anterior a fost determinat de nerespectarea obligațiilor locatorului, în timp ce pentru prezentul litigiu cauza juridică este reprezentată de nerespectarea obligației de plată a chiriei de către locator) din cele două litigii sunt diferite, dând eficiență efectului pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ., se ajunge la aceeași concluzie, reținută în mod legal de instanța de apel: Autoritatea de lucru judecat, sub ambele aspecte (cel pozitiv fiind cunoscut sub vechea reglementare ca putere de lucru judecat), se impune cu forță obligatorie față de părțile procesului în legătură cu care se produce, acestea neputând reitera, iar instanța neputând contrazice cele statuate anterior cu privire la dreptul pretins. Se constată, așadar, că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor art. 431 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, reținând că în speță, utilizând aceleași argumente precum cele susținute în cererea de reziliere a contractului (definitiv respinsă prin decizia civilă nr. 107/2018 a Curții de Apel Alba Iulia), pârâții solicită respingerea acțiunii reconvenționale, opunând excepția de neexecutare a contractului - aspecte cea au fost deja analizate prin hotărârea anterioară definitivă. În ceea ce privește critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a aplicat corect dispozițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. menținând sentința apelată, se constată că recurenții-pârâți nu dezvoltă suficient în ce ar consta greșeala în aplicarea acestui text de lege ce dispune asupra limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare. Instanța de apel poate încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Validând raționamentul primei instanțe, Curtea a arătat că susținerea apelanților potrivit căreia instanța de fond ar fi interpretat greșit prevederile de drept material ce reglementează instituția rezilierii nu pot fi primite. Nu se poate reține aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1549-1550 C. civ., în sensul că instanța ar fi trebuit să ia act de intervenția rezilierii de drept a contractului în baza pactului comisoriu expres inclus în contract. Față de aceste critici, Înalta Curte constată că instanța de apel în mod legal a reținut că rezilierea contractului de închiriere ca urmare a neplății chiriei reglementată la art. 5 din contract este un beneficiu al proprietarului-locator (creditor), care are opțiunea de a invoca sau nu rezoluțiunea, în funcție de propriile interese, fiind exclusă operarea de drept a clauzei de desfacere a convenției, astfel cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 1550 alin. (2) C. civ., rezilierea fiind o sancțiune prevăzută în favoarea părții care și-a respectat obligațiile contractuale, iar nu invers. Este contrară dispozițiilor art. 1549-1550 C. civ. interpretarea dată de recurenții-pârâți, în sensul că printr-o corectă aplicare a acestor norme, instanța de apel era ținută să analizeze și să admită excepția rezilierii de plin drept a contractului de închiriere. Pentru considerentele expuse, reținând că sunt nefondate criticile recurenților-pârâți circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 5, pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat. În absența dovezilor referitoare la cheltuielile de judecată suportate de intimata-reclamantă Comuna Poiana Sibiului în etapa procesuală a recursului (chitanță justificativă), având în vedere că la dosar a fost depusă doar factură - înscris ce nu atestă plata onorariului avocațial, solicitarea cu acest obiect urmează a fi respinsă, conform art. 452 C. proc. civ.