ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 516/2022

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul secției a II-a civilă a Tribunalului Timiș sub nr. x/2016 la data de 19 august 2016, Societatea Națională de Radiocomunicații S.A. a solicitat, în contradictoriu cu S.C. A. S.R.L., obligarea pârâtei la plata, către reclamantă, a sumei de 59.075,36 euro cu TVA inclus, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 19.02.2013-30.06.2016 pentru terenul intravilan cu suprafața de 659 mp ocupat de pârâtă din terenul situat în Timișoara, str. x A (B. nr. 1) înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top. x (nr. cadastral/nr. top. x) al cărei proprietar este reclamanta, în echivalent în RON la data plății prin raportare la cursul de schimb leu/euro publicat de Banca Națională a României, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. Pârâta S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, solicitând respingerea acțiunii principale, ca neîntemeiată și obligarea reclamantei la plata contravalorii în RON a sumei de 33.000 euro cu titlu de daune. Prin încheierea de ședință din 28 martie 2017 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii de chemare în judecată în favoarea secției I civilă a Tribunalului Timiș. Prin sentința nr. 751/PI din 31 mai 2017, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosar nr. x/2016, a fost declinată competența în favoarea secției a II-a civilă și s-a constatat conflictul de competență. Prin sentința nr. 105 din 23 iunie 2017, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a stabilit în favoarea secției I civilă a Tribunalului Timiș competența soluționării acțiunii.

Sentința pronunțată de tribunal Prin sentința nr. 1173 din 2 octombrie 2019, Tribunalul Timiș, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 0,8 euro/mp/lună (TVA inclus) pentru terenul în suprafață de 824 mp din terenul înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top. x, calculată începând cu data de 19 martie 2013 până la data de 30 iunie 2016. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată. A respins cererea reconvențională formulată de pârâtă. A obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 4.449 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în prima instanță. Prin sentința civilă nr. 12 din 12 ianuarie 2020, Tribunalul Timiș a admis cererea de completare a sentinței civile nr. 1173/2019 formulată de reclamantă. A dispus completarea sentinței, în sensul că a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 3.475,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță reprezentând taxă judiciară de timbru.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin decizia nr. 221 din 26 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelurile declarate împotriva sentinței nr. 1173/2019 a tribunalului. A respins cererea de repunere în termenul de apel împotriva sentinței nr. 12/2020. A admis excepția tardivității apelului împotriva acestei sentințe și a respins, ca tardiv, apelul pârâtei.

Calea de atac a recursului formulată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta S.C. A. S.R.L., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că în cauză au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material privind limitarea dreptului de proprietate și răspunderea civilă delictuală. A susținut că în cauză nu poate fi vorba de răspunderea civilă delictuală a pârâtei (art. 1357 C. civ.), întrucât folosirea unei părți din terenul reclamantei se realizează în mod licit, în baza unui drept de proprietate asupra unei construcții constituit chiar de către reclamantă în baza unui contract de asociere în participațiune. Decizia nr. 118 din 15 mai 2012 pronunțată în dosar nr. x/2008 nu a făcut decât să oblige reclamanta la ceea ce în mod voluntar aceasta ar fi trebuit să facă și anume transmiterea dreptului de proprietate asupra construcției cu o amprentă la sol în suprafață de 455 mp. Potrivit recurentei, în mod greșit s-a apreciat asupra dreptului de superficie. Astfel, deși instanța constată că suprafața ocupată de construcția recurentei este de cca 455 mp, totuși obligă pe aceasta să plătească reclamantei despăgubiri pentru o suprafață de 824 mp, care excede însă dreptului de superficie. În cauză este incident art. 693 alin. (3) C. civ., întrucât recurenta a dobândit dreptul de proprietate asupra construcției prin transmiterea acestuia din patrimoniul reclamantei, care este proprietara terenului de sub construcție. Deci, doar asupra terenului de sub construcție se poate considera că ar exista un drept de superficie. Ceea ce mai poate exista eventual, dar trebuie stabilit prin hotărâre judecătorească ori acord al părților, este un drept de servitute de trecere cu pasul pentru a putea ajunge de la calea publică la construcție ori o extindere a superficiei și asupra acestei treceri. Aprecierea instanței că din sfera superficiei la care recurenta este îndreptățită ope legis fac parte și alte bucăți din terenul reclamantei, care nu se află sub construcție și care au cu totul alte destinații, nefiind folosite de către recurentă, reprezintă o interpretare exhaustivă și greșită a textului de lege privind stabilirea unui drept de superficie în favoarea proprietarului construcției. Instanțele de fond ar fi trebuit să ceară părților să clarifice mai întâi situația juridică a terenului și a dezmembrământului (drept de superficie) care grevează dreptul de proprietate asupra acestui teren, abia apoi, în cadrul acțiunii personale în pretenții, ar fi fost îndrituită să se pronunțe cu privire la despăgubirile cuvenite proprietarului pentru grevarea cu un drept de superficie bine delimitat și necontestat. În mod greșit instanțele de fond au apreciat că suprafețe vaste de teren se circumscriu noțiunii de suprafață aferentă necesară exploatării construcției existente, în condițiile în care terenul necesar este strict doar cel de sub construcție și câțiva metri de trecere cu pasul de la calea publică și până la ușa construcției. Fiind vorba de un raport între profesioniști nu poate fi tolerată nicio apărare în sensul că reclamanta declară că nu știe care este suprafața de teren pe care a lăsat-o în folosință. De altfel chiar reclamanta, în precizarea de acțiune din dosarul de fond, face distincție între terenul aferent construcției și restul terenului despre care vorbește raportul de expertiză.

Apărările formulate în cauză Intimata - reclamantă Societatea Națională de Radiocomunicații S.A. a formulat întâmpinare. Referitor la recursul declarat prin avocat C. a invocat excepția de inadmisibilitate, întrucât se solicită casarea ambelor hotărâri ale instanțelor devolutive, atât a deciziei instanței de apel, cât și a hotărârii tribunalului. De asemenea, a invocat excepția de nulitate pentru criticile formulate omisso medio, respectiv, în apel, pârâta nu a formulat critici cu privire la normele de drept aplicabile, ci a avut drept motive de apel faptul că instanța a acordat mai mult decât s-a solicitat, instanța nu a stabilit corect cadrul procesual, instanța a apreciat greșit starea de fapt existentă și a respins în mod neîntemeiat cererea reconvențională. Intimata a invocat și excepția de nulitate pentru nemotivare în raport de solicitarea privind casarea hotărârii instanței de fond, referitor la care a arătat că nu au fost aduse argumente din care să rezulte nelegalitatea acestei hotărâri. Referitor la recursul declarat prin avocat D., a invocat excepția de nulitate pentru nemotivare, întrucât a apreciat că prin aspectele deduse judecății sunt expuse critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate. În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și a arătat că în mod corect instanța de apel a respins cererea de repunere în termenul de apel formulat de către pârâtă împotriva sentinței nr. 12/2020 și a admis excepția tardivității apelului. În ce privește recursul împotriva deciziei nr. 221/2020, a arătat că prin criticile formulate se fac trimiteri la probele administrate în cauză, situație față de care recursul apare ca nemotivat, fiind lovit de nulitate. Contrar susținerilor recurentei, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 697 C. civ., prevederi în raport de care în mod corect s-a determinat, pe baza unei expertize tehnice judiciare, cuantumul lunar al sumei de bani pe care pârâta trebuie să-l plătească reclamantei cu titlu de contravaloare lipsă de folosință teren. Referitor la întinderea suprafeței în raport de care s-a stabilit contravaloarea lipsei de folosință, este de observat că în calea de atac a apelului și în raport de precizarea la acțiune formulată de reclamantă, recurenta a renunțat la acest motiv, situație față de care nu mai poate fi analizat în recurs. Referitor la soluția de respingere a cererii reconvenționale, a arătat că recurenta nu a adus critici de nelegalitate, ci s-a limitat la expunerea motivelor de fapt prezentate și instanței de apel, cu trimiteri la probatoriul administrat, astfel încât este incidentă excepția de nulitate. În subsidiar, a arătat că în mod corect a fost respinsă cererea reconvențională, față de împrejurarea că pârâta nu a dovedit existența unui prejudiciu cert și nereparat rezultat din imposibilitatea de a obține fonduri nerambursabile din cauza neîntocmirii actului translativ de proprietate asupra imobilului. Referitor la critica privind nelegala respingere a apelului reclamantei împotriva sentinței nr. 1173/2019 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2016, reclamanta nu a formulat recurs împotriva deciziei nr. 221/2020, iar recurenta nu justifică un interes propriu în a formula recurs principal împotriva acestei decizii sub aspectul invocat, situație față de care recursul apare ca inadmisibil. Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Raportul întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului a fost analizat în completul filtru și comunicat părților, iar prin încheierea din 22 septembrie 2021, completul de filtru a admis, în principiu, recursul, prin prisma motivelor invocate prin cele două memorii depuse la dosar, și a acordat termen de judecată, cu citare părți. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, Înalta Curte reține următoarele: - este nefondată critica prin care partea pârâtă pretinde aplicarea greșită a dispozițiilor art. 172 C. proc. civ. ca temei al soluției de respingere a cererii de repunere în termenul de apel, cu consecința respingerii, ca tardiv formulat, a apelului pe care l-a declarat împotriva sentinței civile nr. 12/22.01.2020 a Tribunalului Timiș, secția I civilă, (prin care a fost completată sentința civilă nr. 1173/2.10.2019, în sensul obligării părții pârâte la plata sumei de 3.475,50 RON, cheltuieli de judecată din primă instanță reprezentând taxă judiciară de timbru). Cererea de repunere în termenul de apel, potrivit considerentelor decisive ale hotărârii recurate, a fost respinsă însă nu în aplicarea dispozițiilor art. 172 C. proc. civ., cum eronat se afirmă prin recurs, ci în aplicarea dispozițiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ. care prevăd următoarele: Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate. Prin considerentele arătate, instanța de apel a reținut că nu poate primi această cerere, întrucât partea reclamantă, asistată la judecata în primă instanță, nu a probat că pierderea termenului de apel s-a datorat unor motive temeinice, cerință impusă de norma de drept prevăzută la art. 186 alin. (1) C. proc. civ. De altminteri, pretinzând prin recurs că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 172 C. proc. civ., partea pârâtă reiterează aceleași argumente invocate prin cererea de repunere în termen, anume faptul că schimbarea domiciliului a intervenit după finalizarea procesului la judecata în primă instanță prin sentința civilă nr. 1173/2.10.2019 și nu în cursul procesului, astfel cum prevede norma de drept, respectiv, faptul că prima instanță a fost înștiințată de schimbarea de domiciliu prin cererea de apel înregistrată la 20.12.2019 (anterior pronunțării sentinței civile nr. 12/22.01.2020). Or, argumentele menționate pun în discuție legalitatea procedurii de citare a părții la judecata cererii de completare, iar prin invocarea încălcării dispozițiilor art. 158 alin. (1) C. proc. civ., legalitatea procedurii de citare și la judecata în primă instanță a cauzei, chestiuni care nu se verifică, cum greșit afirmă partea pârâtă, în procedura instituită de legiuitor pentru repunerea în termen, procedură care are ca premisă faptul că partea a fost legal citată și hotărârea i-a fost comunicată la adresa indicată, însă a pierdut termenul procedural din cauza unor motive temeinic justificate, care au împiedicat-o să acționeze în interiorul acestuia. Astfel de argumente, prin care partea critică legalitatea procedurii de citare/comunicare a actelor de procedură se verifică în cadrul controlului exercitat de instanța de apel, în măsura în care au fost invocate prin motivele de apel, ceea ce în cauză nu s-a susținut. Așa fiind, critica părții pârâte subsumată motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. (5) C. proc. civ., se dovedește a fi nefondată. - sunt nefondate criticile potrivit cărora raportului juridic dedus judecății nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 697 C. civ., privitoare la evaluarea prestației superficiarului (indicate ca temei de drept în cererea de chemare în judecată, alături de cele ale art. 555-556 C. civ.) și nici dispozițiile art. 1357 C. civ., relative la răspunderea civilă delictuală, întrucât situația juridică a terenului aferent construcției nu îi este imputabilă. În dezvoltarea criticii, partea pârâtă pretinde că se impunea înlăturarea de la aplicare a normelor de drept relative la superficie, întrucât nu are recunoscut, la acest moment, un astfel de drept, de superficie, în ceea ce privește terenul aferent construcției proprietatea sa, precum și a celor relative la răspunderea civilă delictuală, în considerarea faptului că nu i se poate imputa o faptă ilicită, posesia exercitată asupra terenului fiind licită deoarece este impusă de exercitarea dreptului de proprietate asupra construcției constituit în favoarea sa prin decizia civilă nr. 118/A/15.05.2012 a Curții de Apel Timișoara, secția a II - a civilă. Partea pârâtă pretinde, totodată, contradictoriu, că în ceea ce privește terenul de sub construcție, se poate prezuma că are dobândit un drept de superficie în temeiul art. 693 alin. (3) C. civ. (ope legis), în considerarea legalității transferului dreptului de proprietate asupra construcției în favoarea sa, respectiv, că în ceea ce privește terenul necesar accesului la calea publică, se impunea stabilirea în favoarea sa, în condițiile legii, a unui drept de servitute de trecere cu piciorul ori, după caz, extinderea dreptului de superficie și asupra acestui teren. Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că partea reclamantă a dedus judecății o cerere de obligare a părții pârâte la plata sumei de 59.075,36 euro cu TVA inclus, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a terenului intravilan pe care este edificată construcția proprietatea părții pârâte, pentru perioada 19.02.2013-30.06.2016, invocând ca temei de drept dispozițiile art. 555, art. 559 alin. (1) și art. 697 C. civ. Instanțele de fond s-au pronunțat asupra pretenției deduse judecății în limitele învestirii, cu luarea în considerare a obiectului cererii, astfel cum acesta a fost configurat de partea reclamantă, în respectarea principiului disponibilității prevăzut la art. 9 alin. (2) C. proc. civ. Anume, în fapt, instanțele au stabilit că părții reclamante i-a fost restrâns exercițiul dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață de 824 mp, care se identifică (parțial) cu terenul înscris în CF nr. x Timișoara, nr. top. x, teren care este afectat exploatării construcției proprietatea părții pârâte, construcție cu privire la care, prin decizia civilă nr. 118/15.05.2012 a Curții de Apel Timișoara, secția a II - a civilă, s-a constatat intervenit transferul dreptului de proprietate în favoarea părții pârâte (decizie prin care nu s-a dispus cu privire la situația terenului necesar exploatării construcției, care a rămas în proprietatea părții reclamante) În drept, instanțele de fond au statuat că obligarea la plata de despăgubiri se impune, pe de o parte, în temeiul art. 1 din Primul Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece lipsirea părții reclamante, fără niciun temei legal, de atributul folosinței terenului proprietatea sa reprezintă o ingerință care intră sub protecția normei convenționale, astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (fiind indicate Cauza Bock și Palade împotriva României și Cauza Gment Bock și Palade împotriva României) și, pe de altă parte, în considerarea faptului că partea pârâtă nu se poate prevala de niciun temei legal pentru a justifica această ingerință. În ceea ce privește norma de drept prevăzută la art. 1357 C. civ., se constată că instanțele de fond nu au analizat și nici nu au reținut că ar fi incidentă raportului juridic dedus judecății, astfel cum eronat se pretinde prin recurs, caz în care alegațiile părții pârâte privind greșita aplicare a acestei norme de drept la judecata în fond, justificată pe caracterul licit al posesiei pe care o exercită asupra terenului proprietatea părții reclamante, nu pot face obiectul analizei instanței de recurs. Date fiind particularitățile cauzei, la judecata în fond, părțile litigante au făcut trimitere, prin apărările formulate, la normele dreptului intern din materia superficiei, partea reclamantă la norma prevăzută de art. 697 C. civ. pentru a fi aplicată, prin analogie, în vederea evaluării despăgubirii cuvenite, iar partea pârâtă la norma prevăzută de art. 693 alin. (3) C. civ. care, în opinia sa, poate constitui temei pentru recunoașterea unui drept de superficie în favoarea sa. Or, contrar criticilor formulate prin recurs, instanțele de fond erau îndreptățite să analizeze pretențiile părților prin raportare la normele de drept civil care reglementează superficia, această îndreptățire fiind recunoscută prin dispozițiile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., care permit judecătorului soluționarea unei pricini în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare, astfel cum este și cazul în speță, raportul juridic dedus judecății fiind asemănător cu raportul de superficie. Ca atare, critica părții pârâte privind aplicarea greșită la judecata în fond a dispozițiilor art. 697 C. civ. se dovedește a fi nefondată. Necontestat, părții pârâte îi incumba îndatorirea de a nu aduce atingere dreptului de proprietate al părții reclamante asupra terenului, recunoașterea în favoarea sa a dreptului de proprietate asupra construcției nefiind aptă, astfel cum susține, să confere caracter licit și gratuit posesiei pe care o exercită și asupra terenului necesar exploatării construcției. Dimpotrivă, partea pârâtă avea îndatorirea să aibă o conduită prin care să minimizeze prejudiciul suferit de partea reclamantă prin lipsirea sa de dreptul de a poseda, folosi și dispune de terenul necesar părții pârâte pentru exploatarea construcției, atribute recunoscute titularului dreptului de proprietate prin norma de drept prevăzută la art. 555 alin. (1) C. civ. și, deopotrivă, îndatorirea de a acționa cu bună credință în scopul constituirii în favoarea sa, în condițiile legii, a unui drept de superficie, pe care îl invocă, eronat, ca fiind dobândit cu titlu gratuit în absența unui act pe care să-l fi încheiat cu partea reclamantă, proprietara terenului, cerință impusă de norma de drept prevăzută la art. 693 alin. (3) C. civ., invocată, ca temei pentru respingerea cererii de despăgubire. Așa fiind, critica prin care partea pârâtă pretinde, în esență, că în absența unor norme juridice din dreptul intern care să reglementeze raportul juridic dedus judecății nu se putea dispune obligarea sa la plata de despăgubiri, se dovedește a fi nefondată. În acest context al analizei se impune mențiunea că un atare raționament judiciar nici nu este permis, în considerarea normei de drept prevăzute la art. 5 alin. (2) C. proc. civ. care prevede următoarele: Niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă. - cât privește criticile prin care partea pârâtă pretinde că instanța de apel a statuat, greșit, că datorează despăgubiri pentru o suprafață de 824 mp teren (deși posedă mai puțin) respectiv, că nu a făcut dovada unui prejudiciu cert și nici a legăturii de cauzalitate între fapta imputată părții reclamante prin cererea reconvențională (de tergiversare a înstrăinării imobilului în favoarea sa) și prejudiciul pretins a fi suferit, se constată că nu pot face obiect al analizei instanței de recurs. Aceasta, întrucât, prin memoriul de recurs, partea nu dezvoltă cu privire la aceste aspecte critici de nelegalitate, în înțelesul dispozițiilor art. 488 C. proc. civ., ci pretinde o interpretarea greșită a probelor la judecata în fond, care, în opinia părții impuneau concluzia potrivit căreia are în posesie doar terenul de sub construcție, în suprafață de 455 mp, nu și terenul pe care sunt amplasate două terase și nici terenul cu destinația de trotuar și de spațiu verde. În ceea ce privește soluția dată asupra cererii reconvenționale, partea se rezumă să reitereze temeinicia pretenției de despăgubire, apreciind că a dovedit prin probele administrate, că și-a intabulat dreptul de proprietate asupra construcției abia la data de 18 aprilie 2013 ca urmare a conduitei culpabile a părții reclamante, respectiv, că această întârziere i-a îngrădit posibilitatea de a accesa fonduri nerambursabile. Astfel de critici prin care nu se dezvoltă argumente juridice cu trimitere la norme de drept care ar fi fost încălcate la judecata în fond, ci se pretinde interpretarea greșită a probelor administrate în cauză, nu pot fi primite întrucât, vizând chestiuni de fapt, excedează, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța de recurs. - nu poate fi primită nici critica prin care partea pârâtă pretinde soluționarea greșită a motivului de apel prin care partea reclamantă a susținut că prima instanță a statuat, eronat, cu privire la includerea în cuantumul despăgubirii acordate, de 0,8 euro/mp/lună, a taxei pe valoare adăugată. În dezvoltarea criticii, partea pretinde, pe de o parte, că instanța de apel avea a se pronunța explicit (printr-o dispoziție distinctă) asupra excepției inadmisibilității pe care a formulat-o cu privire la acest motiv de apel în temeiul prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ. și, pe de altă parte, contradictoriu, că motivul de apel trebuia primit, deoarece prima instanță putea exclude taxa pe valoare adăugată din cuantumul despăgubirii. Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că fundamentarea criticii de nelegalitate pe încălcarea sau interpretarea greșită a legii de către instanța de apel impune în sarcina părții recurente obligația de a dezvolta motivul de recurs printr-o argumentație juridică coerentă și, totodată, obligația de a indica normele de drept pretins a fi încălcate de instanța de apel. Or, în ceea ce privește critica menționată, lucrările dosarului evidențiază faptul că, prin apel, partea reclamantă a criticat, într-adevăr, includerea în cuantumul despăgubirii de 0,8 euro/m.p./lună a taxei pe valoare adăugată, susținând, în esență, că atâta timp cât despăgubirea are ca scop repararea unui prejudiciu, în raport de normele de drept fiscal, aceasta nu intră în baza de impozitare a taxei pe valoare adăugată, care este un impozit datorat bugetului statului (art. 265 Codul fiscal). Cu privire la acest motiv de apel, partea pârâtă a invocat excepția inadmisibilității, susținând că formularea criticii nu este permisă de dispozițiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., (care interzic schimbarea cadrului procesual stabilit în fața primei instanțe) și alin. (3) ale aceluiași articol (potrivit cărora în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi). O astfel de analiză, privind respectarea limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a supus judecății, se realizează însă de instanța de apel prin examinarea tuturor criticilor deduse judecății prin apel, asupra căruia urmează să pronunțe una dintre soluțiile prevăzute la art. 480 C. proc. civ., printre care nu se regăsește cea invocată de partea pârâtă. Aceasta, întrucât verificarea incidenței normei de drept prevăzute la art. 478 alin. (1) C. proc. civ. impune verificări asupra chestiunilor de fond ale cauzei, nefiind vorba de un motiv formal care să permită examinarea pe calea excepției de inadmisibilitate. Așa fiind, corect, instanța de apel a analizat și statuat în cuprinsul considerentelor hotărârii recurate argumentele pentru care a reținut că partea reclamantă a formulat critica relativă la taxa pe valoarea adăugată cu încălcarea prevederilor art. 478 C. proc. civ., invocate și de partea pârâtă, nefiind necesară și nici posibilă pronunțarea unei soluții distincte cu privire la acest aspect. Prin apelul declarat împotriva hotărârii primei instanțe, partea pârâtă nu a criticat includerea în cuantumul despăgubirii a taxei pe valoare adăugată, ceea ce prezumă că aceasta a achiesat la soluția primei instanțe, cu atât mai mult cu cât, astfel cum a arătat, a solicitat instanței de apel respingerea criticii formulate de partea reclamantă sub acest aspect. În atare condiții, dezvoltarea prin recurs a unei critici la adresa considerentelor prin care instanța de apel a respins apelul părții reclamante se dovedește, pe de o parte, contrară propriilor apărări invocate în fața instanței de apel și, pe de altă parte, inadmisibilă, întrucât, în lipsa apelului pe care partea să-l fi exercitat cu privire la această chestiune litigioasă, critica este formulată omisso medio, contrar normei de drept prevăzute la art. 459 alin. (2) C. proc. civ. Pentru considerentele arătate, care fac inutilă analizarea altor argumente invocate prin recurs, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident nici motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Așa fiind, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.