ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 439/2022

Ședința publică din data de 1 martie 2022

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 12.02.2020 sub dosar nr. x/2020, reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice - Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, a solicitat în contradictoriu cu pârâții A. și S.C. B. S.R.L., ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună: obligarea pârâților A. si S.C. B. S.R.L., în solidar, la plata sumei de 1.060.002 RON (din care 625.331 RON reprezentând TVA și 434.671 RON reprezentând impozit pe profit), precum și a obligațiilor fiscale accesorii aferente(reprezentând penalități si majorări/dobânzi de întârziere), care vor fi calculate de la data scadenței fiecărui categorii de impozit/contribuție socială în parte, și până la data stingerii debitului principal, conform prevederilor art. 119 si urm. Codul de procedură fiscală, respectiv art. 173 si urm. Legea nr. 207/2015 privind Codul procedură fiscală.

Prin sentința civilă nr. 3/C/2021 din data de 11 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2020, s-a admis cererea formulată de reclamantul Statul Român prin ANAF-DGRFP Cluj Napoca - AJFP Bihor, în contradictoriu cu pârâtul A..

A fost obligat pârâtul să achite reclamantului suma de 1.060.002 RON reprezentând prejudiciu cauzat constând în TVA și impozit pe profit, la care se adaugă accesoriile aferente, începând cu data scadenței plății impozitelor și până la data stingerii datoriei, calculate conform legislației fiscale în vigoare la data producerii prejudiciului.

Prin decizia nr. 762A din 8 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul civil declarat de către apelantul-pârât A., în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. prin C., cu intimatul-reclamant Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală prin Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, și Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, împotriva sentinței civile nr. 3/C/2021 din data de 11 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2020, pe care o păstrează.

Împotriva deciziei nr. 762A din 8 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a declarat recurs pârâtul A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea în tot a hotărârii atacate, iar în rejudecare admiterea excepției inadmisibilității acțiunii, admiterea excepției lipsei calității procesual pasive a pârâtului A. și respingerea acțiunii, ca nefondată.

În drept, pârâtul a invocat dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ. și a formulat următoarele critici:

În mod greșit instanța de apel a reținut faptul că sentința penală nr. 233/P/20.11.2O19, prin care a fost admis acordul de recunoaștere a vinovăției are autoritate de lucru judecat cu privire la următoarele aspecte: existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o, a vinovăției acesteia, a existenței prejudiciului, a raportului de cauzalitate, însă nu are autoritate cu privire la întinderea prejudiciului, aceasta (întinderea prejudiciului) urmând a fi stabilită de către instanța civilă pe baza probelor administrat.

A susținut că, dimpotrivă, sentința penala nr. 233/P/2019 pronunțată de Tribunalul Bihor nu are autoritate de lucru judecat nici în ceea ce privește existența prejudiciului nici a vinovăției autorului faptei ilicite.

Având în vedere dispozițiile art. 28 alin. (1) teza a II a și art. 486 alin. (2) C. proc. pen., recurentul - pârât a considerat că hotărârea instanței de apel este nelegală și netemeinică, nefiind îndeplinite astfel condițiile răspunderii civile delictuale, anume lipsa prejudiciului (a constatării întinderii acestuia) și lipsa vinovăției autorului faptei.

În opinia recurentului-pârât, pretinsul prejudiciu rezultat din "reconsiderarea cheltuielilor aferente achizițiilor/operațiunilor comerciale desfășurate cu Furnizorii nominalizați ca fiind cheltuieli nedeductibile fiscal, pe anii 2008 - 2011" nu a fost soluționat nici de instanța penală, care a lasat nerezolvată latura civilă, nici de instanța civilă care a considerat că "înscrisurile emise de către administrația fiscală, depuse în dosarul penal pot fi în măsură să evidențieze întinderea prejudiciului cauzat de către apelantul-pârât."

De asemenea, pârâtul a susținut că inadmisibilitatea promovării acțiunii în răspundere civilă delictuală derivă din faptul că organul fiscal nu a soluționat pe fond contestația administrativă conform deciziei nr. 5123 din 29.10.2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

A subliniat că recuperarea unui prejudiciu reprezentând creanțe fiscale de către ANAF nu se poate face decât în urma enunțării unui raționament propriu, al cărui element central trebuie să fie indicarea unei creanțe fiscale, ce nu poate fi determinată decât în urma unei inspecții fiscale.

Printr-o altă critică, recurentul-pârât a susținut că nu are calitate procesuală pasivă, întrucât "obiectul cererii se circumscrie raporturilor fiscale ale reclamantei cu S.C. B. S.R.L., acesta fiind doar administratorul societății, iar nu subiect pasiv al raportului juridic respectiv.

În cauză, intimații nu au formulat întâmpinări.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente:

- Este lipsită de temei legal susținerea recurentului conform căreia instanța de apel ar fi făcut o greșită apreciere asupra efectelor autorității de lucru judecat atașate sentinței penale nr. 333/P/2019 a Tribunalului Bihor, în privința elementelor referitoare la vinovăția autorului faptei ilicite și respectiv, existența prejudiciului.

Potrivit hotărârii penale menționate, s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiate între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, DIICOT și inculpatul A. și în consecință, a fost condamnat inculpatul la o pedeapsă de 2 ani și 8 luni închisoare, cu suspendarea executării acesteia, pentru infracțiunea de evaziune fiscală, în formă continuată.

Ca atare, trimiterea pe care o face recurentul la dispozițiile art. 28 alin. (2) teza a II-a C. proc. pen. ("instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite") pentru a susține lipsa efectelor lucrului judecat din penal asupra jurisdicției civile este una neadecvată, lipsită de pertinență întrucât hotărârea penală, deși pronunțată pe baza unui acord de recunoaștere, nu este una de achitare, ci de condamnare a inculpatului (conform art. 485 alin. (1) lit. a) C. proc. pen.).

De aceea, raportat la natura soluției pronunțate în procesul penal, devine incidentă prima teză a art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform căreia "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o."

Aceasta înseamnă că vinovăția recurentului (infracțiunea reținută în sarcina acestuia având intenția în conținutul constitutiv și reprezentând obiect al recunoașterii exprese din partea inculpatului) și respectiv, fapta ilicită pentru care s-a dispus condamnarea acestuia sunt elemente intrate în autoritate de lucru judecat, care nu mai pot fi contestate sau supuse vreunei reevaluări jurisdicționale, opunându-se ca atare judecății în fața instanței civile.

În ce privește prejudiciul produs, contrar susținerii recurentului, instanța de apel a dat în mod corect eficiență dispozițiilor art. 486 alin. (2) C. proc. pen., care statuează, de principiu, asupra lipsei autorității de lucru judecat a hotărârii penale pronunțate pe baza acordului de recunoaștere, în ce privește întinderea prejudiciului în fața instanței civile.

Astfel, instanța de apel a apreciat în reținerea, ca dovedit, a prejudiciului pretins conform obiectului acțiunii civile de față, valoarea probatorie a înscrisurilor fiscale administrate în procedura penală, precum și valoarea probatorie, sub aspectul consecințelor produse asupra laturii civile, a actului de recunoaștere a vinovăției semnat de recurentul-pârât în procesul penal.

Or, sub acest aspect, s-a constatat corect că acordul de recunoaștere a vinovăției, respectiv "recunoașterea faptelor comise pentru care a fost acuzat" nu a vizat doar faptele cu caracter penal, încadrarea acestora în infracțiunea de evaziune fiscală, ci în mod expres și valoarea prejudiciului cauzat (identică celei pretinse pe calea acțiunii civile).

Consecințele recunoașterii în această modalitate a prejudiciului produs s-au repercutat în procedura penală pe planul încadrării juridice a faptei și individualizării pedepsei având în vedere că, potrivit art. 9 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (forma în vigoare la data săvârșirii faptei), era sancționată o formă agravată a infracțiunii de evaziune fiscală, atunci când valoarea prejudiciului era mai mare de 100.000 eu (prin majorarea limitei minime și maxime cu 2 ani).

De aceea, acordul de recunoaștere a vizat în mod necesar și întinderea prejudiciului, având în vedere că, potrivit art. 479 C. proc. pen., obiectul acestuia se referă la "recunoașterea comiterii faptei și acceptarea încadrării juridice".

O asemenea încadrare juridică în privința căreia să-și producă efectele actul de recunoaștere nu era posibilă, în absența indicării și asumării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, câtă vreme este vorba despre un element constitutiv al infracțiunii de evaziune într-una din formele reglementate prin dispozițiile art. 9 din Legea nr. 241/2005.

În realitate, formulând o astfel de critică și susținând că prejudiciul nu este determinat în cauză, recurentul-pârât tinde, de o manieră inacceptabilă procedural, să lipsească de efecte actul de recunoaștere a vinovăției, pe baza căruia s-a definitivat procesul penal și a fost pronunțată hotărârea de condamnare. Demersul este în același timp, unul care, într-o modalitate implicită, pune în discuție însăși autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale care, pronunțând soluția de condamnare, a avut în vedere fapta în materialitatea ei, așa cum a fost dată și de recunoașterea consecințelor păgubitoare, respectiv a întinderii prejudiciului, ceea ce a atras o anumită încadrare juridică (ținându-se seama, în concret, de elementul material al laturii obiective a infracțiunii).

Fiind vorba așadar, despre o infracțiune materială (sau de rezultat), producerea și luarea în considerare a întinderii consecințelor păgubitoare erau esențiale sub aspectul încadrării juridice a faptei, obiect al acordului de recunoaștere care, în termenii art. 482 C. proc. pen., a vizat expres acest aspect [astfel, conform lit. e) actul recunoașterii trebuie să conțină încadrarea juridică a faptei și pedeapsa prevăzută de lege, iar potrivit lit. g) declarația expresă a inculpatului prin care recunoaște comiterea faptei și acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală].

- Este nefondată, de asemenea, critica potrivit căreia instanța de apel ar fi dat o greșită rezolvare aspectului referitor la inadmisibilitatea acțiunii civile susținută de parte sub motiv că încă nu a fost soluționată pe fond contestația administrativă împotriva titlului de creanță reprezentat de decizia de impunere fiscală.

Pe acest aspect, s-a reținut corect cadrul judecății ca fiind dat de o acțiune având ca temei răspunderea civilă delictuală și ca finalitate recuperarea unui prejudiciu patrimonial, acțiune căreia nu i se poate opune vreun impediment procedural sau necesitatea urmării vreunei proceduri prealabile, după epuizarea căreia să fie deschis accesul la instanța civilă.

Într-adevăr, în speță fiind vorba despre latura civilă a procesului penal, lăsată nesoluționată (în contextul incidenței art. 25 alin. (5) coroborat cu art. 486 alin. (2) C. proc. pen.), rezolvarea acesteia, pe cale separată, se realizează de către jurisdicția civilă.

Potrivit art. 19 alin. (1) C. proc. pen., exercitarea acțiunii civile în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale.

Această natură a acțiunii în repararea pagubei, alăturată celei penale, se păstrează și în situația în care, din motivele prevăzute de lege, instanța penală lasă nesoluționată latura civilă.

Rezultă că, învestită cu o asemenea acțiune, instanța civilă procedează la soluționarea cauzei potrivit normelor de drept comun, indiferent de natura creanței a cărei valorificare se urmărește (fiscală, bugetară) realizând propria analiză și evaluare, fără să fie necesară o verificare pe acest aspect din partea unei alte jurisdicții (în speță, fiind invocată cea de contencios administrativ).

Nu este vorba așadar, despre o chestiune prejudicială care să se opună apoi cu efectul lucrului judecat instanței civile, ci de competența proprie a jurisdicției civile, învestită cu soluționarea acestui gen de cauze.

Instanța supremă s-a pronunțat, de altfel, în cadrul mecanismului de unificare jurisprudențială (Decizia RIL nr. 7/2018) pe acest aspect, al lipsei de consecințe date de natura fiscală a creanței pretinse pe planul unei anumite competențe specializate, statuându-se că "substanța dreptului care trebuie examinat nu constituie, în sine, un argument peremptoriu pentru determinarea competenței unei instanțe specializatate, în lipsa unei norme atributive de competență; de altfel, însăși instanța penală, în măsura în care soluționează latura civilă, aplică într-un asemenea caz dispoziții de drept fiscal, chiar dacă îi lipsește o specializare într-un asemenea domeniu" (par. 51) și că "instanței de contencios administrativ și fiscal nu îi revine o competență de drept comun în soluționarea oricărui litigiu având ca obiect o creanță de natură fiscală" (par. 52).

Nefiind relevantă așadar natura sau substanța dreptului de creanță a cărui realizare se urmărește, pentru a atrage o anumită competență sau procedură de valorificare (pentru emiterea titlului de creanță sau contestarea acestuia) rezultă că importantă, în aprecierea admisibilității acțiunii, este determinarea fundamentului juridic al pretențiilor, reprezentat de răspunderea civilă delictuală, situație în care, instanța învestită analizează întrunirea cumulativă a elementelor acesteia, fără să i se poată opune vreun fine de neprimire.

- Susținerea recurentului-pârât potrivit căreia dezlegările conținute în decizia RIL nr. 7/2018, la care a făcut trimitere incidentală și instanța de apel, nu ar fi aplicabile la speță întrucât ar viza creanțe fiscale rezultate din săvârșirea altei infracțiuni, prevăzută de art. 6 din Legea nr. 241/2005, iar nu cea reglementată de art. 9, reținută în sarcina acestuia, este una inaptă să demonstreze nelegalitatea deciziei din apel.

Pe de o parte, întrucât dezlegările cu valoare de principiu cuprinse în decizia de recurs în interesul legii menționată sunt aplicabile pentru identitate de rațiune, mutatis mutandis, cu această valoare fiind de altfel reținute iar pe de altă parte, pentru că instanța de apel realizează pe aspectul admisibilității, o analiză proprie, cu argumente corecte, validate în recurs, conform considerentelor expuse anterior.

- Critica referitoare la modalitatea în care instanța de apel a dat dezlegare chestiunii legate de calitatea procesuală pasivă a pârâtului A. este, de asemenea, lipsită de fundament.

Instanța de apel a reținut corect că stabilirea cadrului procesual pasiv, prin reținerea legitimării poziției procesuale a pârâtului, s-a realizat ținând seama de obiectul învestirii instanței, care a vizat angajarea răspunderii delictuale pentru fapta ilicită proprie a acestuia (conform acordului de recunoaștere, în baza căruia a fost condamnat).

De aceea, nu a putut fi primită apărarea acestuia conform căreia raportul juridic de disputat (și care ar fi trebuit transpus ca atare pe plan procesual) ar fi cel în care parte ar trebui să figureze S.C. B. S.R.L. (al cărei administrator a fost recurentul).

Susținerea recurentului-pârât în sensul că față de societatea menționată s-a dispus clasarea în dosarul penal iar aceasta ar fi trebuit să fie soluția și în ce îl privește, având în vedere temeiul clasării (art. 16 alin. (1) lit. a) și c) C. proc. pen..) nu-i sprijină în niciun fel critica de nelegalitate ci, dimpotrivă, demonstrează o dată în plus, de ce cadrul judecății nu putea fi stabilit prin reținerea calității procesuale pasive a societății (față de care, deși atrasă inițial în proces, s-a luat act de renunțarea la judecată, conform încheierii din 1.12.2021 a primei instanțe).

Astfel, litigiul vizează soluționarea laturii civile lăsate nesoluționate de instanța penală în raport cu inculpatul A., iar nu cu societatea al cărei administrator acesta a fost.

În ce privește argumentul conform căruia față de recurent ar fi trebuit să se pronunțe "aceeași soluție de clasare" ca în situația societății, întrucât nu este posibil ca "fapta să nu existe față de aceasta, dar să existe față de reprezentantul ei", el este unul lipsit de orice fundament juridic, câtă vreme soluțiile organelor judiciare penale pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac în fața jurisdicției penale, iar nu în mod incidental, prin aducerea în discuție, în fața instanței civile, a legalității unor astfel de soluții.

Pentru toate considerentele arătate, criticile au fost găsite nefondate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul A. împotriva deciziei nr. 762A din 8 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă în dosarul nr. x/2020.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 martie 2022.