Decizia nr. 428/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IlI-a Civilă sub nr. x/2018 din data de 08.02.2018 reclamanta A., în contradictoriu cu parata B. S.R.L. a solicitat: - în principal: obligarea paratei la plata sumei 160.450,65 RON, inclusiv TVA, reprezentând valoarea egală cu triplul remunerațiilor (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de cazare C., situat în Galda de Jos, DN1/E68, km. 12, județ Alba, în unitatea de alimentație publică a motelului, sumă datorată pentru comunicarea publică a operelor muzicale în perioada februarie 2015 - februarie 2018 fără autorizație licență neexclusivă încheiată cu A. pentru această perioada și în cadrul evenimentelor desfășurate în incinta Restaurantului din cadrul C., situat în Galda de Jos, pe DN1/E68, Km 12, județ Alba. în perioada februarie 2015 - februarie 2018. În subsidiar capătului 1 al prezentei cereri: - obligarea pârâtei la plata sumei de 53.483,55 RON, inclusiv TVA, reprezentând remunerație (drepturi patrimoniale de autor) corespunzătoare comunicării publice a operelor muzicale în unitatea de cazare C., situat în Galda de Jos, pe DN1/E 68, Km 12, județ Alba, în perioada februarie 2015 - februarie 2018, precum și în unitățile de alimentație publică ale motelului, sumă datorata pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental în perioada februarie 2015 - februarie 2018; - obligarea pârâtei la plata sumei de 119.410,7 RON reprezentând penalități datorate până la data de 05.02.2018 pentru întârzierea plații remunerațiilor în sumă de 53.483,55 RON; - obligarea pârâtei la plata penalităților de 0.5%/zi de întârziere începând cu data de 06.02.2017 și până la data plații efective a sumei 53,483,55 RON; - obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 2603/20.11.2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis în parte cererea, obligând pârâta să plătească reclamantei suma de 36.241,5 RON (TVA exclus) reprezentând triplu remunerație comunicare opere muzicale, pentru intervalul februarie 2015 - februarie 2018. A obligat pârâta să plătească reclamantei cu titlu de cheltuieli de judecată suma de 100 RON reprezentând taxă judiciară, suma de 2.975 RON reprezentând onorariu avocațial și suma de 1.500 RON reprezentând onorariu expert.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia nr. 788A din 15 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2603/20.11.2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă. A respins cererea apelantei privind cheltuieli de judecată.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs pârâta B. S.R.L. În cuprinsul cererii de recurs, pârâta a formulat următoarele critici: - instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material aplicabile în speță; sala de evenimente/restaurant nu deține niciun fel de aparatură de radiodifuzare - transmitere sau retransmitere, aceasta închiriindu-se către beneficiari pentru evenimentele acestora, unde se contractează separat muzica și alte servicii; - niciodată nu a afirmat că lipsa facturii ar echivala cu lipsa relei credințe, ci ceea ce s-a susținut a fost că lipsa facturii poate determina lipsa relei credințe în neefectuarea plății; - apreciază că se impune schimbarea în parte a hotărârii atacate cu consecința reducerii sumei la care a fost obligată spre plată, atât în raport de modalitatea greșită de calcul, cât și față de starea de fapt reală; din suma stabilită trebuiau deduse penalitățile și remunerația aferentă suprafeței restaurantului/sala de evenimente, aceasta trebuind să fie de doar 2.830,5 RON, sau triplul remunerației, de 8.491,5 RON, dacă s-ar fi demonstrat de către intimată existența faptului ilicit; - expertul avea cunoștință despre faptul că în incinta în discuție nu era instalată niciun fel de aparatură pentru redarea de muzică ambientală; - în ceea ce privește penalitățile, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra criticilor formulate, neținând cont de faptul că nu a fost primită nicio notificare de plată iar anterior formulării cererii de chemare în judecată aceasta a achitat remunerația; - în speță nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, aceasta nesustrăgându-se în mod ilicit de la o obligație financiară, atâta vreme cât nu a existat un document fiscal prin care să fie obligată la plata unor sume reale și exigibile. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză În cauză nu a fost formulată întâmpinare.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 25 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 788 A din 15 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018 și a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2021, ora 9 00 , în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, având în vedere următoarele considerente: - Susținând greșita aplicare a normei art. 2 lit. b) din Decizia ORDA nr. 198/2012 (conținând Metodologia referitoare la remunerațiile cuvenite titularilor de drepturi patrimoniale de autor de opere muzicale pentru comunicarea publică a operelor muzicale în scop ambiental) și astfel, incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta tinde, în realitate, la o reevaluare a situației de fapt, pentru a demonstra necesitatea unei alte dezlegări în drept pe elemente factuale nereținute însă de instanțele fondului. În acest sens, recurenta-pârâtă pretinde o incorectă statuare asupra calității sale de utilizator în privința sălii de evenimente/restaurant, sub motiv că nu ar deține în acest spațiu niciun fel de aparatură de radiodifuzare, transmitere sau retransmitere și că închiriază acest spațiu, iar beneficiarii își aduc propria aparatură, muzică, sisteme de amplificare. Or, pe situația de fapt a pricinii au fost administrate probe în fața instanțelor de fond, din a căror analiză și evaluare s-a concluzionat în sens contrar celor susținute de către recurentă, și anume, că aceasta prestează, cu privire la spațiul menționat, servicii de organizare a evenimentelor, iar în contractele de care aceasta s-a prevalat, nu este specificat faptul că mijloacele de sonorizare ar aparține clienților. În acest context, stabilirea calității de utilizator și în privința spațiului - raportat la care recurenta-pârâtă a solicitat deducerea remunerației aferente - s-a realizat în acord cu înțelesul dat acestei noțiuni conform normelor metodologice conținute în Decizia ORDA nr. 198/2012. Stabilirea unei situații de fapt contrare pentru a înlătura aplicarea normei nu se poate pretinde în recurs, cale de atac rezervată exclusiv controlului de legalitate, iar nu reevaluării probatoriului și devoluării fondului. - De asemenea, aspectul dedus judecății în legătură cu inexistența facturii fiscale corespunzătoare remunerației datorate nu este de natură să releve caracterul nelegal al soluției. Deși arată că nu a susținut inexistența creanței reclamantei în absența unei asemenea facturi, în același timp, recurenta susține fără temei și consecințe pe plan juridic, împrejurarea că lipsa facturii "poate determina lipsa relei credințe în neefectuare plății". Întrucât, așa cum corect reține instanța de apel, obligația de plată ce incumbă pârâtei este una legală (rezultată din dispozițiile Legii nr. 8/1996 și ale Normelor metodologice cuprinse în Deciziile ORDA nr. 266/2011 și nr. 198/2012), aceasta trebuia să se conformeze prescripțiilor legale, fiind indiferentă atitudinea sa subiectivă - respectiv, buna sau reaua-credință - care nu poate fi una exoneratoare de plată. - Tot astfel, criticând modalitatea de întocmire a raportului de expertiză și de calculare a sumelor, conform anexei nr. 3 la raport, recurenta-pârâtă aduce judecății în recurs aspecte ce nu pot face obiect al controlului de legalitate, câtă vreme privesc modalitatea de administrare a probelor, ce cade în competența instanțelor fondului. - Împrejurarea că, așa cum a susținut, anterior chemării în judecată, recurenta-pârâtă a obținut autorizația neexclusivă a utilizării operelor muzicale nu-i îndreptățește vreo critică de nelegalitate asupra soluției, întrucât obligarea sa la plata remunerațiilor compensatorii s-a făcut pentru perioada februarie 2015 - februarie 2018, anterioară așadar obținerii licenței, ceea ce o situa sub incidența normei art. 6 din Decizia ORDA nr. 198/2012 ("pentru perioada pentru care utilizatorul nu a încheiat autorizație de licență neexclusivă cu A., acesta are obligația de a plăti o sumă egală cu triplul remunerațiilor ce ar fi fost legal datorate dacă ar fi încheiat autorizația licență neexclusivă"). - În privința penalităților de întârziere, susținerea că era necesar ca în prealabil reclamanta să transmită o notificare ignoră reglementarea referitoare la întârzierea de drept în executarea obligației, operabilă ori de câte ori, prin natura acesteia, ea nu putea fi executată în mod util decât într-un anumit termen, pe care debitorul l-a lăsat să treacă (art. 1.523 alin. (2) lit. a) C. civ.). Or, sub acest aspect, cadrul normativ în materie stabilește că plata remunerațiilor datorate de utilizatori se efectuează lunar, termenul-limită de plată fiind data de 15 a lunii pentru care se face plata (art. 4 Decizia ORDA nr. 198/2012), ceea ce înseamnă că este vorba despre o obligație executabilă într-un anumit termen, a cărui nerespectare atrage consecința întârzierii de drept în neîndeplinirea acesteia. Ca atare, nu este necesară transmiterea unei notificări pentru a opera punerea în întârziere, în sensul art. 1.522 C. civ., pentru a putea curge penalități de întârziere, conform susținerii recurentei. În același timp însă și în mod determinant, în cuantumul sumei la plata căreia a fost obligată pârâta, nu se regăsesc identificate și cuantificate penalități de întârziere, de vreme ce conform raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză a fost stabilită o valoare a remunerațiilor pentru hotel și unitățile de alimentație din cadrul acestuia, de 12.080,50 RON, iar potrivit soluției de primă instanță, menținută ca atare în apel, obligarea pârâtei s-a făcut la plata sumei de 36.241,50 RON, reprezentând așadar, triplul remunerațiilor arătate anterior. - Este, de asemenea, lipsită de temei critica recurentei conform căreia n-ar fi întrunite condițiile răspunderii civile delictuale întrucât "nu s-a sustras ilicit de la o obligație financiară, atât timp cât nu a existat o factură fiscală prin care să fie obligată la plata unor sume reale și exigibile". Neîndeplinirea unor obligații legale, ce îi reveneau în calitate de utilizator de opere muzicale în scop ambiental, o situează pe recurenta-pârâtă în sfera ilicitului civil, antrenând răspunderea delictuală a acesteia (potrivit art. 1349 C. civ., orice persoană având îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea le impune și să nu aducă atingere drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane). De aceea, partea recurentă nu poate pretinde că pentru a i se stabili fapta ilicită, ca fundament al răspunderii delictuale, era necesar ca în prealabil să fie emis un document (factură) fiscală, care să îi stabilească o obligație de plată, neexecutată, câtă vreme o asemenea obligație rezultă în mod expres din actele normative care constituie sediul materiei, astfel cum s-a arătat anterior. Este motivul pentru care, prin dispozițiile art. 139 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, se recunoaște expres titularilor drepturilor protejate prin această lege, sau organismelor de gestiune posibilitatea de a solicita instanței de judecată, nu doar recunoașterea drepturilor și constatarea încălcării acestora, ci și acordarea de despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat (despăgubiri care pot consta, ca în situația din speță, în triplul sumelor care ar fi fost legal datorate pentru tipul de utilizare ce a făcut obiectul faptei ilicite -art. 139 alin. (2) lit. b) din lege). De altfel, susținerea recurentei-pârâte în legătură cu inexistența facturii fiscale care să concretizeze obligația de plată a acesteia este una incoerentă și inconsecventă întrucât, pe de o parte, arată că aceasta nu înseamnă lipsa creanței reclamantei iar pe de altă parte, pretinde că nu există faptă ilicită pentru că nu a fost emisă o factură, a cărei neexecutare să i se impute. Or, admițând existența dreptului de creanță al reclamantei, decurgând din dispozițiile normative care impun utilizatorilor de opere muzicale în scop ambiental plata de remunerații corespunzătoare, recurenta nu poate pretinde, în același timp, că era necesar să fie emis un document fiscal, prin care să fie obligată la plata unor "sume reale și exigibile" și în absența căruia nu ar putea fi considerată ilicită conduita acesteia de neconformare prevederilor legale. Calculul sumelor datorate putea fi efectuat de către pârâtă ținând seama de criteriile descrise în Normele metodologice conținute de Decizia ORDA nr. 198/2012, care a modificat decizia nr. 266/2011 a aceluiași organism. În consecință, potrivit considerentelor expuse, criticile au fost găsite nefondate, astfel încât recursul pârâtei va fi respins. Văzând și dispozițiile art. 453 C. proc. civ., intimata pârâtă va fi obligată la plata cheltuielilor în cuantum de 2.975 RON, ocazionate de judecata prezentului recurs.