ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 314/2022

Ședința publică din data de 09 februarie 2022

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea fără a se evoca și analiza motivelor de casare, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București, la data de 02 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 5 a Finanțelor Publice a solicitat obligarea pârâților A. și B. la repararea prejudiciului în cuantum de 287.296 RON, arătând, în esență, că sunt întrunite cerințele răspunderii civile delictuale a pârâților, conform dispozițiilor art. 1349, art. 1357 și următoarele din C. civ., deoarece aceștia nu au încunoștințat administratorul judiciar și judecătorul sindic cu privire la existența obligațiilor vamale neachitate pentru mărfurile importate de societatea ai cărei reprezentanți erau, în conformitate cu dispozițiile art. 28 și art. 44 din Legea nr. 85/2006.

În drept, reclamanta a invocat art. 1349 și art. 1357 din C. civ., art. 28 și 44 din Legea nr. 85/2006, precum și art. 16 din O.G. nr. 92/2003.

Pârâții au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția necompetenței materiale, raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, excepția inadmisibilității cererii conform dispozițiilor art. 73 alin. (2) din Legea 31/1990 și excepția prescripției dreptului material la acțiune; pe fondul cauzei, au solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 6518 din 06 septembrie 2018, Judecătoria Sectorului 5 București a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâți, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 30 octombrie 2018.

Prin sentința civilă nr. 2333 din 12 decembrie 2018, Tribunalul București, secția a V-a civilă a respins excepția inadmisibilității cererii, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins, ca prescrisă, cererea formulată de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București - Administrația Sectorului 5 a Finanțelor Publice.

Prin decizia civilă nr. 259 A din 23 februarie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 2333 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

Împotriva deciziei civile nr. 259 A din 23 februarie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă a formulat recurs reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 11 mai 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, invocând, în mod generic, prevederile art. 488 din C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, modificarea hotărârii recurate, în sensul obligării pârăților la repararea prejudiciului încercat, învederând următoarele aspecte:

Potrivit art. 28 si 44 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, pârâții aveau obligația de a încunoștiința atât administratorul judiciar, cât și judecătorul sindic cu privire la existența obligațiilor vamale neachitate, iar prin neîndeplinirea acestei obligații cu intenție directă și cu rea-credință, pârâții au prejudiciat reclamanta cu suma de 287.296 RON.

A mai arătat recurenta că, întrucât fapta dedusă judecății este presupusă ca fiind săvârșită la data de 21 februarie 2011, în cauză sunt incidente prevederile noului C. civ., conform dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 71/2011, respectiv prevederile art. 1349 din C. civ., acțiunea sa vizând, în esență, antrenarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, reglementată de dispozițiile art. 1349 și următoarele din C. civ.

În continuare, recurenta a prezentat aspecte teoretice, arătând că răspunderea civilă este o formă a răspunderii juridice, care constă într-un raport juridic obligațional, conform căruia o persoană are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este ținută răspunzătoare prin dispozițiile legale, din conținutul art. 16 din O.G. nr. 92/2003 reieșind existența raportului juridic obligațional dintre părți.

Din analiza art. 1349, art. 1357 și următoarele din C. civ., rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unui prejudiciu, a unei fapte ilicite, a unui raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat.

În ceea ce privește prejudiciul, acesta este calificat ca o condiție sine qua non, definindu-se ca fiind efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârșite de o altă persoană.

Referitor la caracterul cert al prejudiciului, recurenta a susținut că prejudiciul este cert atunci când este sigur, atât sub aspectul existenței, cât și al întinderii sale. Este considerat cert, prejudiciul actual, precum și prejudiciul viitor, adică acel prejudiciu care apare după soluționarea acțiunii în despăgubire, în măsura în care este sigură atât apariția acestui prejudiciu, cât și posibilitatea de a fi determinat.

O altă condiție se referă la împrejurarea ca prejudiciul să nu fi fost reparat încă; repararea prejudiciului se poate realiza prin convenția părților sau prin intentarea unei acțiuni în justiție pentru plata despăgubirilor.

În cadrul unei astfel de acțiuni, repararea prejudiciului se face în funcție de principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.

Principiul reparării integrale a prejudiciului presupune restabilirea situației anterioare săvârșirii faptei ilicite, ca un principiu fundamental al răspunderii civile delictuale, la repararea integrală a unui prejudiciu urmând a fi avută în vedere repararea atât a pagubei efective, cât și a beneficiului nerealizat; de asemenea, se repară atât prejudiciul previzibil, cât și prejudiciul imprevizibil, iar în stabilirea întinderii despăgubirilor nu are relevanță starea materială a victimei sau a autorului faptei ilicite, prejudiciul trebuind să fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovăție.

La data de 07 iunie 2021, intimații-pârâți au formulat întâmpinare, transmisă prin email, prin care au invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond, au solicitat respingerea recursului ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel.

În susținerea excepției nulității, intimații au susținut că recurenta a reiterat motivele de apel, fără a invoca motive de nelegalitate care să poate fi încadrate în motivele de casare prevăzute de lege, recursul fiind nemotivat.

Învestită cu soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului s-a reținut că decizia atacată este susceptibilă de recurs, că recursul îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c) și e) din C. proc. civ., sub sancțiunea nulității, este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a fost exercitat în termenul legal.

S-a mai reținut că, având în vedere prevederile art. 493 C. proc. civ., completul de filtru urmează să dispună asupra admisibilității în principiu a recursului, din perspectiva posibilității încadrării criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., precum și asupra excepției nulității recursului, invocată de intimații-părâți, prin întâmpinare.

Completul de filtru, constatând că raportul întrunește condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea acestuia către părți, pentru formularea unor puncte de vedere, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 05, 08 și 11 octombrie 2021, astfel cum rezultă din procesele-verbale de înmânare aflate la dosar.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul, în raport de excepția nulității recursului, invocată de intimații-pârâți, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În cauză, prin decizia nr. 259A din 23 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul declarat de reclamanta Direcția Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 2333 din 12 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, reținând, în esență, că reclamanta nu a dezvoltat niciun argument cu privire la soluția instanței de fond de respingere a cererii ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului la acțiune, ci criticile apelantei-reclamante au vizat fondul raporturilor juridice dintre părți, respectiv îndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile delictuale a pârâților, sens în care instanța de apel a analizat cererea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., și a reținut că cel mai târziu la data de 05 mai 2012, data definitivării tabelului creanțelor admise în procedura insolvenței, apelanta-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât și persoanele răspunzătoare de producerea ei, iar acțiunea a fost formulată la data de 02 mai 2018, ulterior împlinirii termenului de prescripție a dreptului la acțiune.

Analizând cererea de recurs, Înalta Curte constată că recurenta s-a limitat la a expune aspecte pur teoretice cu privire la condițiile angajării răspunderii civile delictuale, fără a aduce argumente concrete cu privire la soluția instanței de apel, care a apreciat ca fiind legală și temeinică dezlegarea dată de instanța de fond asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, recurenta a invocat generic dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât nu a formulat critici de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de apel în pronunțarea deciziei recurate, în sensul că reclamanta a învestit instanța de judecată cu o acțiune în pretenții după împlinirea termenului de prescripție, care a început să curgă cel mai târziu la data de 02 mai 2012.

Or, dat fiind faptul că prima instanță a respins, ca prescrisă, acțiunea reclamantei, soluție ce a fost menținută și de către instanța de apel, eventualele critici susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. ar fi trebuit să dezvolte argumente prin care să se tindă a se demonstra, în concret, nelegalitatea măsurii dispuse prin decizia recurată.

În recurs, recurenta nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aceste aspecte, ci a prezentat considerații teoretice cu privire la condițiile angajării răspunderii civile delictuale și la fondul raportului juridic litigios dedus judecății.

Având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 259A din 23 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, în reprezentarea Administrației Sector 5 a Finanțelor Publice, împotriva deciziei nr. 259A din 23 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x/2018.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 februarie 2022.