ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 31/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la data de 05.11.2019 sub nr. x/2019, reclamantul Institutul Național de Cercetare-Dezvoltare Pentru Biologie și Nutriție Animală - IBNA Balotești a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A., B., C., și cu intervenientul forțat Ministerul Finanțelor, obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 1328 mp, cu cheltuieli de judecată. În drept, a invocat dispozițiile art. 563 C. civ. Prin precizarea transmisă instanței la data de 04.11.2019, reclamantul a indicat că valoarea obiectului cererii este în cuantum de 285.998,08 RON. Pârâtul A., a formulat întâmpinare, solicitând respingerea cererii reclamantei, ca neîntemeiată. Prin sentința nr. 1359/05.03.2020, Judecătoria Buftea a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Ilfov, raportat la valoarea obiectului pricinii.

Sentința pronunțată de Tribunalul Ilfov Prin sentința nr. 1949/28.07.2020, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins acțiunea, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel București Prin decizia nr. 713/A/27.04.2021, Curtea de Apel București, secția a IV a civilă a respins apelul reclamantului împotriva sentinței.

Calea de atac a recursului exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., intervenientul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, reprezentat de DGRFP București-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Ilfov. În motivarea recursului formulat, acesta a susținut următoarele critici de nelegalitate a hotărârii atacate: -Instanța de apel nu a luat în discuție care sunt efectele juridice ale art. 70 C. proc. civ., încălcând astfel dreptul la apărare al recurentului. Acesta consideră aspectul important, deoarece prevederile art. 70 C. proc. civ. îi conferă lui calitatea de reclamant chiar de la momentul depunerii cererii de intervenție forțată. Pe de altă parte, cererea de intervenție forțată nu a fost discutată asupra admisibilității în principiu, cum prevăd dispozițiile art. 65 din C. proc. civ.. Dar este important de observat că Statul român se află în cauză ca urmare a unei cereri de intervenție forțată, căpătând calitate de intervenient principal forțat, nefiind vorba de intervenție voluntară principală. -În mod greșit a fost respinsă acțiunea, considerându-se, în mod eronat, că Statul Român nu a prezentat acte de proprietate, deși acestea sunt menționate chiar în cererea de chemare în judecată și sunt depuse la dosar. Soluția este surprinzătoare deoarece chiar instanța de apel afirmă că dreptul de proprietate al statului este înscris și în cartea funciară, însă se consideră că acest lucru ar fi insuficient. -Instanțele anterioare nu au raportat la speță textele legale incidente, au ignorat practica judiciară și doctrina în materie și nu le-au coroborat cu înscrisurile depuse la dosar; -În mod greșit instanța de apel a reținut că lipsa calității procesuale active nu se poate complini prin cererea de intervenție forțată. Instanța de apel ignoră faptul că o cerere își produce efectele nu de când e aprobată (admisă în principiu), ci de când este depusă, iar calitatea recurentului a fost pusă în discuție chiar prin cererea introductivă, iar nu ulterior, pe calea unei cereri de intervenție principală; -În mod greșit instanțele anterioare au reținut că are relevanță cine depune fizic cererea de chemare în judecată, întrucât există posibilitatea de a căpăta și o altă persoană calitatea de coreclamant, potrivit art. 70 C. proc. civ., text legal pe care instanțele l-au aplicat rigid și l-au încălcat, așa cum au încălcat și principiul disponibilității; -Instanțele anterioare nu au înțeles calitatea Statului Român în această speță, nici modurile de dobândire și de dovedire a dreptului de proprietate al statului; -Instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispoziții de procedură civilă atunci când reține că apelul a fost declarat împotriva dispozitivului și a încheierilor premergătoare, dar nu și împotriva considerentelor (art. 461 alin. (2) C. proc. civ.); -Recurentul solicită a se lămuri, de către instanța de recurs, momentul de la care acesta a devenit parte în proces, pe care îl apreciază ca fiind momentul introducerii acțiunii.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în termen legal la data de 19.10.2021, intimatul-pârât A. a invocat excepția de nulitate a motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin raportare la pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 70 C. proc. civ., întrucât textul legal nu reprezintă o normă de drept material, ci o normă procesuală. Pe fond, intimatul a arătat că recurentul nu face nicio dovadă a existenței în patrimoniul său a unei suprafețe de teren care să figureze în titlurile de proprietate ale pârâților, iar la dosar nu există dovezi că imobilele în litigiu ar forma obiectul proprietății publice. În cauză nu sunt îndeplinite condițiile privind promovarea unei acțiuni în revendicare, întrucât recurentul nu are în proprietate vreo suprafață de teren care să formeze obiectul prezentului dosar, pârâții dețin exact suprafețele menționate în titlurile lor de proprietate, titluri care au fost verificate anterior de către instanțele judecătorești sub aspectul legalității prin hotărâri ce au intrat în puterea de lucru judecat. Recurentul nu a formulat răspuns la întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul formulat în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici care sunt nefondate, potrivit celor ce urmează. Se reține că prin cererea înregistrată la 5.11.2019 pe rolul instanțelor, reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Biologie și Nutriție Animală - IBNA Balotești, titular al dreptului de administrare asupra terenului proprietate publică a statului, în suprafață de 1328 mp., situat în Balotești, județul Ilfov, a învestit instanțele cu soluționarea unei acțiuni în revendicare a acestuia de la pârâții persoane fizice despre care a arătat că îl ocupă fără drept. Prin aceeași cerere de învestire a instanțelor, reclamanta a arătat și pe titularul dreptului de proprietate asupra terenului, respectiv Statul român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cel de la care deține dreptul de administrare, și a cărui atragere în proces a solicitat-o pe calea unei cereri de intervenție forțată. Soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană lipsită de calitate procesuală activă, adoptată de prima instanță și validată în instanța de apel, a fost în mod nefondat contestată de recurent ca fiind nelegală pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., prin critici care, în conținutul lor, sunt încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., deoarece pun în discuție și tind spre a demonstra o greșită aplicare în cauză a normelor de drept procesual incidente (ceea ce face inoperantă sancțiunea nulității recursului invocată prin întâmpinarea intimatului A., în raport cu prevederile art. 489 C. proc. civ.). Greșit se afirmă că soluționând apelul, instanța nu ar fi luat în discuție care sunt efectele juridice ale art. 70 C. proc. civ., norme care, în opinia recurentului, sunt cele care îi conferă lui în actuala procedură calitatea de reclamant. Pornind de la conținutul dispozițiilor art. 563 C. civ. - care reglementează mijlocul procesual al acțiunii în revendicare pentru apărarea dreptului de proprietate - și de la cel al art. 865 din același cod - potrivit cărora, obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului acestui drept -, instanța de apel a concluzionat în mod corect că introducerea acțiunii în revendicare constituie o prerogativă a celui ce se pretinde proprietar, iar nu a titularului dreptului de administrare, astfel cum în mod declarat și necontestat în cauză este reclamantul Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Biologie și Nutriție Animală - IBNA Balotești. De asemenea, instanța de apel a reținut în mod corect că lipsa calității procesuale active a acestui reclamant, decurgând din lipsa calității sale de titular al dreptului ce se urmărește a fi recunoscut și apărat pe calea acțiunii în revendicare, nu poate fi complinită nici pe calea cererii de intervenție forțată formulată în chiar cuprinsul cererii introductive întrucât, așa cum rezultă cu claritate din cuprinsul art. 68 alin. (1) C. proc. civ., acest instrument procesual este pus la dispoziția părților unui litigiu pentru a putea atrage în proces "o altă persoană care ar putea să pretindă, pe calea unei cereri separate, aceleași drepturi ca și reclamantul". Or, în acest punct al analizei, instanța de apel a subliniat pertinent că cele două entități implicate în construirea cadrului procesual, respectiv Statul român și Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Biologie și Nutriție Animală - IBNA Balotești, nu sunt în poziția de a pretinde drepturi identice, ci drepturi diferite deoarece acestea afirmă drepturi diferite asupra aceluiași bun: primul, dreptul de proprietate publică, iar al doilea, dreptul de administrare grefat pe dreptul de proprietate publică a Statului. Este nerelevant, deci, că potrivit art. 70 C. proc. civ., cel chemat în judecată pe calea cererii de intervenție forțată dobândește poziția procesuală de reclamant, cât timp situația juridică a dreptului de proprietate dedus judecății este cea prezentată anterior, care nu se grefează pe ipoteza legală avută în vedere prin dispozițiile art. 68 alin. (1) C. proc. civ., anume ca cel atras în proces pe calea intervenției forțate să poată pretinde aceleași drepturi ca reclamantul (care, în speță, nu poate pretinde mai mult decât un drept de administrare asupra bunului litigios). Calitatea de reclamant, a cărei dobândire o prefigurează recurentul prin efectul normei art. 70 C. proc. civ., nu este de natură să neutralizeze inconvenientul fundamental al recurgerii la instituția juridică a intervenției forțate reglementate în cuprinsul art. 68 C. proc. civ., anume că Statul român și titularul cererii de chemare în judecată nu sunt în situația legală de a deține sau de a pretinde aceleași drepturi în legătură cu bunul litigios. Prin urmare, este corectă aserțiunea instanței de apel în sensul că, în speță, lipsa calității procesuale active nu poate fi complinită pe calea cererii de intervenție forțate, câtă vreme cele două entități dețin și afirmă drepturi diferite în legătură cu terenul în litigiu. Din acest motiv, este, deci lipsit de relevanță momentul - văzut ca fiind important de determinat, de către recurent - când cererea de intervenție forțată își produce efectele (la data depunerii sau la data încuviințării sale în principiu în baza art. 69 (3) C. proc. civ.), cât timp aceasta, necorespunzând tiparului legal, nu poate complini lipsurile cererii de chemare în judecată. Nu cine depune fizic cererea de chemare în judecată a contat în adoptarea soluției criticate pe calea recursului, ci anume cine este titularul acțiunii în revendicare întrucât, în raport de conținutul dispozițiilor art. 563 C. civ., s-a stabilit corect că acesta nu poate fi decât proprietarul sau cel ce se pretinde proprietar al bunului revendicat, iar niciodată titularul unui dezmembrământ al dreptului de proprietate sau al unui drept real corespunzător proprietății publice, așa cum este Institutul Național de Cercetare - Dezvoltare Biologie și Nutriție Animală. Critica unei interpretări rigide și nelegale a dispozițiilor legale incidente cauzei, cea prin care se afirmă ignorarea practicii judiciare și doctrinei în materie ori dificultățile în dovedirea dreptului de proprietate al Statului român nu ar putea fi primite pentru a justifica recurgerea, atunci când se promovează o cerere în revendicare a unui bun proprietate publică, la un cu totul alt tipar legal decât cel descris cu simplitate și claritate în conținutul dispozițiilor art. 563, 865 și 870 din C. civ., anume că acțiunea în revendicarea bunului de la posesor sau de la o altă persoană care îl deține fără drept, este a proprietarului, că, potrivit art. 865 (1) C. civ., obligația apărării în justiție a proprietății publice revine titularului, în timp ce titularii drepturilor reale corespunzătoare proprietății publice sunt obligați: a) să îl informeze pe proprietar cu privire la orice tulburare adusă dreptului de proprietate publică; b) să îl introducă în proces pe titularul dreptului de proprietate publică, în condițiile prevăzute de C. proc. civ. Aceste din urmă prevederi, în contextul în care - potrivit alin. (3) al art. 865 C. civ. - dispozițiile art. 563 C. civ. se aplică în mod corespunzător, nu pot fi altfel înțelese decât vizând ipotezele în care titularii acestor drepturi au calitatea de pârâți în proces. Titularul dreptului de administrare corespunzător proprietății publice a statului sau unității administrativ-teritoriale poate avea doar inițiativa apărării în justiție a dreptului de administrare, așa cum o spune neîndoielnic norma art. 870 C. civ. Nicio rațiune nu poate fi îndeajuns de puternică pentru a eluda această construcție juridică, rămânând de neînțeles în motivația recursului de ce ar fi mai simplu de făcut dovada dreptului de proprietate a statului din postura unui intervenient forțat decât din aceea a titularului unei acțiuni în revendicare. Critica privitoare la împrejurarea că atât prima instanță, cât și cea de apel ar fi apreciat greșit că Statul român nu ar fi prezentat acte de proprietate asupra bunului este inexactă, întrucât această apreciere, care a fost a tribunalului, a fost corectată în urma judecății din apel prin stabilirea faptului că respectivele considerente asupra fondului nu susțin dispozitivul și nu au autoritate de lucru judecat. În ultimul paragraf al hotărârii din apel, instanța justifică de ce, găsind întemeiate doar o parte a criticilor formulate de către apelant (recurent), respectiv cele care vizau considerentele analizei pe fond realizate de tribunal, nu va avea totuși temei cât să admită calea de atac. Aceasta întrucât soluția primei instanțe, în urma controlului judiciar din apel, a fost apreciată ca fiind corectă, dar greșit argumentată atunci când s-a referit la examinarea calității de proprietar a Statului. Observația instanței de apel, în sensul că nu a fost învestită cu un apel împotriva considerentelor hotărârii tribunalului, a subliniat însă neînvestirea sa cu calea de atac specific reglementată în cuprinsul art. 461 alin. (2) C. proc. civ. (care implică și o soluția aparte în privința considerentelor atacate, atunci când e găsită ca fondată, care poate fi, după caz, de înlăturare, înlocuire cu propriile considerente), iar nu faptul că apelul părții nu ar fi vizat, deopotrivă, dispozitivul sentinței și considerentele pe care acesta se sprijină, cum interpretează recurentul în critica sa. În considerarea tuturor acestor motive, apreciind ca fiind legală hotărârea instanței de apel, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat.