ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2763/2021

Ședința publică din data de 14 decembrie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 5 septembrie 2017 pe rolul Tribunalului Sălaj sub nr. x/2017, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună:

- obligarea pârâtei la plata către reclamantul A. a unei despăgubiri în cuantum de 120.000 euro pentru prejudiciul moral suferit pe fondul sesizărilor penale și civile formulate de pârâtă împotriva fostului angajat;

- obligarea pârâtei la plata către reclamanta B. a unei despăgubiri în cuantum de 40.000 euro pentru prejudiciul moral suferit pe fondul disconfortului creat soțului său de către pârâtă;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 791 din 3 octombrie 2019, Tribunalul Sălaj a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B., ca neîntemeiată.

A respins cererea reclamanților de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Reclamanții au fost obligați la plata către pârâtă a sumei de 12.000 RON cheltuieli de judecată parțiale, cu reducere onorariu avocat, conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 10A din 4 februarie 2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva sentinței civile nr. 791 din 03.10.2019 a Tribunalului Sălaj, pronunțată în dosarul nr. x/2017, pe care o menținut-o.

A obligat apelanții să plătească intimatei C. S.A. suma de 10.000 RON, cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Împotriva deciziei nr. 10/A din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj au declarat recurs reclamanții A. și B..

În cuprinsul cererii de recurs, reclamanții A. și B. au formulat următoarele critici:

Printr-o primă critică, recurenții-reclamanți susțin că instanța de apel a calificat greșit comportamentul procesual al pârâtei C. S.A., apreciind că este unul normal, neabuziv și exercitat cu bună-credință. Consideră că trebuia făcută distincție între dreptul de petiționare și de a face plângere penală, cel din urmă presupunând o responsabilizare superioară a celui ce decide exercitarea unui atare drept. Totodată, momentul ales de C. S.A. pentru declanșarea procedurilor penale depășește limitele exercitării normale a dreptului de a face plângere penală. Arată că la data formulării plângerilor penale cele două societăți beneficiare a creditelor se aflau de mult timp în procedură de insolvență, pârâta fiind înscrisă la masa credală a acestora, urmând să-și valorifice creanțele în aceste procedure. Subliniază că plângerea penală a fost făcută și pentru fapte care nu aveau nicio legătură cu atribuțiile acestuia de evaluator bancar, banca acționând în scopul ilicit de a atrage răspunderea sa pentru întregul prejudiciu de 2,5 mii euro.

Printr-o altă critică, recurenții-reclamanți susțin că elementele răspunderii civile delictuale sunt întrunite cumulativ în cauza, fiind confirmate prin probele administrate în cauză. În ceea ce privește fapta ilicită săvârșită de bancă, aceasta constă în comportamentul procesual manifestat abuziv prin demararea a repetate proceduri șicanatoare atât pe latură penală, cât și pe latură civilă. Cu privire la despăgubirile cuvenite acestora, reclamanții consideră că acestea sunt datorate pe fondul stresului provocat prin demararea acestor proceduri penale și civile, vădit nefondate, care le-au generat mai multe afecțiuni medicale.

Totodată, recurenții - reclamanți susțin că din probele administrate în cauză reiese că afecțiunile acestora datează perioadei ulterioare declanșării anchetei penale la DNA, precum și că au factor comun cauzal stresul.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

La 5 august 2020, în termen legal, intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea, ca nefondat a recursului și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în această etapă procesuală a cauzei.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 28 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Municipiul București împotriva deciziei civile nr. 2028 A din 13 reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 10/A din 4 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen pentru judecata recursului la data de 14 decembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, în considerarea celor ce succed:

Înalta Curte constată că prin cererea introductivă de instanță, reclamanții A. și B. au solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata către reclamantul A. a sumei de 120.000 Euro și către reclamanta B. a sumei de 40.000 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru pretinsul prejudiciu moral suferit de aceștia ca urmare a unei pretinse conduite ilicite a băncii, constând în formularea unei plângeri penale și a unei acțiuni civile vădit nefondate împotriva lor, în scop șicanator, cauzând astfel acestora un prejudiciu de ordin moral constând în suferințe fizice și psihice la care au fost supuși pe durata acestor proceduri judiciare și atingerea adusă vieții private și imaginii personale, demnității, onoarei și reputației lor.

Sub aspectul împrejurărilor de fapt esențiale în acest proces, astfel cum au fost ele stabilite de către instanțele de fond (primă instanță și apel), în urma analizei și sintezei probelor care au fost administrate, Înalta Curte reține că reclamanții s-au prevalat în susținerea cererii lor de dispozițiile art. 1357 C. civ., care dispun în sensul că " (1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o fapta ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă".

Totodată, în susținerea cererii introductive de instanță, reclamanții au invocat și de dispozițiile art. 58, 61 71, 72 și 73 C. civ., arătându-se atingerea adusă prin pretinsa faptă ilicită săvârșită de către pârâta C. S.A. unor drepturi personale nepatrimoniale, care ar justifica obligarea băncii la suportarea de daune morale în mod corespunzător.

Condițiile care trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi angajată răspunderea civilă delictuală sunt: săvârșirea unei fapte ilicite în sensul art. 1.349 C. civ.; fapta ilicită să cauzeze un prejudiciu; fapta ilicită să fie săvârșită cu vinovăția cerută de lege; să existe o legătură de cauzalitate dintre fapta ilicita și prejudiciul dovedit.

Totodată, potrivit art. 1.349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile oh inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Prin urmare, neîndeplinirea, fie și doar a uneia dintre aceste condiții legale, împiedică atragerea răspunderii civile delictuale a persoanei față de care este îndreptată acțiunea în răspundere civilă delictuală.

Or, motivul de recurs al reclamanților prin care se critică hotărârea instanței de apel din perspectiva calificării de către aceasta a comportamentului procesual al pârâtei ca fiind unul normal, neabuziv și exercitat cu bună-credință, nu poate fi primit.

Sub acest aspect, se constată că, reclamanții nu au criticat dreptul pârâtei de petiționare, însă sunt nemulțumiți de faptul că, în opinia lor, acest drept a fost exercitat cu depășirea limitelor bunei - credințe și considerând că acest fapt se încadrează în sfera abuzului de drept.

Art. 15 din Noul C. civ. prevede că:

"Niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe."

Așadar, rezultă că răspunderea civilă delictuală poate fi angajată dacă, în exercițiul dreptului, titularul acestuia a acționat cu scopul, deci cu intenția directă de a-l vătăma sau păgubi pe altul sau într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar cerinței bunei credințe, cele două ipoteze fiind alternative.

Prin urmare, în materia exercitării drepturilor recunoscute de lege, nu ne aflăm în ipoteza comună a faptei ilicite derivând dintr-o atingere adusă drepturilor și intereselor legitime ale altuia, ca urmare a acțiunii sau inacțiunii autorului faptei, ci caracterul ilicit al acesteia este conferit doar de atitudinea subiectivă a persoanei, ceea ce presupune o excepție de la regula instituită de art. 1.357 alin. (2) C. civ. potrivit căreia, autorul faptei răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Abuzul de drept presupune două elemente constitutive, respectiv un element subiectiv, anume exercitarea cu rea-credință a dreptului procedural, în scop de șicană sau pentru a diminua sau întârzia posibilitățile de apărare sau de valorificare a drepturilor celeilalte părți și un element obiectiv, respectiv deturnarea dreptului procedural de la scopul social economic pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală.

Așadar, susținerea reclamanților vizând faptul că trebuie făcută o distincție între dreptul general de petiționare și dreptul procesual de a face plângere penală, acesta din urmă presupunând o responsabilizare superioară este nefondată, în condițiile în care aceștia au indicat că presupusa faptă ilicită a pârâtei constă în formularea plângerii penale și a unei acțiuni civile vădit nefondate împotriva lor și nu în exercitarea acestei fapte în cadrul dreptului general de petiționare.

Înalta Curte constată, cum în mod judicios a statuat și instanța de apel, că în speță nu este îndeplinită cerința vinovăției calificate prevăzută de dispozițiile art. 15 C. civ.

Aceasta, întrucât reclamantul nu a făcut dovada intenției de a-l vatăma pârâta și nici dovada relei - credințe a acesteia.

Pe de altă parte sunt de amintit dispozițiile art. 14 C. civ. care prevăd că "(1) Orice persoană fizică sau juridică trebuie să își exercite drepturile și să își execute obligațiile civile cu bună-credință, în acord cu ordinea publică și bunele moravuri. (2) Buna credință se prezumă până la proba contrarie".

În ce privește prima ipoteză a textului art. 15 C. civ., exercitarea dreptului cu scopul de a-l vătăma sau păgubi pe altul, cu intenția directa de a-l păgubi sau vătăma, forma de vinovăție calificată prevăzută de lege este sugerată de sintagma "cu scopul", care presupune o intenție directe ca formă de vinovăție, astfel cum este definită la art. 16 alin. (2) teza I C. civ., "Fapta este săvârșită cu intenție când autorul prevede rezultatul faptei sale și fie urmărește producerea lui prin intermediul faptei (...)".

În acest sens, atitudinea subiectivă a pârâtei atunci când a formulat plângerea penală și a exercitat toate căile de atac prevăzute de lege nu a fost aceea de a obține vătămarea sau păgubirea reclamanților, prin cauzarea unui prejudiciu patrimonial sau personal nepatrimonial acestora, ci recuperarea prejudiciului considerabil de aproximativ 2,5 mil. euro, suferit ca urmare a împrejurărilor de fapt descrise pe larg prin Raportul de investigație întocmit de Direcția Antifraudă a băncii.

De asemenea, în cauză nu este îndeplinită nici cea de-a doua ipoteză prevăzută de art. 15 C. civ., anume exercitarea dreptului cu rea-credință, într-un mod excesiv și nerezonabil pentru a se constata caracterul ilicit al conduitei pârâtei C. S.A., întrucât niciuna dintre faptele săvârșite de către aceasta în exercitarea drepturilor conferite de lege nu contravine nici bunelor moravuri, nici ordinii publice, ele presupunând valorificarea unor căi procedurale recunoscute de lege pentru repararea prejudiciului suferit.

În raport de dispozițile art. 1365 C. civ. care dispun în sensul că "Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului și a vinovăției autorului faptei ilicite", se constată că pârâta a formulat acțiunea față de reclamant în mod legitim. În cauză, față de reclamant s-a dispus clasarea întrucât nu a fost dovedită intenția ca formă de vinovăție obligatorie pentru săvârșirea infracțiunii pentru care a fost cercetat penal, însă în materia răspunderii civile delictuale, potrivit art. 1.357 alin. (2) C. civ., "Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.", fiind pe deplin posibilă angajarea răspunderii civile a reclamantului pentru recuperarea prejudiciului suferit de către bancă.

În consecință, întrucât reclamanții nu au făcut dovada faptului că pârâta a acționat în scopul de a vătăma sau a păgubi pe altul, contrar bunei-credințe, în cauză nu poate fi reținută incidența bunei credințe.

Referitor la existența faptei ilicite a pârâtei, Înalta Curte reține că fapta ilicită, ca element al răspunderii civile delictuale, este definită ca fiind orice faptă prin care, încălcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv aparținând unei persoane.

În cauză, fapta ilicită principală care i se reproșează pârâtei este formularea plângerii penale din data de 01.07.2013 și împotriva reclamantului, care a avut funcția de evaluator intern în cadrul băncii.

Or, dreptul de a aduce la cunoștința organelor penale competente bănuiala cu privire la săvârșirea unei fapte penale este prevăzut de lege astfel că simplul fapt al formulării unei plângeri penale nu poate constitui o faptă ilicită, partea care procedează astfel aflându-se în exercitarea unui drept recunoscut de lege.

Așadar, sesizarea organelor penale competente prin intermediul unei plângeri penale nu constituie o faptă ilicită în sensul art. 1.357 C. civ.

Concluzionând, Înalta Curte constată că fapta ilicită a pârâtei nu a fost dovedită de reclamanți, pârâta având reprezentarea actului său licit, cu scopul de a obține tragerea la răspundere penală a persoanelor considerate vinovate și recuperarea prejudiciului suferit, în condițiile în care fuseseră efectuate verificări prealabile concretizate în întocmirea Raportului de investigație nr. 490/2013 al Direcției de Conformitate și Antifraudă a C., sens în care sesizarea pârâtei nefiind lipsită de orice bază factuală.

Recurenții au criticat, de asemenea, faptul că instanța de apel a acordat valoare probatorie extraselor de cont ale D. S.R.L., însă a ignorat fară temei contractele de colaborare încheiate între această societate și inginerii de specialitate.

Or, o atare critică nu poate face obiectul analizei ce poate fi realizată în faza procesuală a recursului, instanțele de fond și de apel având plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză; instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea mijloacelor de probă deja administrate, întrucât controlul exercitat de instanța de recurs este un control judiciar de legalitate, iar nu de temeinicie.

Continuând în aceeași idee, recurenții-reclamanți au mai susținut că atribuirea unei forțe probante extraselor de cont ale companiei D. S.R.L. depuse la dosar de către C., este contrară dispozițiilor O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, care obligă banca la respectarea obligației de confidențialitatefață de clienți.

Cu privire la această susținere, Înalta Curte notează că recurenții-reclamanți aduc pentru prima dată în fața instanței de recurs această critică, pe care nu nu a susținut-o în fața instanței de apel; or, această critică omisso medio, nu poate fi analizată pentru prima dată în recurs, în acest sens fiind și prevederile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ.

În în ultimul recurenții - reclamanți susțin că din probele administrate în cauză reiese faptul că afecțiunile acestora datează perioadei ulterioare declanșării anchetei penale la DNA, precum și că au factor comun cauzal stresul.

Nemulțumirile reclamanților legate de probele administrate și evaluarea situației de fapt în cauză prin decizia atacată sunt aspecte care vizează temeinicia hotărârii, iar nu nelegalitatea acesteia și nu pot face obiectul recursului conform art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, în această manieră, recurenții - reclamanți contestă concluziile instanței de apel sub aspectul stării de fapt, critici ce nu pot face obiectul analizei în recurs, așa cum s-a arătat anterior.

Pentru aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

Cu privire la cererea formulată de reprezentantul intimatei - pârâte C. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 23.052,20 RON, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., îi va obliga pe reclamanții A. și B. la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata - pârâtă C. S.A., sumă pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei, activitatea desfășurată de avocat, precum și față de împrejurarea că pricina a fost soluționată la primul termen de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 10/A din 4 februarie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Obligă recurenții - reclamanți A. și B. la plata sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., către intimata - pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 decembrie 2021.