ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2624/2021

Cererea de chemare în judecată și apărările formulate la fond Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, secția I civilă la 7 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, prin primar, și Primarul Municipiului Constanța, în principal, desființarea parțială a dispoziției nr. 2444 din 16 septembrie 2003 emise de Primarul Municipiului Constanța în ceea ce privește măsura atribuirii în compensare a terenurilor situate în Constanța; obligarea pârâților la plata sumei de 1.132.994 RON, reprezentând valoarea estimată actuală a celor două terenuri; obligarea pârâților la plata daunelor interese estimate la 20.000 RON, reprezentând impozitele aferente celor două terenuri, achitate de reclamanți la momentul declarării la organele fiscale; în subsidiar, au solicitat desființarea parțială a dispoziției nr. 2444 din 16 septembrie 2003 emise de Primarul Municipiului Constanța, în ceea ce privește măsura atribuirii în compensare a terenurilor situate în Constanța; acordarea măsurilor reparatorii pentru cele două terenuri, conform dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013; obligarea pârâților la plata daunelor interese, reprezentând impozitele aferente celor două terenuri, achitate de reclamanți din momentul declarării la organele fiscale, estimate la 20.000 RON, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1337 și următ. din C. civ. de la 1864 și ale art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității cererii referitoare la desființarea parțială a dispoziției nr. 2444 din 16 septembrie 2003, prin raportare la data comunicării către reclamanți; cu privire la fondul cauzei, în ceea ce privește cererea principală, au învederat că, dată fiind procedura specială în cadrul căreia a fost emisă dispoziția contestată, aceasta putea fi reformată/anulată numai potrivit reglementărilor prevăzute de art. 26 din Legea nr. 10/2001, pe care reclamanții nu au urmat-o. Referitor la cererea privind plata daunelor interese, reprezentând contravaloarea taxelor și impozitelor aferente celor două imobile, începând de la data declarării acestora la organele fiscale, până în prezent, pârâții au invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru pretențiile anterioare datei de 7 decembrie 2013, prin raportare la art. 2517 C. civ. și art. 1 alin. (3) din Decretul nr. 167/1951.

Hotărârea Tribunalului Constanța Prin sentința nr. 2305 din 26 octombrie 2017, Tribunalul Constanța, secția I civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plata daunelor interese, reprezentând impozite achitate de reclamanți, începând cu data declarării la organele fiscale, până la 07.12.2013, fiind respins acest capăt de cerere, ca prescris. A respins, ca nefondată cererea principală. A admis excepția tardivității cererii subsidiare, cererea fiind respinsă, ca tardivă.

Decizia Curții de Apel Constanța Prin decizia nr. 112 din 20 iulie 2020, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a respins apelul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței nr. 2305 din 26 octombrie 2017, pronunțate de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Constanța, prin primar și Primarul Municipiului Constanța, ca nefondat. I-a obligat pe apelanți la plata către intimați a sumei de 1.428 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel, constând în onorariu de avocat.

Recursul Împotriva deciziei nr. 112 din 20 iulie 2020 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă au declarat recurs reclamanții. În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenții s-au referit la natura juridică și efectele dispoziției de atribuire în compensare, la răspunderea unității deținătoare, conform Legii nr. 10/2001 și la aplicarea dispozițiilor legale, referitoare la garanția pentru evicțiune totală sau parțială, la situația de fapt rezultată în speță; motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, a fost invocat cu referire la încălcarea principiului disponibilității, sub aspectul temeiului juridic și al obiectului capătului subsidiar de cerere. Recurenții au susținut că instanța de apel a reținut că dispoziția de atribuire în compensare are natura juridică a unui act nenumit, cu un regim special, căruia nu i se poate aplica mecanismul garanției pentru evicțiune de drept comun. Au apreciat că, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 și până la data republicării sale, urmare modificărilor operate prin Legea nr. 247/2005, se puteau restitui în natură și acorda în compensare bunuri afectate de servituți, vicii sau orice fel de sarcini, cu obligația legală a unității deținătoare de a verifica dacă bunul propus spre compensare era liber de construcții definitive. În situația în care persoanele îndreptățite la obținerea măsurilor reparatorii acceptau bunurile, unitatea deținătoare s-ar fi "dezînvestit" de obligația de soluționare a notificărilor, caz în care orice nemulțumire cu privire la bunurile recepționate se putea invoca în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Dacă dispoziția ar fi fost emisă după modificările operate prin Legea nr. 247/2005, atunci, atât în privința restituirilor în natură, cât și în cea a atribuirilor în compensare, ar fi existat obligația unităților deținătoare de a nu restitui/atribui bunuri grevate total sau parțial de servituți ori afectate de vicii, de amenajări de utilitate publică. În această ipoteză, au considerat că s-ar putea analiza răspunderea unităților deținătoare, însă nu pe temeiul garanției pentru evicțiune, ci în baza unei răspunderi civile delictuale, de sine-stătătoare. Recurenții au susținut că raționamentul instanței nu este în concordanță cu spiritul și scopul legilor reparatorii, fiind incomplet și contradictoriu. În acest sens, au arătat că instanța de apel nu s-a raportat la doctrina și jurisprudența în materie și nu a sesizat colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța în vederea promovării unui recurs în interesul legii, deși nu era convinsă de justețea propriei interpretări, dispoziția de atribuire în compensare trebuind a fi asimilată unei dări în plată. Au apreciat că ceea ce a conchis curtea este incomplet argumentat și neîntemeiat. Deși a reținut că nu se pune problema existenței unei convenții sinalagmatice, a constatat că există un act juridic translativ de proprietate, nenumit, care nu poate fi asimilat unuia dintre actele juridice cunoscute, cu efecte translative similare. Referitor la operațiunea asimilării juridice, recurenții au arătat că aceasta se impune, exclusiv, efectelor juridice sau situațiilor nereglementate expres. În cazul oricărui act juridic prin care se transmite dreptul de proprietate asupra unui bun, transmițătorul trebuie să garanteze pe beneficiar împotriva evicțiunii sau a viciilor. Au menționat că instanța de apel a reținut, conform deciziei nr. IX/2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că dispoziția de atribuire în compensare este un act juridic civil, translativ de proprietate, însă nu a identificat atributele acestui act, care este, în mod evident, un act juridic civil bilateral, cu titlu oneros, comutativ și translativ de proprietate. Astfel cum s-a reținut constant în literatura de specialitate, în cazul actelor nenumite se aplică regulile generale în materia obligațiilor sau dacă acestea sunt neîndestulătoare, regulile actului juridic cu care se aseamănă cel mai mult. Calificarea dispoziției de primar ca fiind un act juridic nenumit impune stabilirea regulilor aplicabile, prin raportare la actul juridic cu care se aseamănă cel mai mult, conform art. 1168 C. civ.. Necesitatea aplicării regulilor de drept comun referitoare la garanția pentru evicțiune sau vicii decurge din rațiunea și scopul Legii nr. 10/2001. Indiferent de forma avută la momentul adoptării sale, al emiterii dispoziției, al republicării în anul 2005 sau ulterior, acest act normativ nu poate fi interpretat în sensul că exonerează de răspundere în toate situațiile unitățile deținătoare, dacă au procedat la restituirea în natură sau la atribuirea în compensare a unor bunuri afectate de servituți, sarcini, vicii sau defecte ori alte drepturi ale unor terți. În acest context, au arătat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale referitoare la natura și efectele juridice ale dispoziției de atribuire în compensare, la prevederile Legii nr. 10/2001, ale C. civ., referitoare la interpretarea efectelor actelor juridice, ale contractului de vânzare-cumpărare și/sau de dare în plată, răspunderea unității deținătoare pentru evicțiune putând fi angajată și în baza Legii nr. 10/2001, iar dacă se procedează la interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 1337 - 1351 din C. civ. de la 1864, trebuie să se constate evicțiunea totală sau parțială. Au susținut că instanța de apel a ignorat concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul D., în sensul că, numai în ipoteza devierii rețelelor de termoficare există posibilități reale de construire. Însă, din coroborarea concluziilor raportului de expertiză topografică cu cele ale raportului de expertiză în specialitatea arhitectură rezultă că, din cauza dispunerii rețelelor de termoficare, a zonelor de protecție și a modului în care Aleea Garofiței intersectează cele două terenuri, este imposibilă valorificarea urbanistică a acestora. În ceea ce privește capătul subsidiar de cerere care a fost precizat ultima dată în apel, în sensul că vizează acordarea de puncte, iar nu și a altor bunuri în compensare, recurenții au arătat că soluția instanței de apel asupra acestuia ignoră jurisprudența Curții de Apel Constanța, depusă la dosar, și principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil.

Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare La 15 decembrie 2020, intimații au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată în cuantum de 238 RON, conform chitanței nr. x din 7 ianuarie 2021, emise de Cabinet de Avocat E.. Recurenții nu au depus răspuns la întâmpinare.

Procedura de filtru Prin raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a apreciat că recursul este admisibil în principiu. Prin încheierea din camera de consiliu din 30 septembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis în principiu recursul, stabilindu-se termen de judecată la 25 noiembrie 2021.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse în continuare. Situația de fapt dedusă judecății, necontestată de recurenții din prezenta cauză, constă în aceea că prin Dispoziția nr. 2444/16.09.2003 emisă de Primarul Municipiului Constanța s-a respins cererea formulată de A., B., F. și C., de restituire în natură a imobilelor ce au făcut obiectul notificării nr. x/06.08.2001 întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 și s-a propus acordarea în echivalent în limita valorii bunurilor imposibil de restituit în natură a mai multor terenuri printre care și terenul amplasat lângă bl. x în suprafață de 465,88 mp (în valoare de 27953 USD) și terenul situat lângă bl. x în suprafață de 829,06 mp (în valoare de 49744 USD), terenuri ce fac obiectul cererii de față, prin certificatele de urbanism nr. x/17.09.2003 și nr. y/17.09.2003, menționându-se că folosința terenurilor este de "construcții provizorii" și că destinația acestora aprobată prin documentații de specialitate este de "locuințe". Această ofertă a fost acceptată de notificatori prin declarația încheiată la data de 08.10.2003, iar prin procesele-verbale nr. x/16.09.2003 și nr. y/16.09.2003 s-a procedat la predarea-primirea celor două terenuri, aceste procese-verbale fiind însoțite și de planurile de amplasament și de delimitare a bunului imobil. Cele două imobile au fost intabulate în cartea funciară sub nr. x, respectiv x conform încheierilor emise de G. nr. x/23.12.2003 și x/23.12.2003. Din adresele nr. x/25.02.2016 și nr. y/07.11.2016 emise de RADET Constanța rezultă că pe Aleea x, în zona blocurilor x, acest operator deține în administrare rețele termice de distribuție agent termic secundar, proprietatea Consiliului Local Constanța, aferente punctelor termice 72 și 73 și că, în conformitate cu art. 34 din Legea nr. 325/2006 există posibilitatea legală de a modifica un traseu de termoficare pe baza unui proiect de execuție cu noul traseu al canalului termic, avizat de către furnizor, costurile de deviere fiind suportate de către solicitant. De asemenea, din adresa nr. x/31.05.2017 emisă de Primăria Mun. Constanța rezultă că terenurile situate în zona bl. x și zona bl. x, evidențiate pe planurile atașate procesului-verbal de predare-primire, se suprapun peste Aleea x, reprezentată de planurile cadastrale, ediția 1994-1997. Reclamanții, considerând că terenurile care le-au fost atribuite și cu privire la care au fost puși în posesie, au fost afectate încă de la început de sarcini neaparente, aparținând administratorului rețelelor de termoficare RADET Constanța, respectiv dreptul de servitute legală al Municipiului Constanța, proprietarul acestor rețele și că dreptul lor de proprietate asupra terenurilor este afectat de servitutea urbanistică reprezentată de traseul aprobat al Aleii Garofiței, au formulat prezenta acțiune întemeiată pe elementele garanției vânzătorului pentru evicțiunea provenită prin fapta unui terț, dar și prin fapta sa. Ca atare, în principal reclamanții au solicitat desființarea parțială a dispoziției nr. 2444/16.09.2003 emisă de Primarul Municipiului Constanța în ceea ce privește măsura atribuirii în compensare a terenurilor situate în Municipiul Constanța, Aleea x, zona bl. x (cartea funciară nr. 37855) și zona bl. x (cartea funciară nr. x); obligarea pârâților la plata sumei de 1132994 RON reprezentând valoarea estimată actuală a celor două terenuri; obligarea pârâților la plata daunelor interese reprezentând impozitele aferente celor două terenuri, achitate de către reclamanți din momentul declarării la organele fiscale, daune estimate la 20000 RON și în subsidiar anularea aceleiași dispoziții doar în ceea ce privește măsura atribuirii în compensare a terenurilor cu obligarea pârâților la acordarea măsurilor reparatorii pentru cele două terenuri conform dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 165/2013. Instanța de fond a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru plata daunelor interese reprezentând impozite achitate de către reclamanți începând cu data declarării la organele fiscale și până la data de 07.12.2013, fiind respins acest capăt de cerere ca prescris. De asemenea, a respins ca nefondată cererea principală, s-a admis excepția tardivității cererii subsidiare, fiind respinsă ca tardivă această cerere. Soluția a fost menținută prin respingerea apelului de către Curtea de apel Constanța, secția I civilă, recurenții criticând această ultimă hotărâre prin prisma incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Astfel, recurenții invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Se apreciază că, dincolo de nesocotirea doctrinei și jurisprudenței în materie, concluzia proprie a instanței de apel este în realitate neargumentată complet și neîntemeiată legal reținându-se că nu ne-am afla în fața unei convenții sinalagmatice pentru că nu toate părțile acestui act juridic ar avea interese patrimoniale și pentru că nu ar naște obligații reciproce, deși se admite că mecanismul încheierii acestui act presupune o ofertă și acceptarea ei de către beneficiarul ofertei. Mai susțin recurenții că, deși instanța de apel constată că în speță ne regăsim în fața unui act juridic civil translativ de proprietate, nenumit, nu se arată motivele concrete, pentru care acesta nu ar putea fi asimilat unuia dintre actele juridice cunoscute cu efecte translative similare. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând considerentele hotărârii ce face obiectul controlului judiciar, constată că aserțiunea nu este fondată, întrucât instanța anterioară a motivat în mod corespunzător soluția adoptată, aceasta fiind în concordanță cu actele și lucrările dosarului și textele legale incidente în cauză și nu există o contrarietate a considerentelor. Astfel, prin decizia recurată instanța de apel a analizat în detaliu atât doctrina cât și practica judiciară invocată, pentru a stabili natura deciziei emisă în procedura Legii nr. 10/2001, respectiv dacă pot fi aplicate prin analogie dispozițiile dreptului comun pentru a încadra această decizie în categoria actelor juridice deja cunoscute, dar a constatat că nici doctrina juridică și nici practica judecătorească nu este unitară în calificarea deciziei emise în procedura Legii nr. 10/2001 drept un mijloc de stingere a obligației, respectiv un act de dare în plată sau un act de vânzare-cumpărare, așa cum susțin reclamanții. Curtea a adus argumente proprii, pertinente și nicidecum străine de natura pricinii, în sensul că nu se poate asimila această decizie cu o convenție de vânzare-cumpărare sau un act de dare în plată, iar faptul că instanța de apel a procedat la propria interpretare a actelor și lucrărilor dosarului și a textelor legale incidente în cauză și nu s-a raliat unei părți a jurisprudenței invocate de reclamanți este în concordanță cu principiile dreptului român care se întemeiază pe principiul legalității (conform art. 7 C. proc. civ.) și nu pe precedentul judiciar, specific sistemului common law. Astfel, instanța de apel a arătat că, raportat la dispozițiile art. 1100 C. civ. din 1864 (în vigoare la data emiterii dispoziției nr. 2444/2003), potrivit cărora "creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datorește, chiar când valoarea lucrului oferit ar fi egală sau mai mare", darea în plată presupune un raport juridic obligațional încheiat între părți, deci o convenție încheiată între cele două părți ale acestui raport juridic. Ca atare, a apreciat că, chiar dacă art. 24 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (în forma în vigoare la data emiterii dispoziției nr. 2444/2003) se referă la acceptarea ofertei făcute de unitatea notificată, nu se poate considera că între părți s-a încheiat un raport juridic obligațional prin care fiecare parte s-a obligat la o anumită prestație către cealaltă parte pentru a se putea aprecia că decizia de atribuire în compensare reprezintă un act de dare în plată. De asemenea, referitor la asimilarea deciziei emise de unitatea deținătoare în baza Legii nr. 10/2001 cu contractul de vânzare-cumpărare a constatat că acesta, potrivit dispozițiilor de drept material civil, reprezintă o convenție sinalagmatică, cu titlu oneros, comutativă, prin care una din părți (vânzătorul) strămută proprietatea unui bun al său asupra celeilalte părți (cumpărătorul) care se obligă a plăti vânzătorului prețul bunului vândut, astfel încât și în privința acestui raport juridic a constatat că presupune nașterea unor obligații reciproce și urmărirea unor interese patrimoniale din partea ambelor părți, condiții care nu se regăsesc în cazul deciziei de acordare în compensare a unor bunuri în situația imposibilității restituirii în natură a celor preluate abuziv. Prin urmare, Curtea a apreciat în mod corect că dispoziția emisă de primar de atribuire în compensare a unor imobile nu reprezintă un act de vânzare și nici de dare în plată întrucât între unitatea notificată și persoanele îndreptățite la măsurile prevăzute de Legea nr. 10/2001 nu s-a stabilit un raport obligațional ci un raport de natură legală, prevăzut de lege, ale cărui coordonate sunt stabilite prin legea specială care a statuat la art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 (la care face trimitere art. 24 alin. (4) că dispoziția de atribuire în compensare reprezintă un înscris autentic ce face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra bunurilor imobile atribuite în compensare și un titlu executoriu pentru punerea în posesie după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară. În acest context nu se poate aprecia, așa cum susțin recurenții că instanța de apel nu și-a argumentat concluzia potrivit căreia nu se poate face încadrarea acestui act într-unul din actele juridice numite (act de vânzare-cumpărare, act bilateral, sinalagmatic, dare în plată, etc.), Curtea arătând în mod explicit că regimul acestuia este supus legii speciale, care nu a prevăzut că această decizie este asimilabilă unuia din actele juridice enumerate anterior, iar procedura de soluționare și modul de emitere a acesteia nu permit încadrarea într-unul din actele juridice numite, ea poate fi considerată un act juridic nenumit ale cărui caracteristici sunt cele menționate de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 anterior redat, dar și de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 498/2003. Ca atare, instanța de apel a adus argumente convingătoare, de natură a forma propria opinie, astfel încât nu se confirmă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nu se poate constata, așa cum solicită recurenții, nici încălcarea dispozițiilor art. 514 C. proc. civ., potrivit cărora, pentru a se asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, colegiile de conducere ale curților de apel, precum și Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra problemelor de drept care au fost soluționate diferit de instanțele judecătorești, deoarece, din studierea textului legal invocat de recurenți rezultă că un complet al unei curți de apel nu se află printre titularii dreptului de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiției cu soluționarea unui recurs în interesul legii. Referitor la motivul de recurs încadrabil în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că, potrivit acestuia, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată. Acest caz de casare privește în mod exclusiv aplicarea greșită a normelor de drept material și are în vedere situațiile în care instanța recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată. Recurenții au susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor de drept material în ceea ce privește aplicarea regulii de interpretare prin asimilare a naturii și efectelor Dispoziției primarului, apreciind că tocmai calificarea ca act nenumit impunea stabilirea regulilor aplicabile aspectelor nereglementate prin raportare la actul juridic cu care se aseamănă cel mai mult, această regulă de interpretare fiind în prezent consacrată expres în cadrul art. 1168 din noul C. civ., iar caracterul său translativ de proprietate era cel care impunea practic "asimilarea", nu în sensul egalității, ci al aplicării regulilor de drept comun referitoare la garanția pentru evicțiune și pentru vicii ascunse. Sub un prim aspect, instanța de recurs remarcă faptul că actul juridic a cărui nulitate se cere, respectiv Dispoziția nr. 2444 a Primarulului Municipiului Constanța a fost emisă la data de 16.09.2003. Trebuie menționat că art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind noul C. civ. ce a intrat în vigoare de la 01 octombrie 2011, stipulează că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor. Întrucât actul juridic a cărei cenzură se solicită pe calea prezentei acțiuni a fost emis în anul 2003, anterior intrării în vigoare a noului C. civ., se constată că prezentei acțiuni urmează a-i fi aplicate temeiurile corespunzătoare în materie, în măsura în care acestea se regăsesc în vechiul C. civ. de la 1864 și nu ale noului C. civ., astfel cum au invocat recurenții. Ca atare, nu pot fi primite criticile recurenților în sensul că nu au fost aplicate dispozițiile art. 1168 din noul C. civ., câtă vreme acest act normativ nu este aplicabil în cauză. Pe cale de consecință, apare ca fiind fără relevanță, din perspectiva economiei cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ. susținerea recurenților în sensul că Dispoziția primarului ar fi un act juridic civil bilateral, respectiv o convenție bilaterală rezultată din oferta și acceptarea de către reclamanți a ofertei efectuate de entitatea învestită cu soluționarea notificării, încheiată cu titlu oneros, comutativă și translativă de proprietate. Instanța de recurs, constată că, și în condițiile în care s-ar fi acceptat calificarea dată de recurenți dispoziției ca fiind o convenție bilaterală și oneroasă nenumită (deși din analiza situației de fapt dedusă judecății, nu a rezultat avantajul produs unității deținătoare prin emiterea actului juridic prin care a transferat dreptul de proprietate din patrimoniul său în patrimoniul reclamanților), în lipsa indicării temeiului de drept din vechiul C. civ. încălcat de către instanța de apel, nu poate primi susținerea acestora de a se aplica regulile garanției pentru evicțiune prin asimilare cu cele prevăzute de C. civ. pentru vânzare cumpărare sau dare în plată. Pe de altă parte, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, art. 1337 și art. 1349 C. civ. din 1864 ce reglementează garanția pentru evicțiune sunt aplicabile doar în situația reglementată de aceste dispoziții, respectiv în cazul încheierii unui contract de vânzare, caz în care vânzătorul este obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicțiunii care l-ar împiedica total sau parțial în stăpânirea netulburată a bunului vândut, fie pentru fapta unui terț (dacă aceasta e întemeiată pe un drept născut anterior datei vânzării), fie pe fapta personală a vânzătorului indiferent de data săvârșirii ei. Așa cum s-a arătat anterior, s-a stabilit că Dispoziția primarului nu reprezintă un act de vânzare-cumpărare și nici un act de dare în plată, iar procedura de soluționare a notificării a fost finalizată încă din anul 2003 prin emiterea titlului de proprietate, predarea în folosință a terenurilor și înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra acestora, dreptul de servitute menținându-se cât timp există situația care a generat constituirea lui. Recurenții susțin că necesitatea aplicării regulilor de drept comun referitoare la garanția pentru evicțiune sau pentru vicii decurge din chiar rațiunea și scopul Legii nr. 10/2001, care indiferent de forma de la momentul adoptării sale, momentul emiterii Dispoziției analizate în acest dosar, momentul republicării sale în anul 2005 sau ulterior, nu pot fi interpretate în sensul că exonerează de răspundere în toate situațiile unitățile deținătoare, dacă s-a procedat la restituirea în natură sau atribuirea în compensare a unor bunuri afectate de servituți, sarcini, vicii sau defecte ori alte drepturi ale unor terți. Arată că se impune a se reține concluzia conform căreia unitățile deținătoare care au atribuit în compensare bunuri ce s-au dovedit ulterior ca fiind afectate de servituți, sarcini, vicii sau orice alte drepturi proprii sau ale unor terți, răspund în principal în temeiul garanției pentru evicțiune de drept comun, instanța de apel interpretând greșit dispozițiile Legii nr. 10/2001, deoarece prin prisma rațiunii primare a actului normativ, legiuitorul a ținut să precizeze că nu pot fi acordate bunuri grevate de diverse probleme, în caz contrar născându-se evident răspunderea unităților deținătoare. Cu privire la acest aspect, se reține că modalitatea de aplicare a normelor Legii nr. 10/2001, lege specială, care prevedea o procedură strictă de emitere și contestare a dispozițiilor de restituire în natură sau în echivalent a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, poate face obiectul cenzurii instanțelor judecătorești la solicitarea persoanelor care au formulat notificări sau se consideră îndreptățite de a beneficia de dispozițiile legii de reparație, în măsura în care acestea sunt sesizate, în termen legal, cu o contestație întemeiată pe dispozițiile aceluiași act normativ. Analiza aspectelor care puteau fi invocate pe calea contestației prevăzută de Legea nr. 10/2001 nu mai poate face obiectul unei acțiuni de drept comun ulterioare introdusă de beneficiarii dispozițiilor emise în baza acestei legi. Pe de altă parte, Curtea de apel a considerat că dispozițiile art. 9 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data emiterii Dispoziției primarului, ce impun emitentului să transmită dreptul de proprietate în exclusivitate asupra unor bunuri libere de orice sarcini se referă la garanțiile reale și nu la sarcinile izvorâte din servituți naturale sau legale, privind protecția mediului, sau asigurarea bunei vecinătăți, care au un regim juridic diferit, și ale căror efecte juridice continuă să se producă indiferent de succesiunea în timp a titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului. Această concluzie este în deplină concordanță cu considerentele Deciziilor Curții Constituționale nr. 618/2009 (publicată în M.O. nr. 446/29.06.2009) și nr. 63/2011 (M.O. nr. 197/22.03.2011), conform cărora sintagma "libere de orice sarcini" vizează numai garanțiile reale, "ca mijloace juridice accesorii unui raport juridic de obligație, prin care creditorul își asigură posibilitatea realizării în natură a creanței sale prin afectarea unui bun al debitorului, apărându-se împotriva eventualei insolvabilități a acestuia, iar nu și asupra sarcinilor, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Astfel, nu intră sub incidența legii sarcinile izvorâte din servituți naturale sau legale, privind protecția mediului, sau asigurarea bunei vecinătăți, care au un regim juridic diferit, și ale căror efecte juridice continuă să se producă indiferent de succesiunea în timp a titularilor dreptului de proprietate asupra imobilului. Dreptul de servitute este un drept real principal, perpetuu, care se menține atât timp cât există situația care a determinat constituirea lui, respectiv cât există cele două imobile: primul, asupra căruia se grevează sarcina, și al doilea, pentru uzul și utilitatea căruia se constituie servitutea". Instanța de recurs constată că, se confirmă raționamentul Curții de Apel care a arătat că dispozițiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 ce prevăd că se restituie în natură partea de teren neafectată de servituți legale, spații verzi sau alte amenajări de utilitate publică ale localităților urbane și rurale nu erau în vigoare la data emiterii Dispoziției nr. 2444/16.09.2003, acestea fiind inițial introduse prin Legea nr. 247 din 19 iulie 2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente iar apoi, în forma actuală, prin art. 48 din Legea nr. 165 din 16 mai 2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România. Raportat la dispozițiile în vigoare ale Legii nr. 10/2001, la data emiterii Dispoziției primarului, rezultă că exista obligația ca verificările unității deținătoare privind terenurile acordate în compensare să vizeze doar regimul acestora, respectiv dacă aparțin entității notificate, dacă au construcții definitive și dacă sunt libere, condiții îndeplinite în speță, așa cum a rezultat din situația de fapt stabilită de către instanța de apel, care verificând certificatele de urbanism menționate anterior, actele ce au stat la baza emiterii dispoziției nr. 2444/16.09.2003, oferta de acordare bunuri în compensare, acceptarea acesteia de reclamanți, situația urbanistică a terenurilor ce a rezultat din raportul de expertiză imobiliară întocmit în faza procesuală a apelului, a constatat că au fost respectate principiile generale ale legii speciale la momentul atribuirii în compensare astfel încât nu se poate reține că ar putea fi antrenată răspunderea entității notificate pentru existența pe terenurile atribuite a unor servituți legale. Aceste concluzii sunt consecința interpretării probatoriul administrat în cauză și reprezintă modul în care instanțele anterioare au stabilit situația de fapt dedusă judecății și nicidecum modul în care au interpretat dispozițiile legale incidente. Cu privire la aceste concluzii, recurenții au arătat că valoarea la care s-a raportat instanța de apel, de 194 Euro/m.p. din grila notarială aferentă anului 2016, este valoarea în temeiul căreia și-au prețuit daunele-interese solicitate, reprezentând tocmai valoarea actuală a acestor terenuri dacă nu ar fi fost afectate de cauzele de evicțiune incidente, dar în realitate valoarea lor economică reală, este zero, iar împrejurarea potrivit căreia pe terenurile în speță există câteva construcții provizorii, ce erau amplasate încă de dinainte de momentul emiterii Dispoziției de Primar, nu are relevanță. Recurenții rețin concluziile raportului de expertiză topografică și ale raportului de expertiză în arhitectură care li se par favorabile, pentru a susține că soluțiile constructive impuse de condiționările legale ar fi unele cvasi-indisponibile, că nu pot fi edificate construcții cu destinație de locuințe colective cu o suprafață construită la sol de aproximativ 60 m.p. și nici locuințe individuale cu aproximativ aceeași suprafață, în condițiile în care sunt mai multe familii aflate în indiviziune pe aceste terenuri. Apreciază că, se impunea reținerea unei evicțiuni totale sau cel puțin parțiale, dacă instanța de apel ar fi aplicat corect textele de lege referitoare la evicțiune la situația de fapt astfel cum rezulta din probe. Înalta Curte constată că acestea reprezintă critici referitoare la netemeinicia hotărârii și nu critici de nelegalitate în înțelesul art. 488 C. proc. civ. ce permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt deja reținută. Așa fiind, constatând că susținerile expuse în esență mai sus vizează situația de fapt sau aprecierea probelor, nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel. Un ultim motiv de recurs a fost întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și vizează faptul că soluția asupra capătului subsidiar de cerere a fost pronunțată cu încălcarea principiului disponibilității. Astfel, se arată că acest capăt de cerere a fost precizat pentru ultima dată în cadrul apelului, în sensul că s-a solicitat doar acordarea de puncte, nu și alte bunuri în compensare, dar tot în cadrul garanției pentru evicțiune de drept comun, ținând cont că actul translativ de proprietate a fost emis în procedura Legii nr. 10/2001, dar instanța de apel a calificat din oficiu și împotriva precizărilor exprese cererea subsidiară ca fiind o acțiune întemeiată pe art. 26 din Legea nr. 10/2001, introdusă cu nerespectarea termenului legal. Cu privire la acest aspect, Curtea de apel a apreciat că deși reclamanții au precizat că această cerere este întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 1337 C. civ., prin solicitarea de măsuri întemeiate pe Legea nr. 10/2001, aceștia nu au mai avut în vedere principiile mecanismului de garanție pentru evicțiune și efectele acestuia reglementat de dreptul comun. În analiza temeiului juridic ale acestei cereri subsidiare, în sensul de a se stabili dacă reprezintă o cerere de antrenare a răspunderii contractuale a pârâților sau o veritabilă contestație întemeiată pe Legea nr. 10/2001, s-a stabilit în mod corect că, din modul de formulare a celor două capete de cerere din cererea subsidiară rezultă că se solicită soluționarea notificării care a stat la baza dispoziției a cărei desființare parțială prin acordarea altor măsuri reparatorii deja acordate în condițiile Legii nr. 165/2013, deci reprezintă o acțiune în rezolvarea pe fond a notificării și de cenzură a dispoziției emise din această perpectivă. Or, această operațiune de calificare a temeiului juridic al acțiunii a fost făcută în concordanță cu dispozițiile art. 22 C. proc. civ. care reglementează rolul judecătorului în aflarea adevărului în cauză. Astfel, potrivit acestor dispoziții legale, judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile, dar are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. De asemenea judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. Or, punând în discuția părților calificarea juridică exactă a cererii, judecătorii cauzei și-au manifestat atribuțiile în limitele normelor procesual civile, astfel încât nu se poate constata incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Este de netăgăduit faptul că procedura de soluționare a notificării a fost închisă prin emiterea dispoziției nr. 2444/2003, încheierea procesului-verbal de predare-primire și întocmirea formalităților de publicitate imobiliară. În aceste condiții, solicitarea de desființare parțială a dispoziției nr. 2444 din 16 septembrie 2003 emise de Primarul Municipiului Constanța, în ceea ce privește măsura atribuirii în compensare a terenurilor și acordarea măsurilor reparatorii prin acordarea de puncte pentru cele două terenuri, operațiune specifică procedurii strict determinată de dispozițiile Legii nr. 10/2001 și Legii nr. 165/2013, presupunea o reevaluare a măsurilor ce pot fi aplicate în temeiul legii speciale de reparație, care, așa cum în mod corect au constatat instanțele anterioare, nu se poate realiza decât în procedura contestării în condițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, solicitare tardivă prin prisma termenului de 30 de la comunicarea acestei decizii, în condițiile în care nu s-a solicitat repunerea în termenul de contestare. Pentru toate aceste motive instanța de recurs, observând că niciunul din motivele de recurs formulate de recurenți nu este fondat, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva deciziei nr. 112/C din 20 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă. Ca urmare a respingerii recursului de față, în temeiul art. 453 C. proc. civ., instanța va obliga recurenții ce au pierdut procesul să plătească intimaților cheltuielile de judecată efectuate în recurs în cuantum de 238 RON, conform chitanței nr. x din 7 ianuarie 2021, emise de Cabinet de Avocat E. aflată la dosar.