ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2495/2021

Obiectul dosarului: Prin contestația înregistrată la 21 decembrie 2017 pe rolul Judecătoriei Sector 3 București, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice a criticat adresa de înființare a popririi nr. x/09.11.2017 emisă de intimată, prin care contestatoarea a fost înștiințată să plătească suma de 2914 RON, reprezentând debit provenind din impozitul pe venituri din cedarea folosinței bunurilor și contribuții de asigurări sociale de sănătate, stabilite în baza titlurilor executorii indicate în cuprinsul adresei.

Hotărârea instanței de fond: Prin sentința civilă nr. 6390 din 23 mai 2018 pronunțată de Judecătoria sector 3 București, s-a respins, ca neîntemeiată, contestația formulată de contestatoarea A., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București Administrația Sector 3 a Finanțelor Publice.

Hotărârea instanței de apel: Prin decizia civilă nr. 1170 A din 10 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost respins apelul formulat de apelanta-contestatoare A. împotriva sentinței civile nr. 6390 din 23 mai 2018 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București în dosarul nr. x/2017.

Revizuirea: Prin decizia civilă nr. 2737A din 13 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civila în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă excepția tardivității cererii de revizuire. A fost respinsă, ca nefondată, cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva deciziei nr. 1170 din 10 aprilie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civila, în contradictoriu cu intimata Administrația Finanțelor Publice Sector 3.

Înregistrarea căii de atac pe rolul Curții de Apel București: Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, petenta A. a declarat o cale de atac nedenumită împotriva deciziei civile nr. 2737A din 13 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civila în dosarul nr. x/2019, partea solicitând Curții să califice calea de atac, în baza art. 22 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 28 februarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 456 și art. 457 C. proc. civ., instanța a dispus citarea părții cu mențiunea de a indica denumirea căii de atac formulate. Prin încheierea din 3 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a suspendat judecata cererii, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., constatând că partea a refuzat în mod explicit să indice denumirea căii de atac.

Calea de atac exercitată: Împotriva încheierii din 3 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, petenta A. a declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurenta-petentă a arătat că încheierea din 3 iulie 2020 este "motivată vădit contrar raționamentului juridic, chiar nulă de drept", pentru următoarele considerente: - Instanța nu s-a supus prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., nepronunțându-se cu prioritate asupra excepției de neconstituționalitate a art. 510 alin. (1) C. proc. civ., prin raportare la art. 20 alin. (2) din Constituție, încălcând astfel prevederile art. 29 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 47/1992; - Prin invocarea excepției de neconstituționalitate a art. 510 alin. (1) C. proc. civ., petenta a înțeles să conteste chiar "compatibilitatea" Curții de Apel București de a se pronunța în calea de atac a revizuirii; - Practicaua încheierii este lovită de nulitate absolută, având în vedere că instanța a reținut că a fost învestită cu soluționarea cererii de revizuire împotriva deciziei civile nr. 2737/A din 13 septembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București - revizuire la revizuire, iar încheierea de suspendare este nulă de drept și pentru că instanța "nu a titrat corect calea de atac"; - În temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., înțelege să ridice excepția tardivității "pretenției de titrare exactă a căii de atac", întrucât de la primul termen de judecată cu procedura legal îndeplinită (02.12.2019) și până la data comunicării (03.03.2020) au trecut 3 luni, în care instanța a căutat un mijloc prin care să nu ajungă a "finaliza favorabil", încălcând astfel prevederile art. 99 1 alin. (1) din Legea nr. 303/2004; - În mod eronat a reținut instanța faptul că "partea refuză în mod explicit să indice denumirea căii de atac exercitate", nefiind vorba de rea-credință, ci de faptul că art. 513 alin. (5) C. proc. civ. prevede că hotărârea dată asupra revizuirii este suspusă căilor de atac prevăzute de lege pentru cererea revizuită - text pe care îl apreciază ca fiind "neclar, chiar incomplet"; - Menționează că s-a conformat dispozițiilor art. 152 C. proc. civ., indicat chiar de instanță, potrivit căruia cererea pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită; - În temeiul art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., instanța era obligată să califice calea de atac; din moment ce petenta nu a indicat în concret calea de atac, nefiind vorba despre o recalificare, apreciază că instanța "s-a derobat" de la prevederea clară a legii.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 24 septembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 5. Prin rezoluția din 1 octombrie 2020, s-a dispus comunicarea recursului către intimată, cu mențiunea că are obligația de a depune întâmpinare în termen de 30 de zile de la comunicare. De asemenea, s-a pus în vedere recurentei-petente A. să depună la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 20 RON, în temeiul dispozițiilor art. 25 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, sub sancțiunea anulării cererii de recurs - obligație față de care partea s-a conformat. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. La 24 iunie 2021 recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 18 noiembrie 2021, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Calea extraordinară de atac a recursului este exercitată împotriva încheierii din 3 iulie 2020 prin care, în temeiul dispozițiilor art. 242 alin. (1) C. proc. civ., Curtea de Apel București, constatând că partea a refuzat în mod explicit să indice denumirea căii de atac, a suspendat judecata cererii formulate de petenta A.. În motivarea soluției pronunțate, Curtea a reținut că este învestită cu o cale de atac neidentificată exercitată împotriva unei decizii prin care a fost respinsă cererea de revizuire declarată împotriva unei decizii definitive, hotărâre prin care a fost respinsă în mod definitiv contestația la executare formulată de debitoare. Prin încheierea din 28 februarie 2020, în temeiul dispozițiilor art. 456 și art. 457 C. proc. civ., instanța a pus în vedere părții să indice denumirea căii de atac pe care înțelege să o exercite în cauză. Constatând că, nu numai că partea refuză să dea o denumire căii de atac exercitate în cauză, dar și că motivele invocate nu pot încadrate cu ușurință în apel/recurs/revizuire/contestație în anulare, Curtea a aplicat măsura prevăzută de art. 242 alin. (1) C. proc. civ., respectiv suspendarea judecății cererii formulate de petenta A.. Principala critică din recurs, subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează încălcarea sau aplicarea greșită de către Curtea de Apel București a dispozițiilor art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., recurenta-petentă arătând că, în virtutea acestor texte legale, instanța era obligată să califice calea de atac. Potrivit art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Aceste prevederi consacră principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, potrivit căruia instanța nu este ținută de denumirea dată de parte cererii sale, ci o va califica în funcție de conținutul acesteia și de scopul urmărit de parte prin formularea respectivei cereri. Așadar, instanța are dreptul de a restabili calificarea juridică a actelor sau faptelor deduse judecății, iar potrivit tezei a II-a a art. 22 alin. (4) C. proc. civ., judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. În speță, instanța a făcut o corectă aplicare a acestor dispoziții, punând în vedere părții să indice denumirea căii de atac pe care înțelege să o exercite, având în vedere că denumirea căii de atac este necesară pentru stabilirea altor aspecte prealabile, respectiv competența instanței (dacă este cale de atac de reformare sau de retractare) sau compunerea completului. Astfel cum a reținut curtea de apel, aceste aspecte nu pot fi stabilite înainte ca partea, în exercitarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., să indice denumirea căii de atac pe care înțelege să o formuleze. Potrivit principiului disponibilității, partea are dreptul de a hotărî cu privire la exercitarea căilor de atac și în acest scop este obligată să arate denumirea căii de atac pe care înțelege să o formuleze, urmând ca litigiul să fie soluționat în cadrul procesual trasat de parte, fără ca instanța să poată depăși aceste limite. Chiar dacă nu este ținută de temeiul juridic indicat de parte și are posibilitatea să schimbe calificarea juridică pe care reclamantul/petentul (în sens generic) a dat-o cererii sale, instanța nu poate schimba acest temei fără a pune în discuția părților calificarea juridică a cererii, pentru a da posibilitatea acestora să-și formuleze apărările pe care le consideră necesare. Calificarea juridică a actelor și faptelor în temeiul art. 22 alin. (4) C. proc. civ. nu poate determina schimbarea căii de atac, contrar voinței celui care a învestit instanța. Dacă partea insistă asupra unui temei juridic pe care-l consideră aplicabil situației de fapt din cauză, judecătorul nu-l poate schimba, fiind ținut să se pronunțe în raport de susținerile reclamantului și, în egală măsură, de apărările pârâtului. Prin urmare, denumirea căii de atac aparține părții care o declară, iar în raport de precizarea căii de atac, partea cu interese contrarii formulează propriile apărări, tinzând fie la blocarea judecății prin invocarea unor excepții, fie la respingerea în fond a cererii formulate împotriva sa. Este adevărat că potrivit art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. "judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o alta denumire" și aceste dispoziții sunt aplicabile și în ceea ce privește exercitarea căilor de atac, însă în situația în care se constată că părțile nu doresc o asemenea calificare și își exprimă în mod explicit dezacordul sau dezinteresul în legătura cu denumirea căii de atac (în funcție de care se stabilește calificarea sau temeiul juridic al acțiunii), instanța este obligată să se abțină de la calificarea în discuție și să dea eficiență principiului disponibilității, deoarece, așa cum prevede art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților". Așadar, în lipsa manifestării de voință a părții în sensul de a arăta denumirea căii de atac, curtea de apel nu putea face aplicarea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentei-petente, principiul rolului activ obliga instanța ca, mai întâi de toate, să pună în discuție calificarea juridică exactă a cererii cu care a fost învestită și, în funcție de aceasta, să verifice celelalte aspecte ce țin de competența instanței, compunerea completului de judecată, condițiile de admisibilitate a cererii și să se pronunțe asupra excepțiilor invocate (inclusiv asupra sesizării Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate invocată de petentă) și, în concret, asupra tuturor capetelor de cerere. Aplicarea principiului rolului activ nu trebuie și nici nu poate să suplinească pasivitatea părților din proces și nu poate aduce atingere echilibrului procesual. În ceea ce privește critica vizând aplicarea dispozițiilor art. 152 C. proc. civ., se constată că aceasta este, de asemenea, nefondată. Art. 152 C. proc. civ., sub denumirea marginală "cererea greșit denumită", prevede că: "cererea de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greșită." Acest text de lege permite calificarea căii de atac de către instanță în condițiile în care cererea pentru exercitarea căii de atac poartă o denumire greșită - situație ce nu se regăsește în speță, dat fiind că petenta A. nu denumit calea de atac, apreciind că revine instanței această obligație. Or, calificarea căii de atac este operațiunea pe care o face instanța prin raportare la o calificare inexactă, făcută de către parte, iar nu în sensul pretins de recurenta-petentă (de stabilire efectivă de către instanță a căii de atac exercitate sau care ar trebui exercitată de parte). Dacă s-ar adopta o altă interpretare a acestor dispoziții, în sensul unei calificări neîngrădite a căii de atac, s-ar goli de conținut principiul disponibilității și principiul legalității căii de atac. În cazul în care instanța de judecată ar proceda în toate situațiile la calificarea cererilor de exercitare a căilor de atac, partea ar avea posibilitatea să declare "cale de atac", urmând ca, urmare a calificării date, instanța să se subroge prerogativelor părții, să determine limitele litigiului, fără a exista vreo rațiune procesuală pentru o asemenea măsură. Or, textul menționat nu prevede dreptul părții de a formula cereri ce poartă denumirea "cale de atac" și obligația instanței de a le califica. Se constată, așadar, că în cauza dedusă judecății instanța nu a procedat greșit - calificarea căii de atac în condițiile art. 152 C. proc. civ. putea fi dispusă numai atunci când partea a exercitat o cale de atac ce poartă o denumire greșită, pentru că numai atunci este justificată din punct de vedere procedural. Astfel cum corect a reținut, anterior aplicării dispozițiilor art. 22 alin. (4) și art. 152 C. proc. civ., denumirea căii de atac este necesară pentru stabilirea altor aspecte prealabile precum competența instanței sau compunerea completului, aspecte ce nu pot fi stabilite înainte ca partea, în exercitarea principiului disponibilității, să indice denumirea căii de atac pe care înțelege să o formuleze în cauză. Numai după o astfel de precizare se poate pune problema aplicării dispozițiilor anterior menționate. Cu atât mai mult cu cât în cauză a fost exercitată cale de atac împotriva unei hotărâri definitive, fiind imposibilă determinarea împrejurării dacă partea înțelege să exercite o cale de atac de reformare sau de retractare. Recurenta-petentă este în eroare în ceea ce privește aplicabilitatea art. 513 alin. (5) C. proc. civ., ce prevede că "hotărârea dată asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită" - text de lege ce stabilește care este calea de atac deschisă hotărârii pronunțate în soluționarea revizuirii, iar nu obligativitatea instanței învestite cu o cale de atac declarată împotriva deciziei pronunțate în revizuire, să îi sugereze părții, prin calificarea cererii sale, care anume cale de atac poate să o exercite. Procedând astfel s-ar ajunge la situații absurde, în care părțile declară "căi de atac" fără să le dea o denumire exactă, instanțele având atribuția să le califice, determinându-și astfel propriile limite procesuale, substituindu-se părților din proces. O ultimă critică formulată de recurenta-petentă se referă la faptul că practicaua încheierii ar fi lovită de nulitate întrucât instanța ar fi consemnat că pe rol se află judecarea unei cereri de revizuire, fapt ce "a inovat procedura, printr-o revizuire a unei revizuiri". Se observă că această nemulțumire a petentei vine în contradicție cu susținerile anterioare ale părții, referitoare la obligația instanței de a califica, în condițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., calea de atac pe care a înțeles să o exercite și întărește argumentele anterior prezentate referitoare la limitele exercitării rolului activ. Orice cerere adresată instanței urmează anumite rigori procedurale, pe care părțile trebuie să le urmeze pentru o minimă disciplină procesuală. Din punct de vedere administrativ (pentru înregistrarea în evidențele instanței), trebuie să se stabilească stadiul procesual al cauzei (spre exemplu: fond/apel/recurs/revizuire/contestație în anulare), materia juridică (civil/asigurări sociale/penal etc) și denumirea dată cererii (cerere de chemare în judecată/cerere de apel/cerere de recurs/cerere de revizuire/contestație în anulare), denumire cu care respectiva cerere apare înregistrată în sistemul informatic Ecris. Instanța învestită cu soluționarea cererii nu este ținută de denumirea dată de parte sau, în lipsa unei atare denumiri, de cea alocată odată cu înregistrarea și repartizarea aleatorie a cauzei. În virtutea dispozițiilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., astfel cum anterior s-a arătat, judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, caz în care judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Ori, în cauză, cum în mod corect a reținut curtea de apel, nu s-a putut face aplicarea acestor dispoziții, dat fiind faptul că partea a refuzat să indice denumirea căii de atac, în condițiile în care atât art. 22 alin. (4) C. proc. civ., cât și art. 152 C. proc. civ. pornesc de la aceeași premisă - a existenței unei denumiri date căii de atac, chiar dacă ea s-ar dovedi eronată în urma calificării cererii de către instanță. Contrar susținerilor recurentei-petente, refuzul său explicit de a indica denumirea căii de atac (astfel cum a reținut instanța) rezultă din chiar actele și lucrările dosarului. Astfel, prin încheierea din 28 februarie 2020, Curtea de Apel București a amânat judecarea cauzei la 8 mai 2020, dispunând citarea părții cu mențiunea de a indica denumirea căii de atac formulate în cauză. Față de această obligație stabilită de instanță, partea nu numai că nu s-a conformat, ci chiar a transmis prin fax precizări la 15 aprilie 2020, reiterând solicitarea de calificare juridică a căii de atac de către instanță. În fine, se reține că art. 242 alin. (2) C. proc. civ. prevede remediul procedural în cazul în care a fost dispusă măsura suspendării cauzei, însă partea intenționează reluarea judecății - la cererea părții, judecata va fi reluată dacă obligațiile la care se referă alin. (1) au fost îndeplinite și, potrivit legii, aceasta poate continua. Cererea de repunere pe rol a cauzei se depune la instanța care a dispus măsura suspendării, înainte de împlinirea termenului de perimare prevăzut de dispozițiile art. 416 C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea încheierii recurate, reținând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite dispozițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.