ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2377/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 24.07.2019, în dosar nr. x/2019 reclamanta Societatea de Construcții Căi Ferate Banat S.A. a solicitat obligarea pârâților, în solidar la plata sumei de 720.000 RON și la plata cheltuielilor de judecată. Cererea a fost întemeiată, în drept pe dispozițiile art. 1345 - 1348 din C. civ.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința civilă nr. 790/30.07.2020 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2018 a fost admisă excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului; a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta Societatea de Construcții Căi Ferate Banat S.A. în contradictoriu cu pârâții A., B., C..

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 33 din 09 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a fost admis apelul declarat de reclamanta Societatea de Construcții Căi Ferate Banat S.A. împotriva sentinței civile nr. 790/30.07.2020 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimații pârâți A., B., C.; s-a dispus anularea sentinței apelate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, Tribunalul Timiș.

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 33 din 09 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă au declarat recurs pârâții A., B. și C.. Recurenții, au invocat incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și respingerea apelului declarat de către reclamanta împotriva sentinței civile nr. 790/30.07.2020 a Tribunalul Timiș, secția I civilă în dosarul nr. x/2019. În motivarea recursului, recurenții au susținut că decizia Curții de Apel Timișoara a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a art. 1345 art. 1348 și art. 1280 din C. civ. În acest sens, recurenții au făcut trimitere la susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată unde se afirmă că "întrucât pârâții nu dețineau suma de 1.114.148 RON pe care trebuiau să o achite în dosarul execuțional nr. x/2016, reprezentantul societății s-a înțeles în mod verbal cu pârâții să achite această sumă pentru a evita vânzarea la licitație a imobilului pe care îl exploata în momentul respectiv", respectiv că "efectuarea plății sumei de 720.000 RON" a condus dus la "îmbogățirea fără just temei al pârâților", susținând că, reclamanta nu a circumstanțiat existența unui fapt juridic licit. Recurenții susțin că existența îmbogățirii fără justă cauză exclude existența unei intenții directe și imediate a autorului faptei în sensul de a produce efecte juridice și, cu atât mai mult, existența unui acord de voință între autorul faptului juridic licit și beneficiarul efectelor acestui fapt. Or, în speță, dacă se admite susținerea reclamantei în sensul existenței unei "înțelegeri" între aceasta și pârâți este evident că se descrie și se invocă un raport juridic contractual, respectiv un act juridic bilateral făcut cu intenția de a genera efecte juridice, respectiv plata unui debit al pârâților cu scopul de a înceta executarea silită a terenurilor folosite de reclamantă. În acest context, dat fiind faptul că însăși reclamanta invocă faptul că plata sumei de 720.000 RON s-a făcut în baza unei convenții, rezultă că este exclusă aplicarea art. 1345 din C. civ., respectiv a îmbogățirii fără justă cauză. Mai mult, art. 1348 din C. civ. prevede, în mod expres, că o acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză este exclusă în cazul în care reclamantul are la îndemână o altă acțiune. Or, în situația de față, invocând existența unei convenții, reclamanta are la îndemână o acțiune întemeiată pe răspunderea contractuală, fiind astfel exclusă acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză. Raportat la cele de mai sus recurenții au apreciat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 1345 din C. civ., respectiv că au fost încălcate dispozițiile art. 1348 din C. civ. S-a mai arătat că, în decizia civilă recurată, instanța de apel a considerat eronat că analiza pretențiilor reclamantei trebuie făcută în mod exhaustiv, prin raportare la o stare de fapt care necesită a se identifica diminuarea patrimoniului reclamantei și corelativ sporirea patrimoniului pârâților, fără a se limita la actul plății. Față de conținutul susținerilor reclamantei, care identifică în mod expres plata sumei de 720.000 RON ca fiind actul/faptul care a generat diminuarea patrimoniului său și, respectiv, mărirea patrimoniului pârâților, consideră că, în mod corect, prima instanța a analizat plata realizată în dosarul x/2016 al D. și E. și a reținut că aceasta a fost făcută de o altă persoană, respectiv de către F., conform ordinului de plată nr. x/19.07.2016. În aceste condiții, în mod corect s-a reținut că nu reclamanta este persoana care a făcut plata și că, implicit, aceasta nu este titularul dreptului de a solicita restituirea acestei plăți, ceea ce a dus la admiterea excepției lipsei calității procesuale active, plata făcută de un terț neputând fi considerată ca o diminuare a patrimoniului reclamantei. Pentru a încerca să justifice o diminuare a patrimoniului său, reclamanta invocă o construcție juridică care implică un contract de creditare completat cu un act adițional și o plată făcută de către aceasta către F. pentru o parte din suma de 720.000 RON (650.000 RON cf. mențiunilor din contractul de creditare sau 660.000 RON cf. copiilor ordinelor de plata anexate la cererea de chemare în judecată), susținând că, prin contractul de creditare și actul adițional, F. și intimata au creat în sarcina pârâților obligația de a plăti acesteia din urmă o sumă de bani. Această construcție juridică contravine, însă, prevederilor art. 1280 din C. civ., care consacră principiul relativității efectelor actului juridic. În aceste condiții, recurenții susțin că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 1280 C. civ. În opinia recurenților, în soluționarea recursului, sunt relevante considerentele sentinței civile nr. 821/PI/10.06.2019 pronunțată de Tribunalul Timiș și ale deciziei civile nr. 272/18.12.2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara în dosarul x/2018, care se opun cu puterea lucrului judecat în ceea ce privește lipsa calității procesuale active a reclamantei în a formula o cerere de plată a sumei de 720.000 RON împotriva pârâților, aspect ce se impune a fi reținut indiferent de temeiul juridic al cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă.

Apărările formulate în cauză. Societatea de Construcții Căi Ferate Banat S.A. (G.), a formulat întâmpinare prin care a solicitat instanței de recurs să constate, pe cale de excepție, nulitatea recursului, iar pe fondul cauzei, respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers judiciar. În motivare, s-a arătat, în esență, că recurenții nu au invocat în apel faptul că reclamanta are deschisă o altă cale pentru a recupara suma solicitată, și că atât prin întâmpinarea formulată în fața instanței de fond cât și prin întâmpinarea formulată în fața instanței de apel, au susținut faptul că plata sumei de 720.000 RON nu a fost efectuată în interesul lor, fiind făcută unui executor judecătoresc. Intimata arată că nu a invocat, în susținerea cererii sale, existența unei convenții încheiate cu recurenții, care să privescă plata sumei solicitate prin acțiune ci a afirmat că a existat o înțelegere verbală între reprezentantul legal și recurenți cu privire la achitarea unei sume în dosarul execuțional cu scopul de a se evita vânzarea silită a imobilelor proprietatea recurenților, imobile care erau folosite la acea dată de către aceasta, ceea ce nu echivalează cu invocarea unui raport juridic contractual. Înțelegerea verbală la care s-a referit nu a avut natura unei convenții, în sensul că nu au fost convenite drepturile și obligațiile corelative ale părților. Așadar, contrar afirmațiilor recurenților, având în vedere temeiul juridic al acțiunii, respectiv îmbogățirea fără justă cauză, în mod evident, în speță, pentru a putea stabili legitimarea procesuală activă este necesar a se analiza starea de fapt descrisă, această apreciere neputând fi analizată doar prin raportare la titularul plații. Faptul că s-a stabilit într-un alt dosar că intimata nu este titularul dreptului de a cere de la pârâți plata sumei de 720.000 RON nu are relevantă în prezentul dosar, întrucât cele două litigii au cauze juridice diferite, calitatea procesuală fiind apreciată diferit în cazul invocării subrogației în drepturile creditorului, nefiind astfel incidentă puterea de lucru judecat cu privire la stabilirea calității procesuale active a intimatei reclamante, în speță, fiind corect aplicate prevederile art. 1345 din C. civ. De asemenea, s-a arătat că instanța de apel nu a pronunțat o hotărâre cu încălcarea dispozițiilor art. 1.280 din C. civ., susținerile recurenților în sensul că prin contractul de creditare și actul adițional, împrumutătorul F. și împrumutatul S.C. H. au creat în sarcina pârâților obligația de a plăti reclamantei o sumă de bani, neavând suport în argumentele evocate de reclamantă în justificarea cererii pendinte. În opinia intimatei, contractul de creditare încheiat între această societate și F. nu are nicio relevanță în privința obligațiilor recurenților, întrucât obligația recurenților de a plăti suma de bani solictată prin intermediul cererii de chemare în judecată nu s-a născut în baza contractului de creditare menționat, ci s-a născut în temeiul legii, respectiv în temeiul art. 1.345 din C. civ. Intimata a susținut că, în speță, nu este incidență puterea de lucru judecat cu privire la calitatea procesuală activă a acesteia, cauza prezentului dosar (îmbogățirea fără justă cauză) și cauza juridică a dosarului cu nr. x/2018 (subrogația în drepturile creditorului) fiind diferite, astfel că nu se poate analiza calitatea procesuală activă prin raportare la aceleși aspecte. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Prealabil, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza excepția nulității recursului, invocată de intimata reclamantă prin întâmpinare: Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) din C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488. Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului. În speță, făcând aplicarea acestor dispoziții legale, Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurenții-reclamanți au invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. În acest sens, se constată că recurenții-reclamanți au arătat textele de lege pe care le apreciază a fi fost aplicate greșit de către instanța de apel, precum și argumentele lor în sprijinul acestui punct de vedere. În consecință, în temeiul art. 248 din C. proc. civ. raportat la art. 486 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată. Analizând recursul declarat în cauză, prin prisma motivului de recurs invocat și a dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată următoarele: Recurenții, raportându-se la modalitatea în care cererea de chemare în judecată a fost argumentată în fapt, invocă în susținerea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greșită de către instanța de apel, a normelor de drept material reprezentate de art. 1345 și art. 1348 din C. civ., cu consecința unei greșite dezlegări date excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei. În acest sens, recurenții susțin că instanța de apel a omis a observa, cu privire la temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv îmbogățirea fără justă cauză, că nu sunt îndeplinite condițiile promovării unei atare cereri, suma ce se solicită a fi restituită fiind plătită în temeiul unei cauze legitime, în speță, în baza unei convenții și cu intenția directă a autorului faptei de a produce efecte juridice. Criticile cu acest obiect aduse deciziei atacate cu recurs sunt nefondate, constatându-se că, în speță, instanța de apel a rezolvat chestiunea litigioasă privind legitimarea procesuală activă a reclamantei prin raportare la conținutul dreptului pretins prin cererea de chemare în judecată. Înalta Curte constată că, reglementând condițiile de exercitare a acțiunii civile, C. proc. civ. stabilește prin art. 32, că una dintre condițiile ce se cer a fi întrunite cumulativ este calitatea procesuală. Conținutul acestei noțiuni este precizat în cuprinsul art. 36 din C. proc. civ., potrivit cu care calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum este acesta dedus judecății. Astfel, calitatea procesuală presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum și între persoana chemată în judecată și cel care este subiectul pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitate procesuală pasivă). În consecință, calitatea procesuală este determinată de transpunerea în plan procesual a subiectelor raportului juridic de drept substanțial dedus judecății. Întrucât prin calitate procesuală se înțelege titlul sau modul în care o persoană participă într-un anumit raport juridic, îndreptățind-o să fie parte în proces, pentru a se dovedi calitatea procesuală a părților, potrivit art. 36 din C. proc. civ., este suficient să fie afirmate dreptul și obligația, existența/inexistența acestora fiind o chestiune care nu ține de condițiile de exercitare a acțiunii, ci de fondul litigiului. În cauză, reclamanta a pretins angajarea răspunderii civile a pârâților în temeiul îmbogățirii fără just temei, cauza juridică a cererii fiind explicitată în chiar petitul cererii, în care se arată, în esență, că reclamanta a suferit o diminuare a propriului patrimoniu corelativ cu mărirea corespunzătoare a patrimoniului pârâților. Sub acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că temeiul juridic al acțiunii, ca manifestare procesuală a dreptului material, constă, așa cum, de altfel, chiar recurenții subliniază, nu doar în enunțarea temeiului de drept, ci și prin evaluarea, concordant intenției părții raportat la conținutul cererii, a motivelor de fapt arătate în actul de sesizare. Or, potrivit art. 1345 din C. civ., îmbogățirea fără justă cauză este definită ca fiind faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului altei persoane, fără ca pentru aceasta să existe un temei juridic. Așadar, creditorul acestei obligații este subiectul de drept care a suferit o diminuare a patrimoniului său, iar debitorul obligat la restituire este subiectul de drept al cărui patrimoniu s-a mărit, în mod corelativ, fără temei legitim, și care are obligația de a înapoia primului, avantajul pe care l-a obținut în dauna acestuia. Contrar celor invocate de recurenții pârâți, analiza legitimării procesuale a reclamantei nu putea fi limitată la stabilirea persoanei care a realizat plata, fiind relevante, deopotrivă, în analiza pricinii, circumstanțele factuale invocate de reclamantă, potrivit cărora, aceasta a restituit în integralitate plătitorului F., suma pretinsă în cauză, ceea ce a condus la o însărăcire a acesteia și la mărirea patrimoniului pârâților, mărire ce a constat într-o liberare parțială de datorie, precum și în evitarea pierderii de către aceștia a dreptului de proprietate asupra imobilelor supuse executării silite în dosarul de executare nr. 210/Ex/2016, în care debitori erau pârâții, respectiv că această sumă nu a fost achitată cu titlu de plată de către F.. În acest mod a fost detaliată causa petendi, care oferă instanței criteriile de analiză ale dreptului afirmat. În consecință, acestea fiind premisele acțiunii, în mod judicios s-a reținut prin decizia civilă recurată că, întrucât, în cauză, raportul juridic litigios a fost întemeiat pe instituția juridică a îmbogățirii fără justă cauză, pentru a tranșa asupra legitimării procesuale active în actio de in rem verso, era necesar ca prima instanță să se raporteze la condițiile impuse de lege pentru formularea acestei acțiuni, astfel cum acestea sunt reglementate prin art. 1345 din C. civ. Or, în speță, prin sentința civilă apelată, în justificarea soluției de admitere a excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, s-a reținut că suma ce se pretinde a fi restituită prin cererea de chemare în judecată a fost achitată de către numitul F., în dosarul nr. x/2016 al D. și E., în vederea stingerii unei datorii a pârâților din prezenta cauză, iar nu de către reclamantă, prima instanță concluzionând că nu există identitate între reclamantă și subiectul din raportul juridic litigios care a generat dreptul la restituire, respectiv că, în stabilirea calității procesuale active nu prezintă relevanță raporturile contractuale existente între reclamantă și numitul F.. O atare analiză relevă o aplicare eronată a prevederilor art. 36 C. proc. civ. ce obligă la analiza identității dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății, fiind corectă statuarea instanței de apel în sensul că, prima instanță a justificat soluția de respingere a cererii de chemare în judecată exclusiv în baza analizei identității dintre persoana care a achitat, în beneficiul pârâților al căror patrimoniu era supus executării silite pentru recuperarea unei creanțe în favoarea unității administrativ teritoriale în dosarul execuțional (solvensul), suma de bani datorată de aceștia în temeiul unui titlu executoriu și titulara cererii de chemare în judecată formulată în cauză. Întrucât, așa cum rezultă din cele ce preced, în speță, cauza cererii de chemare în judecată nu a fost reprezentată de plata nedatorată și nici de subrogația în drepturile creditorului, ci de îmbogățirea fără justă cauză, prima instanță nu era în situația de a verifica calitatea procesuală activă a reclamantei prin raportare la un alt fundament al pretenției deduse judecății. Câtă vreme, reclamanta a pretins în speță, că suma utilizată pentru stingerea debitului din dosarul de executare silită anterior menționat provine dintr-un credit contractat de aceasta, este corectă aprecierea instanței de apel în sensul că tranșarea chestiunii litigioase ce vizează existența unei diminuări de patrimoniu pretinsă de reclamantă, în raport de circumstanțele factuale specifice cauzei, vizează însăși existența dreptului afirmat în cauză și presupunea, în consecință, cercetarea pe bază de probe a fondului raportului juridic litigios. Or, în cauză, prima instanță a constatat neîndeplinirea condițiilor de exercitare a acțiunii civile, în legătură cu lipsa calității procesuale active, fără a intra în dezbaterea fondului cauzei. Concluzia evocată a rezultat concomitent și din inexistența unor considerente ilustrative ale tribunalului, privind o analiză substanțială, temeinică atât a situației de fapt a cererii de chemare în judecată, cât și a incidenței normelor legale invocate de reclamantă în privința acestei cereri. Ca atare, analiza în cadrul controlului judiciar determinat de apelul reclamantei, s-a limitat la a stabili, potrivit art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., dacă apelanta-reclamantă justifică o atare calitate, de titular al dreptului afirmat în cadrul raportului juridic dedus judecății. Având în vedere soluția dispusă de tribunal în privința cererii de chemare în judecată, curtea de apel a apreciat, în mod corect, că se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiași instanțe, întrucât aceasta a fost respinsă în mod greșit pentru lipsa calității procesuale active a reclamantei. Raportat la acest cadru procesual, este relevant a se preciza că potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., întrucât cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., controlul judiciar poate fi realizat exclusiv în limitele în care s-a realizat judecata în fazele procesuale anterioare. Ca atare, criticile aduse de recurenți hotărârii recurate se impun a fi analizate în limitele cadrului învestirii primei instanțe de control judiciar. În speță, argumentele recurenților întemeiate pe prevederile art. 1345 și art. 1348 din C. civ. care aduc în discuție existența unui temei legal al îmbogățirii, respectiv a unei convenții și, implicit a împrejurării că reclamanta ar avea la îndemână o altă acțiune pentru recuperarea sumei pretinse, tind la a demonstra neîndeplinirea condițiilor juridice de fond ale actio de in rem verso, așadar a însăși existenței dreptului litigios, iar nu lipsa calității procesuale active a reclamantei, a cărei analiză, așa cum s-a arătat în considerentele anterioare, trebuie circumstanțiată verificării identității între reclamantă și titularul dreptului afirmat prin cererea de chemare în judecată. Astfel, soluționarea unei acțiuni fundamentate pe temeiul de drept al îmbogățirii fără justă cauză, presupune analiza condițiilor pentru intentarea acțiunii în restituire, condiții care pot fi grupate în două categorii și anume: condiții materiale și juridice. Condițiile juridice sunt reprezentate de absența oricărui alt mijloc juridic pentru recuperarea de către cel care și-a micșorat patrimoniul a pierderii suferite și absența unei cauze legitime a măririi patrimoniului unei persoane în detrimentul alteia. Condițiile materiale vizează: mărirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile; micșorarea patrimoniului altei persoane (care poate să constea în diminuarea unor elemente active sau în efectuarea unor cheltuieli); existența unei legături între mărirea și, respectiv, diminuarea unui patrimoniu, în sensul ca ambele operațiuni să fie efectul unei cauze unice. Cum, în speță, nici prima instanță și nici instanța de apel nu au verificat îndeplinirea acestor condiții de admisibilitate, aceste chestiuni litigioase nu pot face obiect al analizei pentru prima dată în recurs. Nici criticile recurenților care aduc în discuție aplicarea eronată a prevederilor art. 1280 din C. civ., nu relevă o analiză eronată, în speță, a legitimării procesuale a reclamantei. Această normă consacră relativitatea efectelor contractului, iar analiza argumentelor recurenților subsumate acestei critici impune concluzia că acestea se circumscriu, în realitate, unor apărări de fapt ce vizează fondul raportului juridic litigios, respectiv condițiile juridice anterior evocate pentru exercitarea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Rămân, așadar, pe deplin valabile constatările anterioare ale instanței de recurs, în sensul că întrucât, în speță, instanțele devolutive nu au verificat îndeplinirea condițiilor de admisibilitate impuse de lege pentru exercitarea acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, aceste chestiuni litigioase nu pot face obiect al analizei în prezentul recurs. Totodată, împrejurarea că, anterior promovării actualului demers procesual, reclamanta a formulat o altă acțiune, întemeiată pe subrogația în drepturile creditorului, soluționată definitiv, în motivarea căreia a invocat aceleași circumstanțe factuale nu are aptitudinea de a releva, în speță, un viciu de legalitate a deciziei civile recurate, în contextul în care prezenta cerere de chemare în judecată are un alt fundament juridic, iar analiza calității procesuale active trebuie raportată la dreptul dedus judecății în cauza pendinte. Este real că, în esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, principiul puterii de lucru judecat împiedicând infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces. Ca atare, dezlegările irevocabile date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece, în caz contrar s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale. Or, în speță, prin hotărârile judecătorești invocate de recurenți nu s-a tranșat chestiunea legitimării procesuale active a reclamantei în ceea ce privește acțiunea întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză, pentru a se putea concluziona că instanța de apel nu a făcut o corectă aplicare a principiului puterii de lucru judecat, cu referire la sentința civilă nr. 821/PI/10.06.2019, pronunțată de Tribunalul Timiș, definitivă prin decizia civilă nr. 272/18.12.2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă. Pentru toate aceste considerente, se constată că soluția instanței de apel este legală, criticile formulate având caracter nefondat, astfel încât, recursul va fi respins în consecință. În aplicarea prevederilor art. 452 din C. proc. civ., va fi respinsă cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată, instanța de recurs constatând, sub acest aspect, că această parte nu a anexat dovezi din care să rezulte realitatea și cuantumul acestora.