ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2375/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 26 iulie 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 400.000 euro, la cursul ron/euro stabilit de BNR din ziua plății, reprezentând daune morale produse prin afirmațiile calomnioase, defăimătoare privind onoarea, reputația, demnitatea și probitatea morală și profesională a reclamantului, sumă actualizată pe baza dobânzii legale, calculată de la data rămânerii definitive a sentinței și până la plata efectivă a debitului; obligarea pârâtului de a se abține de la orice afirmație în spațiul public despre reclamant de natură să încalce drepturile la onoare, reputație, demnitate și probitate morală și profesională, să comunice sau să publice astfel de afirmații prin mijloacele media (presa on-line și scrisă, televiziune,etc.) sau să posteze pe bloguri și pe toate rețelele de socializare astfel de afirmații sau orice alte afirmații despre persoana reclamantului, precum și despre membrii familiei acestuia, artiști manageriați sau impresariați, colaboratori clienți, societăți deținute; să înlăture de pe bloguri, de pe rețelele de socializare, de pe site-uri de presă online și de pe orice alt mijloc de comunicare publică orice fel de postări despre reclamant precum și despre membrii familiei acestuia, artiști manageriați sau impresariați, colaboratori clienți, societăți deținute. În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 5, art. 72, art. 73 și art. 1349 C. civ., art. 30 pct. 6 Constituție, O.G. nr. 13/2011 și art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1046 din 16 mai 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B..

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 779A din 15 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 06 mai 2019 și a sentinței civile nr. 1046 din 16 mai 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2018.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 09 februarie 2021 și repartizat aleatoriu, spre soluționare, completului de filtru nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei civile recurate, trimiterea cauzei la instanța de apel pentru rejudecarea cauzei și obligarea instanței de apel la administrarea probatoriului solicitat prin cererea de apel. În argumentarea motivului de recurs, circumscris motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel i-a vătămat drepturile procesuale, lipsindu-l de o cale de atac efectivă din perspectiva în care prin reținerile potrivit cărora "numai o eventuală soluție de admitere a apelului poate determina evaluarea restului cerințelor răspunderii neanalizate de prima instanță" s-a antepronunțat cu privire la soluția asupra fondului, în contextul în care recurentului îi era imposibil să probeze caracterul ilicit al acțiunilor intimatului pârât în lipsa probelor solicitate dar a căror administrare a fost respinsă. Un alt argument în susținerea aceluiași motiv de casare este acela potrivit căruia instanța de apel a respins, în mod nelegal, criticile referitoare la aplicarea greșită a prevederilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 259 din același cod. În dezvoltarea acestui argument, recurentul-reclamant a arătat că soluția de respingere, ca tardivă, a cererii de probatorii este nelegală în contextul în care instanța de fond a admis inițial cererea de probatorii prin încheierea din 07 ianuarie 2019, iar, ulterior, prin încheierea din 06 mai 2019, în mod nelegal, a revenit asupra soluției și a respins cererea de probatorii ca tardiv formulată, cu toate că, în cauză, nu a existat niciun temei pentru decăderea din dreptul de a propune probe sau de a modifica acțiunea. Proba cu interogatoriul intimatului-pârât prin care se urmărea dovedirea unei vendete personale, precum și proba cu cei doi martori, prin care se urmărea dovedirea prejudiciilor suferite de reclamant, deși erau concludente, au fost respinse, în mod nelegal, de către instanța de judecată. În continuare, arată că în cauză, nu a fost formulată o cerere de probatorii incompletă, care să atragă respingerea acesteia, ci a fost solicitată "o modificare a acțiunii care operează la nivelul tuturor elementelor acțiunii, inclusiv cu privire la probatoriu." Astfel, instanța a aplicat dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., dispunând comunicarea cererii către intimatul pârât, însă, la ultimul termen de judecată a interpretat diferit dispozițiile legale anterioare și a respins probele solicitate, soluție care a fost menținută, în mod nelegal, de instanța de apel. În ceea ce privește aplicarea greșită a prevederilor art. 259 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că instanța de fond, în mod nelegal, nu a pus în discuția părților măsura de revenire asupra probatoriilor și nici nu a motivat soluția de respingere a cererii de administrare a probei cu interogatoriul, respectiv cu declarațiile de martori, eludând astfel principiile contradictorialității și dreptului la apărare. În argumentarea incidenței motivului de recurs, reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare și interpretare a prevederilor art. 70, art. 72, art. 73 și art. 1349 C. civ., prin raportare la art. 30 din Constituția României și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materie. În dezvoltarea acestei critici, recurentul-reclamant a arătat că în cauză sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 1349 din C. civ. în sensul în care nu a existat o bază factuală la care se referă jurisprudența CEDO în ceea ce privește conflictul dintre dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, onoare, demnitate, reputație. Jurispudența constantă a CEDO este contrară soluției instanței de apel care, în mod nelegal, a reținut că din "punct de vedere al publicului ziarelor de știri moderne, reclamantul reprezintă o persoană publică, ce își desfășoară activitatea alături de artiști din domeniul muzicii, filmului, televiziunii, astfel că relatarea în cadrul articolelor incriminate a situațiilor de fapt ce îl priveau pe reclamant se încadrează în limitele acceptate jurisprudențial pentru atingerea adusă atributelor nepatrimoniale a căror protecție se solicită prin acțiune". Or, instanța de apel, în mod greșit, a reținut în argumentarea soluției pronunțate doar cauza Societe Prisma Press împotriva Franței, din 2003, ignorând celelalte decizii pronunțate în cauze similare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Conform practicii instanței europene în această materie, se impunea ca instanța de fond să analizeze în ce măsură articolele publicate de către pârât se încadrează în limitele libertății de exprimare, astfel cum își găsește consacrarea în cuprinsul art. 30 din Constituția României și în art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Contrar reținerilor instanței de apel, în speță, pârâtul, în calitate de ziarist, a depășit limitele liberei exprimări prin publicarea repetată și obsesivă de judecăți de valoare cu privire la reclamant. Astfel, reclamantul a arătat că niciuna dintre faptele enumerate în articolele semnate de pârât nu a condus la punerea în mișcare a acțiunii penale împotriva sa și nu a atras o soluție de condamnare, sens în care între afirmațiile pârâtului și situația factuală există o discrepanță majoră, "ce depășește flagrant plaja liberei exprimări." Deși instanța de apel a apreciat că termenii utilizați de pârât în redactarea articolelor de presă lasă loc de interpretări, se impune ca instanța de recurs să rețină că timpul verbal utilizat de pârât presupune o acțiune trecută și încheiată la momentul vorbirii. Ca atare, ar rezulta că la momentul redactării articolelor defăimătoare, faptele relatate cu privire la reclamant erau deja realizate și se impuneau cu caracter de certitudine. Cu toate că instanța de apel a reținut că o parte din articolele scrise de către pârât nu includ, în mod expres, numele reclamantului, intimatul a făcut o verificare a portofoliului de artiști administrat de reclamant și a introdus nume de artiști din acest articol în titlul articolului, deși aceștia nu efectuaseră niciun demers pentru a argumenta sfera presupus infracțională. Conchizând, recurentul a susținut că nu a existat o anchetă penală pe numele său, ci o cercetare penală cu privire la faptă, iar indicarea numelui unui făptuitor într-o plângere penală nu produce nicio consecință juridică, cu atât mai mult calitatea de martor. 5. Apărări formulate în cauză Cererea de recurs a fost comunicată intimatului B. la data de 18 februarie 2021, conform dovezii de la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Intimatul-pârât B. nu a formulat întâmpinare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare: O primă critică invocată în cauză de către recurentul-reclamant, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a vizat faptul că decizia recurată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității hotărârii astfel pronunțate, respectiv a dispozițiilor art. 204 alin. (1) și a art. 259 C. proc. civ. Această critică este nefondată. Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a oricărei alte probe a cărei necesitate ar reieși din dezbateri. În procedura prealabilă, urmare a comunicării întâmpinării depuse de pârât, reclamantul a formulat răspuns la întâmpinare înregistrat la dosar la data de 13 septembrie 2018, fără a solicita încuviințarea altor probe raportat la apărările pârâtului din cuprinsul întâmpinării. După finalizarea procedurii prealabile, prin rezoluția din 04 decembrie 2018, prima instanță a stabilit termen de judecată la data de 07 ianuarie 2019, în ședință publică, cu citarea părților. Prin cererea înregistrată la dosar la data de 04 ianuarie 2019, reclamantul a solicitat, în temeiul art. 204 și următoarele din C. proc. civ., completarea cererii de chemare în judecată, solicitând instanței, în justificarea pretențiilor invocate, să încuviințeze completarea probatoriului cu înscrisuri, interogatoriul pârâtului și proba testimonială cu doi martori, pe care i-a nominalizat. La primul termen de judecată stabilit la data de 07 ianuarie 2019, instanța a amânat cauza pentru ca reclamantul să completeze taxa judiciară de timbru pentru capetele de cerere III și IV din acțiune, precum și pentru comunicarea către pârât a cererii completatoare. Pentru termenul de judecată din 04 martie 2019, reclamantul a depus o "Notă de probatorii", prin care a solicitat încuviințarea probelor solicitate prin cererea de chemare în judecată și prin cererea completatoare. La termenul din 04 martie 2019, instanța a amânat cauza fără a dispune vreo măsură, iar la termenul de judecată din 06 mai 2019, cu ocazia discutării probatoriului, reclamantul a solicitat încuviințarea probelor solicitate. Prin încheierea din 06 mai 2019, prima instanță a încuviințat proba cu înscrisuri și a respins probele cu interogatoriu și martori întrucât au fost tardiv solicitate, apreciind că a intervenit decăderea din dreptul de încuviințare a acestor probe, având în vedere că nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată, astfel cum impun prevederile art. 254 alin. (1) C. proc. civ., iar cererea de probe depusă la primul termen de judecată nu poate îmbrăca forma prevăzută de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care reglementează modificarea cererii. În acest context factual, în acord cu instanțele de fond, se constată că, în mod corect, a fost reținută tardivitatea cererii prin care reclamantul a propus probe la primul termen de judecată, având în vedere dispozițiile art. 194 C. proc. civ. care reglementează cuprinsul cererii de chemare în judecată raportat la art. 254 din același cod care stabilesc momentul până la care se propun probele. Potrivit art. 194 lit. e) din C. proc. civ. cererea de chemare în judecată va cuprinde și "arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor aplica, în mod corespunzător, dispozițiile art. 150. Când reclamantul dorește să își dovedească cererea sau vreunul dintre capetele acesteia prin interogatoriul pârâtului, va cere înfățișarea în persoană a acestuia, dacă pârâtul este o persoană fizică. În cazurile în care legea prevede că pârâtul va răspunde în scris la interogatoriu, acesta va fi atașat cererii de chemare în judecată. Când se va cere dovada cu martori, se vor arăta numele, prenumele și adresa martorilor, dispozițiile art. 148 alin. (1) teza a II-a fiind aplicabile în mod corespunzător." Totodată art. 254 C. proc. civ. prevede la alin. (1) și (2) că: "(1) Probele se propun, sub sancțiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse și oral, în cazurile anume prevăzute de lege. (2) Dovezile care nu au fost propuse în condițiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute și încuviințate în cursul procesului, în afară de cazurile în care: 1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii; 2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească și partea nu o putea prevedea; 3. partea învederează instanței că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute; 4. administrarea probei nu duce la amânarea judecății; 5. există acordul expres al tuturor părților." În raport de aceste dispoziții legale, se reține că legea îl obligă pe reclamant să indice probele pe care își sprijină pretenția chiar din momentul inițierii demersului judiciar și să fie cât se poate de riguros și explicit în privința acestora. Determinarea cu caracter generic a probelor într-o formulare de genul "orice altă probă a cărei necesitate ar reieși din dezbateri", astfel cum a precizat reclamantul în cererea de chemare în judecată, echivalează cu lipsa propunerii de probe în condițiile legii, de natură să atragă sancțiunea decăderii. Referitor la cererea formulată de reclamant la data de 04 ianuarie 2019, anterior primului termen de judecată, prin care a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri, martori și interogatoriul pârâtului, se constată că în mod riguros instanțele anterioare au reținut că nu are natura unei cereri ce poate fi circumscrisă dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., iar modificările la care se referă acest text de lege, ce pot fi realizate până la primul termen de judecată la care reclamantul este legal citat, pot privi elementele esențiale ale acțiunii, respectiv părțile, obiectul sau cauza acțiunii, deci nu se referă la probele care nu au fost cerute de reclamant în cuprinsul acțiunii introductive. Astfel, art. 204 alin. (1) C. proc. civ. reglementează regimul juridic al cererii adiționale, care potrivit art. 30 alin. (5) din același cod este acea cerere prin care o parte modifică pretențiile sale anterioare. Cum probele nu intră în sfera pretențiilor în sensul art. 30 alin. (1) și (5) din C. proc. civ., în mod corect instanțele de fond au reținut că cererea de probatorii formulată de reclamant nu poate avea natura unei cereri de modificare a cererii de chemare în judecată întemeiată de dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., pentru a se putea propune dovezi noi, a căror necesitate ar reieși din modificarea cererii, potrivit art. 254 alin. (2) din același cod, anterior citat. Totodată, trebuie avute în vedere și dispozițiile art. 10 C. proc. civ., potrivit cu care părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele prevăzute de lege sau de judecător, să-și probeze pretențiile și apărările, contribuind la desfășurarea fără întârziere a procesului și urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia. În aceste condiții, instanța de recurs reține că, întrucât nu suntem în ipoteza art. 204 C. proc. civ., neexistând o veritabilă modificare a cererii, ci o precizarea a probatoriului, nu se poate decela vreun viciu de legalitate al hotărârii recurate sub acest aspect care să intre în spectrul motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. și să atragă casarea hotărârii din această perspectivă. Nefondată este și critica privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 259 C. proc. civ., susținerea recurentului că instanța de fond a încuviințat inițial administrarea probelor, iar ulterior a revenit și le-a respins ca fiind propuse tardiv, nefiind reală. Astfel cum s-a arătat anterior, probele au fost discutate la termenul din data de 06 mai 2019, iar la termenul din 07 ianuarie 2019, instanța de fond a dispus doar comunicarea către pârât a cererii de completare a cererii inițiale, pentru ca acesta să își expună poziția cu privire la această cerere. Prin urmare, întrucât nu a fost vorba despre o revenire cu privire la probatoriul încuviințat, nu se poate reține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 259 C. proc. civ. în cauza dedusă judecății, nefiind încălcate principiile contradictorialității și dreptului la apărare cum eronat susține recurentul. Prin cea de-a doua critică invocată în cauză, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 și următoarele C. civ., prin raportare la art. 30 din Constituția României, art. 70, art. 72 și art. 73 C. civ., precum și art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Înalta Curte reține că instanțele de fond au fost învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală în materia delictelor de presă, prin care reclamantul A., în calitate de impresar artistic potrivit Atestatului depus la dosarul de fond, a solicitat, în esență, obligarea pârâtului B., în calitate de ziarist, la plata daunelor morale produse prin afirmații calomnioase, defăimătoare privind onorarea, reputația, demnitatea și probitatea morală și profesională a reclamantului, în cuantum de 400.000 euro, echivalent în RON, actualizate cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii până la data plății efective, obligarea pârâtului să se abțină de la orice afirmație în public și de la orice postări pe bloguri sau în rețele de socializare care ar putea prejudicia aceleași drepturi personale nepatrimoniale, obligarea pârâtului să șteargă orice postări care aduc atingere drepturilor sale personale nepatrimoniale sau ale membrilor familiei sale și ale artiștilor cu care colaborează. Reclamantul a susținut că prejudiciul i-a fost cauzat de către pârât prin scrierea a șase articole care au apărut în ziarul electronic C. și pe contul de D. aferent acestuia și pe cel al posturilor E. și F., precum și în emisiunile trustului, de pe canalele E. și F., toate aparținând trustului S.C. G. S.A., precum și pe contul de D. personal al pârâtului. Drept urmare, s-a impus instanțelor de fond necesitatea analizării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului reclamantului la protecția reputației sale - ca element constitutiv al dreptului la viață privată - și a celorlalte valori nepatrimoniale, pretins a fi fost încălcate, și a dreptului pârâtului la libertatea de exprimare, cu privire la care acesta din urmă a susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, relatând numai fapte care rezultă din înscrisuri sau din verificările efectuate, sens în care nu i se poate imputa săvârșirea unei fapte ilicite. Înalta Curte constată că, instanța de apel, față de obiectul acțiunii cu care a fost învestită și de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanță, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului și de informare a publicului a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantului. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, așa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul Român - norme pe care părțile și-au întemeiat apărările - întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate deopotrivă, că prin publicarea articolelor incriminate pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Or, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel, pe baza probelor administrate, se constată că instanțele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâtul nu a acționat cu intenția de a-l denigra pe reclamant, iar limbajul folosit de acesta nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, informațiile furnizate nefiind lipsite de suport probator. În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit Curții Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă un rol esențial în exercitarea libertății de exprimare într-o societate democratică, respectiv, deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, presa are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României). În referire la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei). În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă. În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că "dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Așadar, Curtea analizează dacă există o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (Colombani și alții c. Frantei; Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer și The Guardian c. Regatului Unit). Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informații și de a comunica altora informații, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertății de exprimare, cât și a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancțiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici și să renunțe la discutarea publică a problemelor ce interesează viața colectivității. În cauză, Înalta Curte constată că, în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanța de apel, contrar susținerii recurentului, a prezentat aspectele de fapt apreciate ca relevante în susținerea argumentației potrivit cu care afirmațiile intimatului nu au depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare specifice jurnalismului, mai ales a celui modern, cât timp nu s-au folosit cuvinte care au valoare de insulte, epitete, caracterizări personale subiective sau alte asemenea. În acest sens, deși, de principiu, distincția la care face trimitere recurentul reclamant, în referire la jurisprudența CEDO, între faptele determinate și judecățile de valoare este corectă, câtă vreme, determinarea judicioasă a caracteristicilor unei afirmații de a fi susceptibilă a fi caracterizată drept judecată de valoare sau faptă determinată este în sarcina instanței și trebuie raportată la conținutul concret al articolului și la contextul în care acesta a fost dat publicității, nu s-ar putea imputa instanței de apel că, procedând la verificarea temeiniciei argumentelor părților litigante, a încălcat dispozițiile interne raportat la cele convenționale sub acest aspect. Astfel, s-au avut în vedere atât termenii utilizați de pârât, în afirmațiile litigioase, cât și contextul în care acestea au fost făcute publice, și s-a stabilit că pârâtului nu îi poate fi imputată săvârșirea unei fapte ilicite, iar în lipsa faptei ilicite nu este necesară verificarea celorlalte condiții ale răspunderii civile delictuale. În acest sens, critica potrivit cu care instanța de apel s-a antepronunțat atunci când a reținut că "numai o eventuală soluție de admitere a apelului poate determina evaluarea restului cerințelor răspunderii neanalizate de prima instanță" este nefondată, având în vedere că îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale reglementată de art. 1349 C. civ. - fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate între fapta imputată și prejudiciu și vinovăția - trebuie să fie cumulativă, iar odată constatată inexistența faptei ilicite, analiza celorlalte condiții devine superfluă în cauză. Așadar, nu se poate reține că instanța de apel s-a antepronunțat, ci ceea ce a urmărit instanța de apel să evidențieze este faptul că numai în ipoteza în care ar fi constatat că este dovedită fapta ilicită imputată pârâtului ar fi putut proceda la evaluarea celorlalte cerinte ale răspunderii (respectiv prejudiciu, raport de cauzalitate între faptă și prejudiciu și vinovăția) neanalizate de instanța de fond, deoarece analiza condițiilor răspunderii civile delictuale este graduală, iar dacă una dintre acestea nu este îndeplinită, nu se mai impune analiza celorlalte condiții legale. Totodată, raportat la susținerea recurentului că nu s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva sa pentru niciuna dintre faptele enumerate de pârât în cuprinsul articolelor, se observă că instanța de apel a reținut corect că pentru analiza răspunderii delictuale a pârâtului nu este relevantă soluția ce a fost pronunțată în dosarele penale, deoarece în litigiu nu se verifică dacă reclamantul a săvârșit sau nu faptele pentru care s-au formulat respectivele plângeri, ci instanța a fost chemată să verifice dacă afirmațiile ziaristului au fost fundamentate pe informații concrete, verificabile la acel moment. În același timp, contrar susținerilor recurentului, se reține că modul de prezentare a informațiilor într-un articol de presă nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliștilor, al căror raționament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raționament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigației jurnalistice, astfel că ipoteza unei inexactități parțiale a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 din Convenția Europeană dacă jurnalistul nu acționează cu rea-credință, iar subiectul este de interes public. Astfel, se reține că limitele libertății de exprimare în cazul jurnaliștilor sunt mai largi decât în cazul persoanelor particulare, dar și comportamentul acestora este suspus unor rigori deontologice specifice, corelativ dreptului publicului de a fi informat în mod corect despre subiecte de interes public, fiind realizat examenul de proporționalitate, anterior enunțat, raportat la circumstanțele particulare ale speței. Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel faptul că articolele incriminate conțin relatări ale împrejurărilor de fapt obținute de la persoanele presupuse victime ale pretinselor infracțiuni, precum și referiri la cursul procedurilor judiciare, ceea ce caracterizează faptele pârâtului ca având bază factuală. În consecință, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că publicarea repetată și obsesivă de judecăți de valoare cu privire la recurent este evidentă, respectiv că, în speță, faptele relatate ar fi lipsite de o bază factuală suficientă. Trebuie reținut că afirmațiile pârâtului din cuprinsul articolelor au fost însoțite de un minimum de elemente care să fundamenteze demersul său, iar expresiile și tonul general al articolelor se încadrează în marja de exagerare îngăduită jurnaliștilor. De altfel, cum reclamantul este o persoană implicată în viața publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care țin de activitatea sa profesională este justificat, fiind necesară reținerea unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul articolelor incriminate, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții Europene mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. Calitatea reclamantului corelată cu subiectul articolului incriminat justifica interesul investigației jurnalistice, neputându-se reține raportat la situația de fapt a cauzei, că prin publicarea articolelor criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului. În plus, câtă vreme, în speță, datele provenite din sursele verificate de pârât au fost corelate de acesta cu faptele deja imputate reclamantului de alți artiști, iar acesta a acționat cu scopul aducerii informațiilor la cunoștința publicului, se observă lipsa intenției pârâtului de a îl denigra pe recurent. În consecință, în contextul în care pârâtul a acționat pentru a informa publicul cu privire la teme ce vizează lumea artistică, câtă vreme articolele incriminate, deși cuprind și opinii critice ale pârâtului ce vizează activitatea profesională a reclamantului, nu sunt lipsite de o bază factuală obiectivă, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că între afirmațiile intimatului-pârât și situația factuală există o discrepanță majoră ce depășește flagrant plaja liberei exprimări. Așa fiind, chiar dacă articolele criticate cuprind și o doză de exagerare, corect a reținut instanța de apel că maniera în care au fost redactate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția pârâtului nefiind aceea de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea reclamantului, ci de a atrage atenția asupra subiectelor apreciate a fi de interes public. Contrar afirmațiilor din recurs, raportat la timpul verbal utilizat de pârât în cuprinsul articolelor, instanța de apel a reținut corect că jurnalistul pârât a folosit formulări care au permis cititorului să înțeleagă că această chestiune, respectiv că cercetarea penală efectuată împotriva reclamantului nu a fost încă tranșată. Nici criticile privind susținerea pârâtului că reclamantul este acuzat în respectivele dosare, deși urmărirea penală nu a fost începută in personam, și nici susținerea că pârâtul a introdus nume de artiști în portofoliul administrat de recurent, nu sunt de natură a schimba soluțiile instanțelor de fond cu privire la inexistența unei fapte ilicite în sarcina pârâtului. Astfel, de vreme ce articolele incriminate nu s-au dovedit a fi lipsite de o bază factuală, respectiv că au fost formulate cu rea credință, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri ar contraveni, în mod evident, rolului acordat presei într-o societate democratică. În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanței de apel, în sensul că maniera în care pârâtul jurnalist a redactat articolele incriminate nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtului jurnalist nu poate fi considerată faptă ilicită în înțelesul art. 1357 C. civ. Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de curtea de apel nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, iar susținerea recurentului că instanța de apel a reținut în argumentarea soluției pronunțate doar cauza Societe Prisma Press împotriva Franței, fără a face celelalte decizii pronunțate în cauze similare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu este de natură a schimba soluția pronunțată prin decizia recurată. În consecință, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel, raportat la articolele publicate de pârât, a constatat că acesta beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant.