ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2373/2021

Obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 18 aprilie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Comuna Ghiroda a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B., în principal, să se constate că declarația notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011, de către C. Timișoara, este un veritabil contract de donație conform dispozițiilor art. 1011 din C. civ., coroborat cu art. 1400 din același cod, încheiat sub condiția suspensivă a finalizării lucrărilor de extindere a rețelei de apă și canalizare, și de execuție a branșamentului de apă și canal; să se constate îndeplinită donația sub condiție suspensivă ca urmare a producerii evenimentului stabilit de către părți, respectiv a finalizării lucrărilor de extindere a rețelei de apă și canalizare și de execuție a branșamentului de apă și canal; să se constate transferul dreptului de proprietate cu titlu gratuit, din patrimoniul pârâților, în proprietatea privată a Unității administrativ-teritoriale Comuna Ghiroda, în temeiul declarației notariale autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C. Timișoara, ca urmare a îndeplinirii condiției suspensive; să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra construcției de extindere a rețelei de apă și canalizare și de execuție a branșamentului de apă și canal; în subsidiar, în cazul în care instanța de judecată va considera că declarația notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011, de către C. Timișoara nu este o donație sub condiție suspensivă, reclamanta a solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii taxei pentru eliberarea autorizației de construire, a taxei pentru emiterea certificatului de urbanism, precum și a contravalorii celorlalte servicii de care a beneficiat pârâta în temeiul declarației notariale individualizate, actualizate cu dobândă legală, până la data plății integrale și obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. La termenul de judecată din data de 19 octombrie 2018, Tribunalul Timiș a invocat și a pus în discuția părților excepția necompetenței funcționale a secției de contencios administrativ și fiscal a acestei instanțe. Prin încheierea din 19 octombrie 2018, Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței funcționale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Ghiroda, în contradictoriu cu pârâții A. și B., în favoarea secției I civilă a Tribunalului Timiș. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, la data de 04 decembrie 2018, sub nr. x/2018*.

Hotărârea pronunțată în primă instanță. Prin sentința nr. 389/2020 din 02 iunie 2020, Tribunalul Timiș, secția I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Comuna Ghiroda, prin primar, în contradictoriu cu pârâții A. și B. și a obligat reclamanta să plătească pârâților suma de 9000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată și suma de 200 RON, către expert tehnic judiciar D. reprezentând diferență onorariu expert.

Hotărârea pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 214 din 25 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamanta apelantă Comuna Ghiroda împotriva sentinței civile nr. 389 din 2 iunie 2020, pronunțată de Tribunalul Timiș, secția I civilă, în dosar nr. x/2018 și obligat apelanta la plata sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul B..

Calea de atac formulată în cauză. Împotriva deciziei civile nr. 214 din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a declarat recurs reclamanta Comuna Ghiroda. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., raportat la prevederile art. 497 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel care a pronunțat hotărârea. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată nu cuprinde toate motivele pe care se întemeiază, iar motivele care au fost reținute sunt contradictorii. În acest sens, recurenta a arătat că instanța de apel a reținut că pârâta A. a solicitat extinderea rețelei de canalizare și apă pe proprietatea publică a Comunei Ghiroda, arătând că dorește sprijinul acesteia cu finanțare parțială, respectiv ca Primăria Ghiroda să suporte din costuri partea de execuție. Or, părți în litigiu sunt pârâții A. și B. și reclamanta Comuna Ghiroda, prin primar, iar Primăria Comunei Ghiroda nu are personalitate juridică, astfel că nu poate deține calitatea de parte în judecată, sens în care considerentele instanței reținute față de Primăria Comunei Ghiroda nu au vizat cererea dedusă judecății. S-a mai arătat că, deși în cauză, este vorba despre o scutire integrală de la contravaloarea taxei pentru eliberarea autorizației de construire, instanța a reținut inițial că este o scutire parțială, iar ulterior că este o scutire integrală; de asemenea, solicitarea de acordare de scutire de taxă formulată în temeiul art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost făcută prin adresa nr. x/07.10.2011, nu prin cererea nr. x/13.09.2011, așa cum, eronat, a reținut instanța. Totodată, instanța de control judiciar a reținut contradictoriu, pe de o parte, că nu poate fi transferat cu titlu gratuit dreptul de proprietate al intimaților asupra investiției reprezentând extindere rețele apă și canalizare către reclamantă, așa cum s-a asumat prin declarația notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011, iar pe de altă parte, a reținut că reclamanta deține deja dreptul de proprietate asupra rețelelor de alimentare cu apă și canalizare aparținând domeniului public. În opinia recurentei, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului privind garanția dreptului la un proces echitabil, decizia atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pentru care a fost înlăturată cererea reclamantei de a se face aplicarea art. 358 C. proc. civ., raportat la faptul că intimatul pârât nu s-a prezentat la termenul de judecată stabilit pentru administrarea probei cu interogatoriu, iar la următorul termen nu a făcut dovada imposibilității de a se prezenta, astfel cum i-a solicitat instanța; astfel, instanța nu a prezentat motivele de fapt și de drept pentru care nu a socotit aceste împrejurări ca o mărturisire deplină în folosul părții care a solicitat proba, respectiv al reclamantei. De asemenea, în decizia recurată nu se justifică motivul pentru care s-a apreciat că discuțiile de la ședința de consiliu local, declarația martorului, interogatoriile, precum și toate celelalte probe încuviințate de către prima instanță ca fiind utile, pertinente și concludente în prezenta cauză au fost considerate elemente extrinseci și nu au fost avute în vedere la determinarea voinței reale a intimatei A., din cuprinsul declarației notariale autentificate sub nr. x/07.10.2011, care nu a fost coroborată cu întregul material probator administrat în cauză. A mai arătat recurenta că în cuprinsul deciziei civile recurate nu se identifică motivarea în fapt și în drept a aprecierii instanței că nu există intenția de a gratifica, iar expunerea cu caracter general a noțiunii de contract de donație, fără a se raporta la situația de fapt incidență în speță, indicându-se doar că "în acord cu considerentele primei instanțe, din conținutul declarației nu se poate extrage elementul primordial (animus donandi)", echivalează cu o lipsă a motivării în fapt și în drept. De asemenea, recurenta a susținut că instanța nu a motivat rațiunea pentru care a apreciat că adresa nr. x/11.10.2011 nu are importanță determinantă în soluționarea cauzei, cu toate că a făcut trimitere la aceasta când a reținut că s-a solicitat de către pârâtă emiterea autorizației de construire și scutirea acesteia de la plata taxei de autorizare în baza cererii nr. x/13.09.2011. A invocat recurenta că, lipsa motivării rezidă și din faptul că instanța a reținut că principiile enunțate de art. 6, art. 9, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22 alin. (2) și (6), art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu au fost încălcate, limitându-se la a aprecia că nemulțumirea reclamantei rezidă în aceea că judecătorul fondului nu a validat raționamentul său cu privire la declarația notarială. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 9, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22 alin. (2), (4) și (6), art. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În acest sens, s-a susținut că instanța de apel, în etapa deliberării, a calificat declarația notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011, ca fiind o "ofertă de donație", însă raționamentul și argumentele expuse în considerente nu au fost invocate de reclamantă sau de pârâți, ci de prima instanță care, contrar principiilor fundamentale ale procesului civil, a evocat natura juridică de "ofertă de donație" a declarației în considerente, fără a pune acest aspect în dezbaterea contradictorie a părților. În acest sens, au fost interpretate greșit dispozițiile art. 22 alin. (4) din C. proc. civ., recurenta susținând că acest text de lege îngăduie judecătorului ca, ulterior reținerii din situația de fapt expusă de către părți a acelor împrejurări care au fost probate, să aplice textul de lege corespunzător; or, în speță, instanța a avut în vedere numai prima teză a alin. (4) al articolului menționat, ignorând total teza finală conform căreia în cazul în care, în virtutea rolului activ, judecătorul care dă sau restabilește calificarea juridică a actelor deduse judecății, este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă. Așadar, este incorect raționamentul instanței de apel conform căruia, în virtutea rolului activ, prima instanță, după închiderea dezbaterilor, în momentul deliberării, putea restabili calificarea juridică a declarației notariale fără a fi necesară punerea în discuția părților a calificării exacte. În opinia recurentei, în mod greșit, instanța de apel a reținut că judecătorul de fond, deși a anihilat ipoteza că declarația notarială reprezintă contract de donație și a adăugat că aceasta nu poate fi asimilată nici unei oferte de a dona, acest aspect nu e decisiv în soluționarea pricinii, întrucât instanța nu a schimbat cauza cererii de chemare în judecată ca temei juridic al dreptului valorificat. A susținut recurenta că prima instanță a depășit limitele cu care a fost învestită, prin aprecierea în sensul că declarația autentificată sub nr. x/07.10.2011, de către C., chiar dacă ar fi considerată ofertă de a dona din partea pârâtei A., nu a fost niciodată acceptată, din punct de vedere formal, prin act autentic de către Comuna Ghiroda, astfel că nu există un contract de donație încheiat între părți. Astfel, recalificarea instanței a fost decisivă în soluționarea pricinii, întrucât s-a decis că declarația autentificată sub nr. x/07.10.2011 nu reprezintă un contract de donație pentru că nu a fost acceptată oferta de către recurentă, ignorându-se faptul că prin cererea de chemare în judecată reclamanta și-a exprimat voința de a accepta donația, aspect ce putea fi constatat prin hotărâre judecătorească, fiind astfel respectate cerințele de formă impuse de lege. S-a mai arătat că instanța a dat o interpretare greșită atât art. 1011 din C. civ., coroborat cu art. 1400 din același cod, cât și art. 264 C. proc. civ., reținând că, din examinarea probatoriului și din declarația autentificată sub nr. x/07.10.2011, nu rezultă intenția de a dona și nici motivul care a determinat pe dispunător să facă liberalitatea, cu toate că instanța avea obligația de a examina probele administrate, pe fiecare în parte și pe toate în ansamblul lor. Or, instanța a limitat probatoriul la trei acte pe care le consideră esențiale, respectiv adresa nr. x/10.06.2011, cererea nr. x/13.09.2011 și declarația autentificată, nr. 1618/07.10.2011, apreciind că restul probelor nu au nicio relevanță în cauză, deși au fost încuviințate ca fiind utile, concludente si pertinente. Recurenta a reiterat și critica din apel vizând încălcarea în cauză a art. 358 din C. proc. civ., întrucât instanța de fond avea obligația de a considera neprezentarea intimatului la interogatoriul încuviințat ca fiind o mărturisire deplină în folosul recurentei. De asemenea, recurenta a făcut ample referiri la probatoriul administrat, susținând că acesta a evidențiat că între părți nu au existat niciodată discuții privind un eventual transfer cu titlu oneros a lucrărilor de extindere a rețelei de apă și canalizare și de execuție a branșamentului de apă și canal, ci părțile au stabilit transfer cu titlu gratuit a lucrărilor, context în care a susținut că declarația notarială autentificată sub nr. x/07.10.2011 de BNP C. are natura juridică a unei donații.

Apărările formulate în cauză. Intimații au depus întâmpinare, la data de 31 mai 2021, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. În cuprinsul întâmpinării, intimații-pârâți au susținut, în esență, că recurenta nu a argumentat incidența niciunui motiv de nelegalitate a hotărârii recurate, criticile formulate fiind legate doar de unele aprecieri subiective ale recurentei, respectiv constituie o reiterare a motivelor de apel, care au fost deja analizate în cadrul procesual al apelului, instanța de recurs neputând reanaliza starea de fapt a cauzei, reaprecia probele sau să dea eficiență unor probe în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării situației de fapt deja reținute de instanțele de fond.

Procedura de filtru. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta Comuna Ghiroda împotriva deciziei nr. 214 din data de 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă și a stabilit termen de judecată în ședință publică, la data de 10 noiembrie 2021, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând criticile formulate prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat, în limitele și pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Prioritar, se impune a fi subliniat că, în actuala structură a recursului, natura de cale atac extraordinară a recursului, ce poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, este consacrată în mod expres în dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ. (Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile). În considerarea acestei naturi normative a recursului, rezultă că instanța de recurs poate fi învestită doar cu analiza aspectelor de nelegalitate ale hotărârii atacate, nu și cu cele de netemeinicie ce vizează restabilirea situației de fapt sau reaprecierea probelor administrate în etapele anterioare. Din analiza cererii de recurs, instanța de recurs constată că, subsumat motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., recurenta a făcut ample referiri atât la situația de fapt și probele ce ar susține dreptul pretins, cât și la aspectele de drept ale litigiului. Or, criticile aduse deciziei recurate, care nu se raportează la niciun reper legal pe care instanța de apel să îl fi interpretat sau aplicat în mod greșit, ci vizează mijloacele de probă administrate în cauză și modalitatea în care acestea au fost evaluate de către instanțele devolutive, excedează controlului de legalitate care poate fi realizat în recurs, actuala structură a căii de atac a recursului permițând cenzurarea hotărârilor recurate exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu de netemeinicie. În acest sens, criticile vizând nevalorificarea de către instanța de apel a adresei nr. x/07.10.2011, a procesului-verbal al ședinței ordinare a Consiliului Local Ghiroda din data de 26.01.2011, a ofertei de achiziții, a concluziilor raportului de expertiză, a procesului-verbal al ședinței ordinare a Consiliului Local Ghiroda din data de 30.09.2011, a depoziției martorului E., respectiv a interogatoriului intimatei pârâte, care relevă propria viziune a recurentei cu privire la forța probantă a acestor mijloace de dovadă și asupra situației de fapt nu pot forma obiect de analiză în recurs, pentru că ele au ca finalitate un demers de reevaluare a acestor probe, reevaluare care nu este compatibilă cu prezenta cale de atac. Totodată, susținerea recurentei vizând încălcarea, în speță, a prevederilor art. 358 din C. proc. civ., întrucât, în opinia acesteia, instanța de fond avea obligația de a considera neprezentarea intimatului la interogatoriul încuviințat ca fiind o mărturisire deplină în folosul recurentei, nu evidențiază incidența, în speță, a unui motiv de nelegalitate din cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., întrucât vizează modalitatea în care judecătorii fondului au evaluat această probă, conform puterii lor de apreciere neconstituindu-se într-o critică de nelegalitate în înțelesul dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ. Referitor la motivul de recurs încadrat în prevederile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt fondate doar în parte susținerile recurentei, și anume, cele legate de nemotivarea parțială a deciziei instanței de apel, mai exact în privința încălcării obligației instituite prin art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. în ceea ce privește criticile apelantei referitoare la modul de soluționare a cererii subsidiare privind obligarea pârâților la plata contravalorii taxei pentru eliberarea autorizației de construire, a taxei pentru emiterea certificatului de urbanism, precum și a contravalorii celorlalte servicii de care a beneficiat pârâta în temeiul declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., actualizate cu dobândă legală, până la data plății integrale. Cu excepția situației menționate mai sus, instanța de apel a argumentat în mod logic, coerent, soluția de respingere a cererilor formulate de reclamantă privind constatarea încheierii între părțile litigante a unui contract de donație sub condiție suspensivă și a transferului dreptului de proprietate cu titlu gratuit, din patrimoniul pârâților, în proprietatea privată a reclamantei, în temeiul declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011 de către C., prin raportare la motivele de apel, prevederile legale aplicabile și probele administrate în cauză. În acest sens, procedând la analiza criticilor întemeiate de recurentă pe motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Într-o primă critică, recurenta a susținut că, în mod eronat, s-a reținut că pârâta a solicitat extinderea rețelei de canalizare și apă pe proprietatea publică a comunei Ghiroda, respectiv că a solicitat ca Primăria Ghiroda să suporte din costuri partea de execuție, deși în speță, are calitatea de reclamantă Comuna Ghiroda, prin primar, iar nu Primăria Comunei Ghiroda, care nu are personalitate juridică nu poate fi validată. Instanța de recurs constată că o atare construcție juridică nu aduce în discuție un viciu de legalitate a deciziei civile recurate din perspectiva unei neîndeplinirii obligației de motivare impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. sau a unei eronate aplicări în speță a prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., consecința unei greșite evaluări a cadrului procesual subiectiv. În realitate, argumentele recurentei subsumate acestei critici relevă o pretinsă stabilire eronată a circumstanțelor în care pârâta a solicitat extinderea rețelei de canalizare și apă și a obținut eliberarea autorizației de construire nr. x/2011. În consecință, acest argument care relevă, în esență, o pretinsă eroare săvârșită de instanța de apel în aprecierea probelor administrate în cauză, excedează analizei instanței de recurs, în cadrul acestei căi de atac extraordinare nefiind posibilă repunerea în discuție a situației de fapt. A mai arătat recurenta că instanța de apel a omis să argumenteze motivele pentru care discuțiile de la ședința de consiliu local, declarația martorului audiat în cauză, răspunsul pârâtei la interogatoriu, lipsa pârâtului la interogatoriu, precum și toate celelalte înscrisuri încuviințate de către prima instanță ca fiind utile, pertinente și concludente în prezenta cauză au fost considerate elemente extrinseci și nu au fost avute în vedere la determinarea voinței reale a intimatei pârâte A. și nu a motivat lipsa de relevanță în soluționarea cauzei a adresei nr. x/11.10.2011. Critica nu poate fi validată, câtă vreme curtea de apel a procedat la evaluarea conținutului declarației notariale pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile și a constatat, în urma acestei analize, că pârâta, asumându-și obligația ca după finalizarea lucrărilor să transmită reclamantei investiția și terenul pe care este instalată fosa septică, nu a înțeles transmită să aceste bunuri, cu titlu gratuit, în proprietatea recurentei. În același sens, s-a reținut că nu poate fi primită completarea acestui înscris și stabilirea cauzei și a consimțământului spre care tinde reclamanta, prin elemente extrinseci (discuții de la ședința de consiliu local, martori, rațiunile care au stat la baza aprobării solicitării pârâtei intimate). În condițiile în care prin cererea introductivă s-a susținut că donația este consemnată în cuprinsul declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011 de către C. și că acest înscris relevă voința reală, de a gratifica, a intimatei A., iar instanța de apel a făcut trimitere la caracterele contractului de donație și, raportat acestor caracteristici, la exigențele probatorii specifice contractelor solemne, nu s-ar putea imputa instanței de apel, că ar fi ignorat teza probatorie avută în vedere la încuviințarea probatoriului de către prima instanță, respectiv că ar fi limitat, nejustificat, analiza sa la anumite înscrisuri sau că nu ar fi explicitat suficient rațiunea pentru care a apreciat probele invocate în recurs de reclamantă ca fiind extrinseci. În alți termeni, împrejurarea că recurenta nu a primit de la instanța de apel exact argumentele pe care le aștepta nu reprezintă un viciu de legalitate, în sensul unei motivări lacunare sau nelegale, astfel cum se susține în recurs, întrucât modalitatea în care o instanță își structurează argumentele este o problemă de stilistică a hotărârilor judecătorești, important fiind din perspectiva respectării dreptului părții la un proces echitabil ca instanța de apel să fi analizat în mod real argumentele părților și să le răspundă în mod substanțial. În plus, în referire la argumentele recurentei care fac trimitere la probele care nu au fost valorificate de către instanța de apel, se impune a fi menționat că potrivit art. 264 alin. (2) din C. proc. civ. "În vederea stabilirii existenței sau inexistenței faptelor pentru a căror dovedire au fost încuviințate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul când legea stabilește puterea lor doveditoare". Reiese cu evidență, din cuprinsul normei procedurale enunțate, că regula este aceea că aprecierea probelor constituie un atribut al instanțelor de fond (cele care judecă în primă instanță și în apel), excepția de la această regulă fiind reprezentată de cazurile în care legea atribuie unor probe o anumită forță doveditoare. Or, probele la care recurenta face referire nu sunt unele cărora legea să le fi atribuit forță doveditoare în ipoteza actelor juridice pentru care, în temeiul legii, este necesară forma autentică, ad validitatem, astfel că, evaluarea lor se circumscrie regulii menționate, consecința fiind aceea că nu pot forma obiect al unei noi analize (evaluări) în cadrul recursului pendinte. În realitate, prin această ultimă construcție juridică, recurenta urmărește o reevaluare a elementelor de fapt ale cauzei, prin luarea în considerare a unor probe care relevă conduita părților anterior emiterii declarației autentificată sub nr. x/07.10.2011, de către C., aspect care excede însă motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Contrar argumentelor din recurs, în sensul că, în considerentele deciziei civile recurate nu se identifică motivarea în fapt și în drept a statuării instanței de apel în sensul că nu s-a dovedit intenția pârâtei de a gratifica, respectiv că această instanță s-a limitat la a expune cu caracter general noțiunea de contract de donație, fără a se raporta la situația de fapt rezultată prin probele administrate, se reține că, în speță, instanțele devolutive s-au raportat la conținutul declarației notariale exhibate de reclamantă, în susținerea petitului principal, iar în urma analizei conținutului acestui înscris au concluzionat că acesta nu relevă intenția pârâtei de a transmite, cu titlu gratuit, lucrările și terenul menționate în cuprinsul său, către reclamantă (animus donadi), ci doar de a transmite, în viitor, aceste imobile. Așadar, raționamentul judiciar expus în justificarea soluției adoptate reflectă particularitățile cererii cu care a fost învestită prima instanță și cuprinde aprecierea instanței de apel referitoare la cerințele de probă aplicabile mijlocului procesual de care a înțeles să uzeze recurenta. În acest context, împrejurarea că instanța de apel a conchis în sensul inadmisibilității dovedirii intenției pârâtei de a gratifica prin probe extrinseci, înlăturând astfel, implicit, inclusiv argumentele recurentei referitoare la valoarea probantă a refuzului pârâtului de a se prezenta în instanță și de a răspunde la interogatoriu, nu echivalează cu o lipsă a motivării deciziei recurate, ci are valența unei aplicări corecte, în speță, a dispozițiilor legale incidente în această materie, așa cum se va demonstra în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. Tot astfel, instanța de apel a înlăturat motivat argumentele recurentei ce vizau încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 9, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22 alin. (2), (4) și (6), art. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, făcând referiri concrete la limitele învestirii instanței de fond, la apărările și susținerile părților litigante și la obligațiile ce revin instanței, conform prevederilor art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. În condițiile în care în considerentele deciziei recurate este explicitat raționamentul care a justificat validarea aprecierii primei instanțe în ceea ce privește efectele și calificarea juridică a declarației autentice exhibate de reclamantă în susținerea cererii de chemare în judecată, faptul că instanța de apel a apreciat în același mod în care a făcut-o prima instanță situația de fapt și de drept din dosar, nu reflectă o omisiune a instanței de prim control judiciar de a prezenta propriul raționament judiciar. În acest sens, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns, în limitele cadrului procesual în care a fost învestită, criticilor de nelegalitate și netemeinicie învocate, că a ascultat în mod real concluziile părților și a prezentat argumentele principale care au justificat soluția conform căreia declarația notarială exhibată de reclamantă nu reprezintă un contract de donație, fiind în acest fel respectate dezideratele jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la motivarea hotărârilor judecătorești. O altă critică vizează faptul că în mod eronat s-a menționat, în considerente, că solicitarea de acordare de scutire de taxă formulată în temeiul art. 269 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal a fost făcută prin adresa nr. x/07.10.2011, iar nu prin cererea nr. x/13.09.2011. Această susținere nu relevă, însă, o ipoteză de motivare străină de natura pricinii sau de nemotivare, pentru a putea fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ. Astfel, chiar în măsura în care menționarea acestei adrese în considerentele deciziei civile recurate nu ar viza o simplă eroare de redactare, așa cum relevă însăși construcția juridică a recurentei, care nu pretinde că instanța de apel ar fi ignorat circumstanțele factuale ce rezultă din acest înscris, ci că s-a realizat o identificare eronată a probei (aspect care nu poate fi cenzurat prin intermediul căii de atac a recursului, ci, poate fi rectificat exclusiv în procedura specială instituită prin art. 442 din C. proc. civ., așa cum rezultă neechivoc din conținutul art. 445 din C. proc. civ.), argumentele recurentei nu au valența de a demonstra incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., câtă vreme, această probă, alături de celelalte probatorii la care a făcut trimitere recurenta, are valența unui element extrinsec declarației notariale, iar înlăturarea sa a fost realizată motivat prin decizia civilă recurată. Critica recurentei vizând nemotivarea soluției date cererii subsidiare este, însă, așa cum s-a arătat în cele ce preced, fondată. Astfel, în contextul în care cererea subsidiară a avut ca obiect obligarea pârâților la plata contravalorii actualizate cu dobândă legală, până la data plății integrale, a taxei pentru eliberarea autorizației de construire și a taxei pentru emiterea certificatului de urbanism, precum și la plata contravalorii celorlalte servicii de care a beneficiat pârâta în temeiul declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., din verificarea considerentelor deciziei civile recurate circumscrise analizei chestiunilor litigioase relative la dezlegarea dată de prima instanță cererii subsidiare, Înalta Curte constată, în acord cu susținerile recurentei, că instanța de apel nu a prezentat convingător argumentele care au determinat-o să rețină că scutirea de taxe a vizat doar anumite lucrări de construcție realizate de pârâți, respectiv cele realizate pe domeniul public, respectiv că dreptul de proprietate asupra lucrărilor de extindere a rețelei de apă și canalizare și de execuție a branșamentului de apă și canal, pe domeniul public este deținut de către reclamantă. Astfel, instanța de apel s-a limitat, făcând trimitere la prevederile art. 269 lit. d) din Codul fiscal, la a concluziona că reclamanta deține un drept de proprietate asupra lucrărilor de extindere a rețelelor de alimentare cu apă și canalizare realizate pe domeniul public și la a prelua necritic considerentele primei instanțe, fără a răspunde printr-o construcție juridică proprie, care să tindă la a demonstra lipsa de temeinicie a argumentelor reclamantei, omițând, totodată, să analizeze situația juridică a lucrărilor realizate în temeiul autorizației de construire nr. x/13.10.2011, prin raportare la probatoriul administrat și să răspundă argumentelor recurentei referitoare la neîndeplinirea cerințelor impuse de prevederile art. 858 din C. civ. De altfel, trebuie observat că, potrivit susținerilor recurentei, a mențiunilor din cuprinsul autorizației de construire nr. x/13.10.2011 și concluziilor raportului de expertiză realizată de către expertul D., în cauză, edificarea lucrărilor pentru care a fost emisă autorizația menționată s-a realizat inclusiv pe terenul intabulat în CF nr. x și nr. 403139 Ghiroda. Or, în măsura în care o parte litigantă invocă în scris un argument suficient de clar și de precis, de natură să aibă o incidență asupra soluției ce urmează să fie pronunțată în respectivul litigiu, este necesar ca instanța să analizeze acest argument și să formuleze un răspuns explicit și specific, cerința motivării hotărârii judecătorești prezentând o importanță particulară dacă argumentul invocat poate avea o incidență decisivă asupra obiectului litigiului. În acest context, deși potrivit art. 269 lit. d) din Legea nr. 571/2003, taxa pentru eliberarea autorizației de construire și cea pentru emiterea certificatului de urbanism, nu este datorată în cazul în care beneficiarul lucrării executate este o instituție publică, omisiunea lămuririi tuturor împrejurărilor relevante pentru determinarea regimului juridic al lucrărilor de construcție realizate de pârâți, impune concluzia că, din perspectiva controlului de nelegalitate ce poate fi realizat în recurs, Înalta Curte nu poate statua în concret cu privire la îndreptățirea reclamantei de a fi despăgubită cu contravaloarea taxelor și serviciilor solicitate prin cererea de chemare în judecată. Întrucât, în speță, nu s-a analizat, în mod concret, natura raporturilor juridice existente între părțile litigante, derivate din scutirea de taxe acordată de către reclamantă solicitantei autorizației de construire nr. x/2011, deși aceste chestiuni litigioase ar fi trebuit să primească un răspuns specific și explicit din partea instanței devolutive, în cauză este imposibilă verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale incidente. Cum potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel că prin intermediul acestei căi de atac se verifică exclusiv aspectele de legalitate ale unei hotărâri, Înalta Curte constată, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală (în limitele stabilite prin prezenta hotărâre) din perspectiva dispozițiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., ceea ce determină casarea parțială a hotărârii recurate, în cadrul impus de dispozițiile art. 496 - 497 din C. proc. civ. și trimiterea dosarului la aceeași instanță de apel în vederea rejudecării apelului reclamantei, cu observarea prevederilor legale care reglementează judecata în apel. În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că, într-o primă critică, recurenta a invocat încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 9, art. 13, art. 14, art. 20, art. 22 alin. (2), (4) și (6), art. 6 din C. proc. civ., raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că instanța de fond, în etapa deliberării, a calificat declarația autentificată sub nr. x/07.10.2011, ca fiind o "ofertă de donație", fără ca această chestiune litigioasă să fi fost invocată de părți sau pusă în dezbaterea contradictorie a acestora. Critica este nefondată. Contrar susținerilor din recurs, în speță, nu au fost interpretate greșit dispozițiile procedurale sau convenționale anterior menționate, câtă vreme, așa cum corect a statuat și instanța de apel, prima instanță nu a schimbat cauza cererii reclamantei, ci fiind învestită, în principal, cu cererea reclamantei prin care s-a urmărit constatarea încheierii unui contract de donație sub condiție suspensivă, consemnat în cuprinsul declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., așadar cu calificarea acestui act juridic și verificarea efectelor juridice ale acestuia, a tranșat această chestiune litigioasă. În consecință, aprecierea primei instanțe în sensul că declarația notarială analizată nu reprezintă un contract de donație, fiind un act unilateral, și nu poate fi asimilată nici unei oferte de a dona, nu relevă o nerespectare a cadrului procesual stabilit prin cererea de chemare în judecată sau o schimbare a cauzei cererii reclamantei. În plus, contrar afirmațiilor din recurs, o atare statuare asupra naturii juridice a declarației notariale menționate, nu a fost decisivă în soluționarea pricinii, recurenta redând nepermis, în mod trunchiat, considerentele decizorii ale sentinței apelate, care s-au raportat în mod esențial la împrejurarea că această declarație nu cuprinde manifestarea de voință a pârâtei de a gratifica reclamanta, ci de a transmite lucrările edificate pe domeniul public și porțiunea de teren afectată fosei septice, către reclamantă. În acest context, argumentele recurentei relative la acceptarea donației de către reclamantă prin formularea cererii de chemare în judecată ignoră nepermis cerințele de formă, ad validitatem, impuse de art. 1011 alin. (1) din C. civ., în materia donației, după cum trimiterea recurentei la forța probantă a hotărârii judecătorești consacrată prin dispozițiile art. 434 din C. proc. civ., tinde la o schimbare a obiectului și cauzei litigiului, ceea ce nu este admisibil în recurs, așa cum rezultă din prevederile art. 478 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., aplicabile și în prezenta cale de atac conform art. 494 din C. proc. civ. În același sens, Înalta Curte reține că principiul contradictorialității presupune faptul că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, astfel încât acestea trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății. Or, în speță, contrar susținerilor din recurs, din verificarea întâmpinării formulate de pârâți rezultă că aceștia au înțeles să aducă în dezbatere împrejurarea că declarația menționată, fiind un înscris care consemnează voința pârâtei, este un act juridic unilateral și calificarea juridică a acestui act. În contextul în care pârâții și-au expus punctul de vedere propriu față de afirmațiile recurentei cu privire la calificarea și efectele declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., iar recurentei i-a fost comunicat acest act procedură, aceasta nu numai că a fost în măsură să ia act de aceste apărări, ci și să le răspundă argumentat, așa cum, de altfel a și procedat, prin formularea răspunsului la întâmpinare, prin care a făcut trimitere la prevederile art. 1188 din C. civ., care reglementează oferta de a contracta, fiind pe deplin respectate principiul contradictorialității și disponibilității, cât și dreptul la apărare al reclamantei. Așadar, este corectă statuarea instanței de apel în sensul că îndeplinirea obligației ce revenea primei instanțe, conform art. 22 alin. (4) și (6) din C. proc. civ., de a răspunde acestor argumente și apărări formulate de părțile litigante în condiții procedurale și a da calificarea juridică corectă declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., nu are drept consecință nerespectarea obligației impuse judecătorului prin art. 20 din C. proc. civ. sau a dreptului reclamantei la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În referire la criticile vizând interpretarea greșită art. 1011 și art. 1400 din C. civ., respectiv a art. 264 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestora, pentru următoarele considerente: Astfel, așa cum corect s-a arătat în decizia civilă recurată, potrivit art. 985 coroborat cu art. 1011 din C. civ., donația reprezintă un contract solemn, unilateral, cu titlu gratuit, prin care donatorul, cu intenția de a gratifica, transmite donatarului, unul sau mai multe drepturi, fără a obține în schimb vreun avantaj. În acest caz, forma autentică este necesară pentru formarea valabilă a acordului de voință. Ca varietate a contractelor cu titlu gratuit, contractul de donație presupune trecerea unor valori dintr-un patrimoniu în altul, fără echivalent, donatorul urmărind gratificarea donatarului prin diminuarea ireversibilă a patrimoniului său. Cum donația este un contract fondat pe intenția liberală a donatorului, încheierea acestuia presupune în mod obligatoriu existența unui transfer de bunuri cu titlu gratuit. Or, în speță, plecând de la aceste caracteristici esențiale ale contractului de donație, curtea de apel a apreciat, raportându-se la conținutul declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile, că pârâta deși și-a asumat, în mod neechivoc, obligația ca după finalizarea construcției să transmită Comunei Ghiroda, dreptul de proprietate asupra lucrărilor de extindere a rețelei de apă și canalizare realizate pe demeniul public și terenul pe care este instalată fosa septică, nu și-a manifestat voința ca această transmisiune să aibă loc cu titlu gratuit. Astfel, ca în cazul tuturor actelor juridice, natura contractului nu poate fi stabilită decât prin intermediul manifestării de voință a părților convenției respective și conform celor stipulate de aceste părți la momentul perfectării sale; or, în speță, instanțele de fond au constatat că, din cuprinsul acestui înscris, nu rezultă intenția pârâtei de a gratifica reclamanta, respectiv de a transmite proprietatea asupra acestor bunuri, cu titlu gratuit. Pe de altă parte, în speță, instanța de apel nu a ignorat în justificarea soluției adoptate, așa cum eronat susține recurenta, natura relațiilor existente între părți la momentul emiterii declarației notariale, ci a avut în vedere cadrul procesual stabilit prin actul de învestire a instanței, reținând, în acest cadru procesual, că circumstanțele în care pârâta a formulat cererea de scutire de la plata taxei de autorizare și a obținut autorizația de construire nr. x/2011 nu au aptitudinea de proba existența intenției sale de a dona. În acest context factual, dat fiind că forța obligatorie a contractului trebuie raportată la obligațiile și drepturile convenite real de către părți, iar, în speță, stabilirea intenției de a dona, respectiv a scopului urmărit de titularul declarației notariale invocate și a naturii juridice a acestui act depinde de probele administrate, fiind așadar circumscrise aspectelor de temeinicie ale hotărârii analizate, criticile recurentei vizând aprecierea eronată a instanței de apel referitoare la lipsa intenției pârâtei de a gratifica, nu sunt de natură a reliefa vreun aspect de nelegalitate a deciziei care face obiectul controlului judiciar în litigiul pendinte, din perspectiva aplicării în cauză a prevederilor art. 985, art. 1011 și art. 1400 din C. civ. În egală măsură, în sensul acestei concluzii, este de observat că instanța de apel a apreciat, în mod corect incidența, în speță, a regulilor de probațiune restrictive stabilite prin art. 309 alin. (3), art. 329 teza a II a și art. 350 alin. (2) din C. proc. civ., norme care consacră imposibilitatea dovedirii cu martori, prezumții sau mărturisire extrajudiciară a actelor juridice pentru care legea impune cerința formei autentice ad validitatem. Or, în privința contractului de donație, art. 1011 alin. (1) din C. civ., impune forma autentică drept condiție pentru încheierea valabilă a contractului de donație. Întrucât, în acest caz, cerința formei autentice este prevăzută în mod imperativ de lege, sub sancțiunea nulității absolute, deci ad validitatem, dovada intenției de a gratifica nu poate fi făcută cu mijloacele de probă reprezentate de corespondența dintre părți consemnată în adresele menționate în cererea de recurs, procesele-verbale ale ședințelor consiliului local sau declarația martorului audiat în cauză la care face trimitere recurenta în argumentarea acestei critici. În plus, trebuie observat că, așa cum rezultă din încheierea din data de 04.02.2019, teza probatorie invocată de reclamantă nu s-a circumscris ipotezei că declarația autentică anterior menționată ar cuprinde clauze neclare, obscure sau că termenii utilizați în redactarea acestuia sunt susceptibili de interpretări diferite, determinate fie de o folosire improprie, greșită a terminologiei juridice sau a vocabularului uzual, ipoteză în care, art. 309 alin. (4) pct. 6 și art. 329 din C. proc. civ., permit administrarea probelor cu martori și prezumții, ci recurenta a precizat că urmărește a proba dialogul purtat între părți, respectiv, "poziția reală a acestui act autentic". De altfel, prin interpretarea convenției nu se poate ajunge la o modificare sau o complinire a conținutului drepturilor și obligațiilor asumate de părțile contractante, astfel că recurenta nu poate pretinde ca prin utilizarea acestor mijloace de dovadă, să se ajungă la suplinirea, de către instanță, a voinței pârâtei consemnată în cuprinsul declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C.. În consecință, așa cum corect a reținut, în speță, instanța de apel, construcția juridică a recurentei în sensul că dovada consimțământului pârâtei de a gratifica reclamanta, respectiv de a transmite acesteia dreptul de proprietate asupra lucrărilor realizate conform autorizației de construire nr. x/2011 pe domeniul public și terenul pe care urma a fi edificată fosa septică, cu titlu gratuit, putea fi făcută prin completarea declarației notariale prin care pârâta s-a angajat să transmită reclamantei aceste bunuri cu probe extrinseci, nu poate fi validată. Raportat la cele anterior reținute, simpla împrejurare că prima instanță a încuviințat aceste probe, iar ulterior, procedând la evaluarea acestora, conform art. 264 din C. proc. civ., a constatat că ele nu au aptitudinea de a dovedi manifestarea de voință a pârâtei de a transmite, cu titlu gratuit, proprietatea asupra bunurilor menționate în cuprinsul declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., raționament însușit de către instanța de apel nu relevă, raportat la circumstanțele factuale specifice cauzei, incidența unui viciu de legalitate a deciziei civile recurate din perspectiva motivului de recurs ce face obiect al prezentei analize. Deopotrivă, nu poate fi ignorat faptul că art. 349 din C. proc. civ., dispune neechivoc că mărturisirea judiciară nu poate fi divizată împotriva autorului său, cu excepția cazului în care se referă la fapte distincte și fără legătură între ele. Cum, în speță, nu este incidentă excepția anterior menționată, nici susținerea recurentei care pretinzând că instanța de apel ar fi ignorat mărturisirea pârâtei în privința intenției sale de a gratifica prin emiterea declarației autentificate sub nr. x/07.10.2011, de către C., susține, în concret, că, în speță, s-ar fi impus valorificarea, în parte, a răspunsului pârâtei la interogatoriul administrat acesteia pentru dovedirea intenției acesteia de a gratifica prin emiterea declarației notariale menționate, și, deci, o scindare a mărturisirii acestei intimate, contrar art. 349 din C. proc. civ., nu poate fi apreciată ca fiind fondată. Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ. este nefondat. Dat fiind că, în speță, soluția adoptată de instanța de apel în privința apelului declarat de reclamantă s-a impus a fi casată, în parte, pentru considerentele arătate pe larg în analiza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., revine în sarcina instanței de rejudecare să aprecieze, în concret, asupra temeiniciei pretențiilor formulate în subsidiar, de către reclamantă, analiză care, în mod firesc va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie respectiv, necesitatea respectării principiului disponibilității procesului civil și limitele devoluțiunii stabilite în apel. Având în vedere faptul că, la acest moment procesual, nu se poate tranșa definitiv asupra culpei procesuale a părților și nici a îndreptățirii acestora la a pretinde obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, rămâne în sarcina instanței de rejudecare să analizeze cererile formulate de către recurenta reclamantă și intimații pârâți având ca obiect obligarea părții căzute în pretenții la plata cheltuielilor de judecată în recurs, în raport de decizia ce se va da asupra fondului litigiului, de dovezile atașate și, evident, de poziția procesuală finală a părților referitor la sumele de bani avansate cu acest titlu, la momentul dezbaterii pe fond a apelului.