ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1470/2020

Ședința publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 26.07.2017, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A., ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâta la plata integrală a sumei totale de 2.890.000 RON, reprezentând contravaloarea Scrisorii de garanție de bună execuție nr. x/11.12.2012, emisă în favoarea sa, în baza contractului de achiziție publică "Extinderea și modernizarea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare în orașul Jimbolia", cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 550 din 25 mai 2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Timiș, secția a II-a civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel atât reclamanta S.C. A. S.A., solicitând schimbarea în totalitate a acesteia în sensul admiterii acțiunii, cât și pârâta S.C. B. S.A., solicitând admiterea apelului și modificarea hotărârii apelate, în sensul admiterii excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune a S.C. A. S.A. și respingerii acțiunii, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 761/A din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. și a schimbat, în întregime, sentința atacată, în sensul că a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.890.000 RON, conform angajamentului asumat prin scrisoarea de garanție de bună execuție nr. x/11 decembrie 2012.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta apelantă S.C. B. S.A. împotriva sentinței civile nr. 550/25.05.2018 și a încheierii de ședință din data de 02.03.2018, pronunțate de Tribunalul Timiș în dosar nr. x/2017, având ca obiect pretenții.

A obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei S.C. A. S.A. suma de 48.758, RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță și în apel.

Împotriva acestei decizii, S.C. B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, în baza dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea art. 2321 alin. (3) și (5) C. civ.

A susținut recurenta că acest motiv de casare poate fi subsumat și ipotezei în care, ca urmare a unei înțelegeri complet eronate a situației de fapt, normele legale incidente nu au fost corect aplicate sau au fost total ignorate, arătând că, în speță, încălcarea legii se manifestă sub două aspecte: i)interpretarea greșită a prevederilor art. 2321 alin. (5) C. civ., prin prisma contractului, a legislației în materia achizițiilor și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene vizând modificarea esențială a contractului (neîncasarea valorii contractului de către cel pentru care subscrisa a emis scrisoarea de garanție, dublată de existența unui transfer de drepturi și obligații către S.C. C.) și ii) interpretarea eronată, în sensul considerării ca neincidente în speță a prevederilor art. 2321 alin. (3) teza finală C. civ. respectiv a unei cereri abuzive de executare a scrisorii.

Astfel, recurenta-pârâtă a invocat pe de o parte existența unei modificări substanțiale a contractului, din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, arătând că instanța nu a contestat existența unei jurisprudențe relevante la nivelul Curții de Justiție a Uniunii Europene, însă a ignorat-o, invocând o situație de fapt pretins diferită în speță, iar, pe de altă parte, existența unei modificări esențiale din perspectiva documentelor de atribuire, respectiv a legislației achizițiilor publice, susținând că, în speță, caietul de sarcini pe baza căruia s-a organizat achiziția publică nu a permis subcontractarea lucrării prin documentația de achiziție, antreprenorul S.C. GEA 21 S.A. nu a prevăzut în ofertă o eventuală subcontractare, iar contractul de achiziție în sine nu a stipulat posibilitatea subcontractării și, cu atât mai puțin, nu a identificat vreun subcontractor.

În acest context, a menționat că argumentele instanței, potrivit cărora inexistența unui text de lege care să interzică subcontractarea ar permite "chiar și o subcontractare a tuturor lucrărilor asumate" este lipsită de orice fundament.

De asemenea, a invocat existența unei modificări esențiale, prin raportare la conținutul Scrisorii de garanție, precum și la contextul emiterii sale, susținând că există o legătura evidentă între Scrisoarea de Garanție ce fundamentează pretențiile S.C. A. S.A. și contractul de achiziții publice de lucrări, semnat între aceasta din urmă și antreprenorul S.C. GEA 21 S.A., de această legătură fiind avertizată inclusiv autoritatea contractantă, prin ultimul paragraf al Scrisorii, care prevede că aceasta își pierde valabilitatea în cazul unor modificări contractuale.

A precizat că toate aspectele evocate conduc către concluzia că o subcontractare frauduloasă a întregului contract, realizată fără știința asigurătorului și cu încălcarea atât a prevederilor contractuale, cât și a celor legale, nu poate să nu genereze consecințe asupra valabilității Scrisorii de garanție emise în favoarea co-contractantului inițial.

Potrivit recurentei, susținerile instanței de apel potrivit cărora, prin contractul denumit de părți de "subantrepriză" - în realitate de novație subiectivă ("în oglindă") - nu s-a adus nicio modificare contractuală care să afecteze obligația de garanție asumată de pârâtă, sunt eronate.

Recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a refuzat să dea efect unor elemente faptice evidente și necontestate de părți, constând în faptul că prin subcontractarea a 99.99% din lucrare, se operează schimbarea a două dintre cele mai importante elemente ale contractului din perspectiva asigurătorului, anume antreprenorul, respectiv încasarea prețului de cel pentru care s-a emis scrisoarea de garanție.

Punerea în executare a unei scrisorii pentru suma de 2.890.000 RON întrunește, în opinia recurentei-pârâte, condițiile unei executări abuzive, prohibită de art. 2321 alin. (3) teza finala C. civ.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța a schimbat, în mod nepermis, natura actului dedus judecății, dezlegând în mod eronat critica privitoare la prescripție, în speță fiind pe deplin incidente prevederile art. 2519 C. civ.

Recurenta-pârâtă a precizat că instanța de apel a asimilat în mod nepermis Scrisoarea de garanție de bună execuție nr. x/11.12.2012, emisă de S.C. B. S.A., unei scrisori de garanție bancară, aplicându-i regimul general al prescripției specific acestui din urmă instrument, deși suntem în prezența unui instrument sui-generis (o garanție autonomă, emisă de un asigurător și provenită dintr-un contract de asigurare).

Calificarea dată de instanță încalcă voința părților, în opinia recurentei-pârâte, întrucât părțile nu au înțeles să supună Scrisoarea emisă în speță Publicației nr. 758 a I. C. civ. privind Regulile uniforme privind garanțiile la cerere, respectivele reguli urmând a deveni aplicabile doar în ipoteza unei menționări exprese.

Sub un alt aspect, a susținut că prevederile art. 2321 alin. (1) C. civ., care statuează natura independentă a raportului emitent-beneficiar, nu pot fi interpretate decât în mod coroborat, respectiv așa cum sunt acestea explicate la alin. (3) al aceluiași articol.

Totodată, a considerat că există mai multe aspecte, probate, care confirmă că instanța de apel nu putea face abstracție de contextul și de persoana emitentului scrisorii, în sensul că Scrisoarea de garanție nu putea exista în afara Poliței, aceasta din urmă având, de altfel, ca obiect unic, însăși emiterea unei Garanții de bună execuție a contractului "Extinderea și modernizarea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare în orașul Jimbolia". Or, a ignora complet raportul de asigurare, în modalitatea în care a făcut-o instanța, înseamnă a reține o natură acauzală a emiterii Scrisorii de garanție, aspect pe care însăși legea îl infirmă.

În același timp, deși se susține faptul contrar, a precizat că este neîndoielnic faptul că Beneficiarul a cunoscut și acceptat atât persoana emitentului, cât și faptul că Scrisoarea este emisă în cadrul unui raport de asigurare.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura pricinii.

În acest sens, a precizat că ipoteza rămânerii S.C.GEA 21 S.A. în ecuația contractului e contrazisă de situația de fapt stabilită la fond, pe care instanța de apel nu a schimbat-o prin propriile considerente: existența atât a unei transmisiuni complete a obligațiilor, prin contractul de antrepriză, cât și a beneficiilor, prin intermediul contractului de cont escrow.

De asemenea, a menționat că o altă chestiune contradictorie vizează preocuparea instanței de a-i înlătura susținerile privind existența unei cesiuni mascate, apreciind că nu s-ar putea reține, cu titlu de concluzie irefragabilă, că acel contract de subantrepriză ar fi, în realitate, o cesiune mascată.

Chiar și într-o asemenea situație, a susținut că este incontestabilă existența unei modificări esențiale a contractului, de natură a face inaplicabilă răspunderea asigurătorului (fără a fi necesară constatarea intenției de fraudă a părților), context în care, soluția instanței ar fi trebuit să fie cel mult de înlăturare a considerentelor privitoare la cesiunea mascată, menținându-se soluția de respingere a acțiunii.

Un alt argument contradictoriu și străin de natura cauzei a fost acela că recurenta-pârâtă ar fi fost pe deplin obligată la executarea Scrisorii de garanție, dacă S.C. GEA 21 S.A. nu ar fi subcontractat, beneficiul real constând practic într-o "temporizare" a obligației.

În final, a menționat faptul că refuzul (ce a caracterizat toate cele trei părți co-contractante) de a încunoștința recurenta-pârâtă de operațiunea de subcontractare a lucrării, în proporție de 99.99%, nu poate întruni criteriul bunei-credințe, ci, în realitate, reprezintă proba relei-credințe.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor; acesta a fost redactat și comunicat părților.

În ședința din 3 aprilie 2020, completul de filtru a pronunțat, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., o încheiere de admitere în principiu a recursului, acordând termen în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac.

Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Situația de fapt, astfel cum a fost reținută de instanțele de fond, rezidă în aceea că între pârâta S.C. B. S.A., în calitate de asigurător, și S.C. GEA 21 S.A., în calitate de asigurat, a intervenit contractului de asigurare de garanții seria x nr. x din data de 11.12.2012, având ca obiect garanție de bună execuție a contractului "extinderea și modernizarea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare Jimbolia"- număr de identificare CCI x 013 - CL 4, beneficiar fiind reclamanta S.C. A. S.A.

Pârâta a emis scrisoarea de garanție nr. x/11.12.2012, cu privire la contractul de achiziție publică "extinderea și modernizarea rețelelor de alimentare cu apă și canalizare Jimbolia"- număr de identificare CCI x 013 - CL 4, prin care și-a asumat obligația de plată în favoarea autorității contractante, până la concurența sumei de 2.890.000 RON, reprezentând 10% din valoarea contractului respectiv, a oricărei sume cerută de aceasta la prima cerere însoțită de o declarație cu privire la neîndeplinirea obligațiilor ce revin antreprenorului (S.C. GEA 21 S.A.), astfel cum sunt acestea prevăzute în contractul de achiziție publică. S-a prevăzut că plata se va face în termenul menționat în cerere, fără nicio altă formalitate suplimentară din partea autorității contractante sau a antreprenorului, garanția fiind valabilă până la data de 10.12.2016.

Reclamanta a solicitat pârâtei la 12.08.2014 executarea scrisorii de garanție x/11.12.2012, ca urmare a rezilierii unilaterale a contractului de antrepriză, intervenită la data de 08.08.2014 - aspecte confirmate de ambele părți.

Litigiul a fost determinat de refuzul S.C. B. S.A. de a efectua plata sumei pentru care s-a emis scrisoarea de garanție.

Prima instanță a respins acțiunea, reținând, în esență, că de vreme ce "garanția de bună execuție reprezintă o anexă a contractului de achiziții publice, conform art. 90 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, astfel cum a fost modificat prin H.G. nr. 834/2009, iar în cauză a intervenit o schimbare a uneia din clauzele esențiale ale contractului de achiziții publice, prin substituirea co-contractantului căruia i se atribuise inițial contractul de către autoritatea contractantă, fapt care echivalează cu transmiterea drepturilor și a obligațiilor din raportul obligațional preexistent, în cauză devin incidente prevederile art. 2321 alin. (5) din C. civ. potrivit căruia "în lipsa unei convenții contrare, scrisoarea de garanție nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor și/sau obligațiilor din raportul obligațional preexistent".

Prin decizia atacată, instanța de prim control judiciar a admis apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței sus-menționate și a schimbat în tot hotărârea, în sensul că a admis acțiunea, reținând, în esență, că prin contractul de subantrepriză nu s-a adus nicio modificare contractuală care să afecteze obligația de garanție asumată de pârâtă, ci, dimpotrivă, în condițiile în care antreprenorul inițial intrase în insolvență și imposibilitatea de realizare a lucrărilor asumate cu propriile forțe era destul de probabilă, subantrepriza a avut ca scop îndeplinirea contractului și evitarea obligării pârâtei la executarea scrisorii de garanție.

Pentru aceleași motive, a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței apelate.

Tot ca nefondat a fost respins și apelul declarat de pârâtă împotriva încheierii de ședință din data de 02.03.2018, prin care prima instanță a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune, curtea de apel apreciind că atâta vreme cât reclamanta își întemeiază pretențiile exclusiv pe scrisoarea de garanție ce a dat naștere unui raport juridic autonom, dreptul ei la acțiune nu se întemeiază pe un raport de asigurare, așa cum pretinde art. 2519 alin. (1) C. civ., pentru a fi incident termenul special de prescripție de 2 ani.

În mod expres, recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei sau atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2321 alin. (3) și (5) C. civ., potrivit cărora "emitentul nu poate opune beneficiarului excepțiile întemeiate pe raportul obligațional preexistent angajamentului asumat prin scrisoarea de garanție și nu poate fi ținut să plătească în caz de abuz sau de fraudă vădită" și "în lipsa unei convenții contrare, scrisoarea de garanție nu este transmisibilă odată cu transmiterea drepturilor și/sau obligațiilor din raportul obligațional preexistent."

Astfel, a subliniat că încheierea contractului de subantrepriză reprezintă o modificare esențială a contractului (neîncasarea valorii contractului de către cel pentru care a emis scrisoarea de garanție, dublată de existența unui transfer de drepturi și obligații către S.C. C.), dar și că, în contra celor reținute de instanța de apel, cererea de executare a scrisorii de garanție a fost una abuzivă.

În analiza acestei critici, instanța supremă va porni de la natura contractului de subantrepriză.

Potrivit art. 1.852 C. civ., "(1)prin contractul de subantrepriză antreprenorul poate încredința unuia sau mai multor subantreprenori executarea unor părți ori elemente ale lucrării sau serviciilor, afară de cazul în care contractul de antrepriză a fost încheiat în considerarea persoanei sale.

(2) În raporturile cu beneficiarul, antreprenorul răspunde pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru propria sa faptă.

(3) Subantrepriza este supusă dispozițiilor prevăzute pentru contractul de antrepriză."

Așadar, în cazul subantreprizei se păstrează raporturile juridice directe între antreprenor și client, antreprenorul răspunzând pentru fapta subantreprenorului la fel ca pentru fapta sa.

Totodată, fiind vorba despre două contracte distincte, contractul de antrepriză și cel de subantrepriză, ele dau naștere la două raporturi juridice diferite: raportul de antrepriză dintre client și antreprenor, respectiv raportul de subantrepriză dintre antreprenor și subantreprenor.

Așa fiind, nu se poate susține cu temei că prin încheierea contractului de subantrepriză s-a adus o modificare esențială contractului de antrepriză, în condițiile în care S.C. GEA 21 S.A. a rămas în continuare răspunzătoare pentru îndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul încheiat cu S.C. A. S.A.

Astfel, așa cum rezultă și din contractul de subantrepriză depus la dosarul cauzei, S.C. GEA 21 S.A., în calitate de antreprenor general controla pe parcursul execuției construcției calitatea lucrărilor și respectarea specificației tehnice de execuție și asigura asistența tehnică.

Prin urmare, drepturile și obligațiile din contractul inițial nu au fost cesionate subantreprenorului, pentru a deveni incidente dispozițiile art. 2321 alin. (5) C. civ., de vreme ce, în relația cu S.C. A. S.A., S.C. GEA 21 S.A. a rămas obligată să execute contractul, rămânând titulara tuturor drepturilor și obligațiilor izvorând din acesta, inclusiv a celui de a încasa prețul, împrejurarea că o parte din acesta urma să fie transferat în contul subantreprenorului nefiind aptă să conducă spre o altă concluzie.

Înalta Curte notează că recurenta-pârâtă a invocat modificarea substanțială a contractului, din perspectiva jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Se cuvine subliniat că prin Instrucțiunile nr. 1 din 2 martie 2016 privind modificarea contractului de achiziție publică în cursul perioadei sale de valabilitate și încadrarea acestor modificări ca fiind substanțiale sau nesubstanțiale, emise de Agenția Națională Pentru Achiziții Publice, cu luarea în considerare inclusiv a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene - Cazul C-337/98 - Comisia/Franța și Cazul C-454/06, Pressetext, s-a stabilit, la art. 4, că "introducerea de către operatorul economic a unui nou subcontractant în timpul implementării contractului, în condițiile în care nominalizarea acestui subcontractant în cadrul ofertei operatorului nu ar fi avut vreun impact cu privire la îndeplinirea criteriilor de calificare/selecție sau la aplicarea criteriului de atribuire și fără a modifica prețul contractului, este o modificare nesubstanțială."

Nici susținerile recurentei-pârâte, în sensul că cererea de executare a scrisorii de garanție a fost una abuzivă, ceea ce ar atrage incidența art. 2321 alin. (3) teza finală C. civ., nu pot fi primite.

Aceasta, întrucât, așa cum a reținut și curtea de apel, în lipsa unui text expres de lege care să interzică subcontractarea, dacă prin această convenție subsecventă nu se schimbă clauzele esențiale ale contractului, chiar și o subcontractare a tuturor lucrărilor asumate, nu poate fi considerată o cesiune, câtă vreme intenția părților nu a fost aceea de a substitui antreprenorul inițial, cu consecința liberării acestuia de toate obligațiile sale, ci exclusiv aceea de a duce la bun sfârșit contractul încheiat, cu sprijinul subantreprenorului.

Nici critica potrivit căreia instanța a schimbat în mod nepermis natura actului dedus judecății, dezlegând în mod eronat critica privitoare la prescripție, nu este fondată.

În acord cu recurenta, instanța supremă reține că, potrivit art. 2519 alin. (1) C. civ., dreptul la acțiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare se prescrie în termen de 2 ani.

Trebuie însă subliniat că sintagma "raport de asigurare sau reasigurare" include raporturile care izvorăsc între asigurător, pe de o parte, și asigurat, pe de altă parte.

Altfel spus, acțiunea întemeiată pe un raport de asigurare vizează raporturile dintre părțile contractului de asigurare.

Or, în speță, prin inițierea demersului judiciar, reclamanta, terț față de contractul de asigurare, urmărește executarea unei scrisori de garanție de bună execuție.

Potrivit art. 2321 alin. (1) C. civ., "scrisoarea de garanție este angajamentul irevocabil și necondiționat prin care o persoană, denumită emitent, se obligă, la solicitarea unei persoane denumite ordonator, în considerarea unui raport obligațional preexistent, dar independent de acesta, să plătească o sumă de bani unei terțe persoane, denumită beneficiar, în conformitate cu termenii angajamentului asumat."

Așadar, scrisoarea de garanție bancară reprezintă o veritabilă garanție autonomă.

De altfel, calitatea de terț a S.C. A. S.A. față de contractul de asigurare încheiat între recurentă și S.C. GEA 21S.A. rezultă din chiar analiza acestui contract, depus la dosarul cauzei.

Este adevărat că scrisoarea de garanție de bună execuție în favoarea S.C. A. S.A. a fost emisă în baza unui raport de asigurare grefat pe un contract de asigurare încheiat între S.C. GEA 21 S.A., în calitate de asigurat și recurentă, în calitate de asigurător.

Această împrejurare nu este însă aptă, prin ea însăși, să conducă spre concluzia că acțiunea prin care se tinde la executarea scrisorii de garanție este una întemeiată pe un raport de asigurare, părțile acestuia rămânând asigurătorul și asiguratul.

Așa fiind, în mod judicios a reținut curtea de apel că atâta vreme cât reclamanta își întemeiază pretențiile exclusiv pe scrisoarea de garanție ce a dat naștere unui raport juridic autonom, dreptul ei la acțiune nu se întemeiază pe un raport de asigurare, așa cum pretinde art. 2519 alin. (1) C. civ., pentru a fi incident termenul special de prescripție de 2 ani.

Nici critica potrivit căreia că instanța de apel a asimilat în mod nepermis Scrisoarea de garanție de bună execuție nr. x/11.12.2012 unei scrisori de garanție bancară nu este întemeiată, atât timp cât, în argumentarea caracterului autonom al garanției, curtea de apel a făcut trimitere la art. 2321 alin. (1) C. civ., care nu distinge după cum emitentul este o bancă sau o altă entitate juridică.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susținut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei.

În ceea ce privește pretinsele motive contradictorii ale deciziei atacate, invocate de recurentă, instanța supremă apreciază, principial, că teza a II-a a art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. presupune existența unei contradicții între considerente, care să aibă drept consecință adoptarea a două sau mai multor soluții diferite ori existența unei contradicții între soluția care se prefigurează din parcurgerea considerentelor și cea reținută în dispozitiv.

Niciuna din aceste două situații nu se identifică în cauză, de vreme ce recurenta reclamă din această perspectivă împrejurarea că ipoteza rămânerii S.C.GEA 21 S.A. în contract este contrazisă de situația de fapt stabilită la fond; preocuparea instanței de a-i înlătura susținerile privind existența unei cesiuni mascate; faptul că instanța de apel a reținut că ar fi fost pe deplin obligată la executarea Scrisorii de garanție, dacă S.C. GEA 21 S.A. nu ar fi subcontractat, beneficiul real constând practic într-o "temporizare" a obligației, precum și că refuzul (ce a caracterizat toate cele trei părți co-contractante) de a încunoștința recurenta-pârâtă de operațiunea de subcontractare a lucrării, în proporție de 99.99%, nu poate întruni criteriul bunei-credințe, ci, în realitate, reprezintă proba relei-credințe.

Or, niciuna dintre aceste critici nu poate fi circumscrisă ipotezei în care există o contradicție, în sensul celor arătate, principial, mai sus.

Nici ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 teza a III-a C. proc. civ. nu este incidentă, deși a fost invocată de recurentă, atât timp cât textul de lege vizează o hotărâre care cuprinde numai motive străine de natura cauzei, situație care nu se regăsește în speță.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, motivele de nelegalitate invocate de recurentă nu justifică măsura casării deciziei atacate, așa încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 761/A din 21 noiembrie 2018 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iulie 2020.