Decizia nr. 2369/2021 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă, la data de 29 martie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta Parohia Greco Catolică Porț a chemat în judecată pe pârâta Parohia Ortodoxă Porț, solicitând obligarea pârâtei la lăsarea în deplină proprietate și posesie a suprafeței de 11.616 mp teren, înscrisă în CF x Marca nr. cad. x, cu cheltuieli de judecată. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în urma soluționării dosarului nr. x/2006, i-a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafața de 6,45 ha teren cu vegetație forestieră, iar ulterior, instanța de recurs, prin decizia nr. 58/2008, a dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafața de 7,98 ha teren agricol. În urma acestei decizii s-a emis titlul de proprietate nr. x/03.11.2010, în baza căruia s-a operat întabularea în CF x Marca nr. cad. x. Reclamanta a convocat Parohia Ortodoxă la un "dialog frățesc" în vederea soluționării pe cale amiabilă a litigiului privind lăcașul de cult, însă reprezentanții cultului ortodox nu au fost de acord cu lăsarea în deplină proprietate și posesie a lăcașului de cult, proprietatea reclamantei. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și pe dispozițiile O.G. nr. 64/2004. Prin încheierea nr. 4681 din 22 septembrie 2011, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în dosarul nr. x/2011, a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Judecătoriei Șimleu Silvaniei, având în vedere că prin cererea introductivă reclamanta a învestit instanța cu o cerere având ca obiect revendicarea unei suprafețe de teren, cauza fiind înregistrată sub nr. x/25.10.2011. La data de 18 noiembrie 2011, reclamanta și-a precizat cererea, în sensul obligării pârâtei la predea în deplină proprietate și posesie a suprafeței de 11616 mp teren înscrisă în CF x Marca nr. cad. x, cu lăcașul de cult. Pârâta a formulat cerere reconvențională solicitând constatarea nulității absolute a titlului de proprietate nr. x/03.11.2010; totodată, a solicitat și anularea cărților funciare emise în baza titlului de proprietate amintit. La termenul de judecată din 17 ianuarie 2013, instanța a dispus disjungerea cererii reconvenționale, depusă la filele x. Prin sentința civilă nr. 335 din 24 aprilie 2014, Judecătoria Șimleu Silvaniei a admis în parte cererea precizată formulată de reclamanta Parohia Greco Catolică- Porț, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Porț, având ca obiect revendicare teren cu lăcaș de cult, în sensul că a fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei suprafața de 11616 mp teren înscrisă în CF x Marca cu nr. cad. x și a respins cererea reclamantei cu privire la revendicarea lăcașului de cult. Prin decizia civilă nr. 242 din data de 28 ocotmbrie 2014, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în dosar nr. x/2011, irevocabilă, au fost admise recursurile declarate de ambele părți împotriva sentinței civile nr. 335 din data 24 aprilie 2014 a Judecătoriei Șimleu - Silvaniei, a fost anulată hotărârea atacată, iar cauza a fost trimisă pentru judecata în fond, la Tribunalul Sălaj, fiind incident motivul de casare, prev. de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., întrucât Judecătoria Șimleu - Silvaniei, ignorând norme legale speciale de competență materială, care sunt norme de ordine publică, a pronunțat o hotărâre nelegală, sancțiunea procedurală prevăzută de lege, fiind, în această situație, aceea a nulității absolute a hotărârii atacate, așa cum rezultă din prev. art. 105 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 (în vigoare la data formulării acțiunii), conform cărora "actele de procedură îndeplinite de un judecător cu încălcarea normelor de competență de ordine publică sau privată, vor fi declarate nule în condițiile prevăzute de lege". Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă, la data de 30 aprilie 2014, sub nr. x/2014. Prin sentința civilă nr. 177 din 29 ianuarie 2015, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în dosar nr. x/2014, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta Parohia Greco-Catolică Porț. Împotriva acestei hotărâri, reclamanta a formulat apel, iar Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, prin decizia civilă nr. 2142/R/2015, a dispus admiterea apelului, a anulat sentința civilă atacată și a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Sălaj. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Sălaj, secția civilă, la data de 04 decembrie 2015, sub nr. x/2014*.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1348 din 01 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în dosarul nr. x/2014, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Greco Catolică Porț, împotriva pârâtei Parohia Ortodoxă Porț. A fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei suprafața de teren de 4.576 mp, din totalul de 11.616 mp, înscriși în CF nr. x Marca, nr. cad. x, evidențiată între punctele 1 - 7 - 14 - 2 din cuprinsul completării la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuate de către expert A.. A fost obligată pârâta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei lăcașul de cult (Biserica de zid - C1), situat pe terenul înscris în CF nr. x Marca, nr. cad. x. A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei totale de 4.370 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu avocațial în sumă de 1.240 RON, în taxe judiciare de timbru și timbru judiciar în sumă de 812 RON, în avans onorariu expert în sumă de 200 RON, în taxă judiciară timbru pentru recurs în sumă de 409 RON (toate în dosar nr. x/2011), în taxă judiciară de timbru apel în sumă de 409 RON, în onorariu avocațial pentru apel în sumă de 1.000 RON, în avans onorariu expert în sumă de 300 RON (toate în dosar nr. x/2014).

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 68/A/2021 din 17 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, a fost admis în parte apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Porț, împotriva sentinței civile nr. 1348 din 01 noiembrie 2016, pronunțată de Tribunalul Sălaj, secția civilă, în dosarul nr. x/2014, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei să îi lase reclamantei în deplină proprietate și liniștită posesie lăcașul de cult - Biserica de Zid - C1, imobil situat pe terenul înscris în CF nr. x Marca, nr. cadastral x. Au fost menținute restul dispozițiilor din sentința apelată. A fost obligată intimata Parohia Greco Catolică Porț să plătească apelantei suma de 1.908,5 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut că, inițial, reclamanta Parohia Greco-Catolică Porț a învestit instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe O.G. nr. 64/2004, solicitând obligarea pârâtei Parohia Ortodoxă Porț la a-i lăsa reclamantei în deplină proprietate și pașnică folosință terenul în suprafață de 11.616 mp, din CF nr. x Marca, nr. cad x, reclamanta prevalându-se în susținerea cererii de dreptul său de proprietate înscris sub B1 în această carte funciară, prin încheierea de CF nr. x/2011, emisă în dosar de carte funciară nr. x/17.12.2010, asupra terenului intravilan în suprafață de 10.850 mp și asupra terenului de 750 mp, drept de proprietate dobândit cu titlu de lege, prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, reclamanta dobândind dreptul de proprietate prin Titlul de proprietate nr. x/03.11.2010. Ulterior, reclamanta și-a precizat de câteva ori acțiunea, solicitând obligarea pârâtei la a-i lăsa în deplină proprietate și posesie terenul intravilan în suprafață de 11.616 mp din CF nr. x Marca, nr. cad x, precum și lăcașul de cult amplasat pe acest teren, prin precizarea de acțiune din 18.11.2011 depusă în dosarul nr. x/2011; la 17.01.2013 reclamanta depus o nouă precizare de acțiune în dosarul nr. x/2011, solicitând, pe lângă revendicarea terenului și a lăcașului de cult, revendicarea și a anexelor existente pe teren (casă parohială și anexe). Prin sentința fondului, instanța a admis acțiunea cu privire la revendicarea terenului și a lăcașului de cult - Biserica de zid C1, însă, nu s-a pronunțat asupra cererii privind revendicarea casei parohiale și a anexelor, astfel că având în vedere că nici reclamanta și nici pârâta nu au apelat sentința fondului sub acest aspect, aceasta a rămas definitivă și nu se mai impun a fi făcute statuări cu privire la cererea de revendicare a casei parohiale și a anexelor. În ceea ce privește cererea de revendicare a lăcașului de cult, curtea de apel a constatat că aceasta nu putea fi soluționată favorabil, impunându-se admiterea apelului pârâtei, arâtând că reclamanta și-a întemeiat cererea de revendicare a lăcașului de cult pe dispozițiile O.G. nr. 64/2004, prin care a fost modificat art. 3 din Decretul - lege nr. 126/1990. Făcând referire la o decizie de speță, respectiv, decizia civilă nr. 563/07.02.2013, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2008, și la dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobat ulterior prin Legea nr. 182/2005, articol declarat constituțional prin Deciziile Curții Constituționale nr. 23/1993 și nr. 49/1995, instanța de apel a reținut că în analizarea cererii de revendicare a lăcașului de cult trebuie să se aplice principiul majorității, adică să se țină seama de dorința credincioșilor din comunitatea în care se regăsește lăcașul de cult revendicat. S-a mai reținut, raportat la conținutul și concluziile raportului de expertiză întocmit în speță, că edificarea acestui lăcaș de cult a fost începută în anul 1934 de către greco-catolici, dar că lăcașul de cult a fost finalizat și finisat în anul 2012 de către ortodocși, iar independent de etapele realizării construcției, trebuie să țină seama cu prioritate de dorința credincioșilor, pentru a se realiza astfel o aplicare legală a criteriului avut în vedere de art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum a fost modificat prin O.G. nr. 64/2004, aprobat ulterior prin Legea nr. 182/2005. Din coroborarea datelor statistice de la Institutul Național de Statistică, instanța a constatat că numărul credincioșilor ortodocși arondați Parohiei Ortodoxe Porț, din comuna Marca, este cu mult mai mare decât numărul credincioșilor greco-catolici arondați Parohiei Greco-Catolice Porț, iar, în raport de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, se impune a se ține seama cu prioritate de acest criteriu al "dorinței credincioșilor", respectiv de criteriul opțiunii majorității enoriașilor. Prin Decretul-lege nr. 9/1989 a fost recunoscută oficial Biserica Română Unită cu Roma (greco-catolică), dată de la care credincioșii ortodocși din Parohia Porț au avut posibilitatea să opteze pentru acest cult, prin trecere de la cultul ortodox la cel greco-catolic, însă, nefăcând această opțiune, instanța de apel a apreciat că se prezumă că au dorit să aparțină în continuare cultului ortodox și, totodată, că dorința lor actuală în ceea ce privește apartenența lăcașului de cult în litigiu este în sensul ca acesta să aparțină cultului ortodox. S-a mai reținut în cuprinsul deciziei recurate că textul art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 a fost supus controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, publicată în Monitorul Oficial nr. 66/11.04.1995, respingând, "ca vădit nefondate, excepțiile de neconstituționalitate a art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, ridicate de către Episcopia Romana Unită cu Roma (greco-catolică) din Cluj-Napoca, în dosarul nr. x/1992 al Judecătoriei Cluj-Napoca și de către Episcopia Romana Unită cu Roma (greco-catolica) Lugoj, în Dosarul nr. x/1993 al Tribunalului Județean Timiș"; în același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională și prin Decizia nr. 49 din 19 mai 1995, publicată în Monitorul Oficial nr. 224 din 29 septembrie 1995. Instanța de apel a apreciat că, raportat la cele reținute de Curtea Constituțională, în ceea ce privește lăcașurile de cult, deci bunurile care, prin însăși construcție, sunt destinate folosinței credincioșilor, fiind în uzul public al acestora, precum și casele parohiale ca accesoriu al lăcașurilor de cult, legiuitorul postrevoluționar, mai întâi, a desființat reglementarea din anul 1948, iar în al doilea rând a stabilit principiile reconstituirii dreptului de proprietate și anume: a) decizia unei comisii mixte, formată din reprezentanții clericali ai cultului care a deținut aceste bunuri până în 1948 și, respectiv, ai cultului care a preluat aceste bunuri după 1948; b) opțiunile credincioșilor din comunitățile pentru uzul cărora aceste bunuri sunt destinate. Deci, cu privire la lăcașurile de cult și casele parohiale, este vorba de o reconstituire a dreptului de proprietate, printr-o modalitate diferită de aceea referitoare la bunurile ce constituiau proprietate de stat, întrucât, pe de-o parte, această reconstituire este în dauna altui cult - cultul ortodox, iar nu a statului și, pe de altă parte, reconstituirea are ca obiect bunuri care, prin natura lor, sunt în uzul public al credincioșilor, prevederile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 fiind o dezvoltare firească a Decretului-lege nr. 9/1989. În ceea ce privește criticile referitoare la revendicarea terenului, instanța de prim control judiciar a constatat că apelul pârâtei este nefondat, arătând că prin sentința civilă nr. 313/25.06.2020 a Judecătoriei Șimleu Silvaniei, pronunțată în dosar nr. x/2017, menținută prin decizia civilă nr. 732/29.12.2020 a Tribunalului Sălaj, a fost respinsă în întregime acțiunea formulată de reclamanta Parohia Ortodoxă Română Porț, în contradictoriu cu pârâtele Parohia Greco-Catolică Porț, Comisia Locală de Fond Funciar Marca și Comisia Județeană de Fond Funciar Sălaj, având ca obiect constatarea nulității absolute a Titlului de proprietate nr. x/03.11.2010, emis în favoarea pârâtei Parohia Greco-Catolică Porț și rectificarea CF nr. x Marca, soluție care confirmă dreptul de proprietate al reclamantei din prezentul dosar asupra terenului revendicat în cauză. S-a mai reținut că, din expertiza tehnică judiciară topografică aflată la primul dosar de fond, întocmită de expert A., rezultă faptul că suprafața de teren aferentă bisericii - lăcașul de cult, casei parohiale, în suprafață de 4.576 mp, face parte din terenul în suprafață totală de 11.616 mp, din CF nr. x Marca, nr. cad x, materializată între punctele 1 - 7 - 14 - 2 din completarea la raportul de expertiză aflat la dosar fond, teren ce constituie proprietatea reclamantei Parohia Greco-Catolică Porț. Prin urmare, în raport de dispozițiile art. 480 din vechiul C. civ., aplicabil în cauză, în raport de faptul că cererea introductivă de instanță a fost promovată la data de 29.03.2011, curtea de apel a constatat că este legală soluția primei instanțe referitoare la revendicarea terenului.

Cererea de recurs Împotriva acestei decizii a formulat cerere de recurs reclamanta Parohia Greco Catolică Porț, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistat pe rolul Înaltei curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 21 mai 2021 și a fost repartizat aleatoriu spre soluționare, completului nr.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei civile recurate, cu consecința respingerii apelului și menținerii în întregime a dispozițiilor din sentința civilă nr. 1348/2016, pronunțată de Tribunalul Sălaj. În dezvoltarea motivului de recurs, după prezentarea situației de fapt, recurenta a susținut că decizia atacată a fost dată că încălcarea prevederilor art. 480 și art. 492 din C. civ. din 1864, raportat la art. 3 și art. 5 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, precum și cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990. În privința acestui ultim text de lege, recurenta a opinat că decizia recurată s-a sprijinit pe o argumentație juridică desuetă a Curții Constituționale din primii ani de după Revoluția din 1989, ignorând Decizia pronunțată la 29 noiembrie 2016 de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României. Recurenta a mai învederat că prin soluția pronunțată instanța de apel i-a încălcat dreptul de proprietate, având în vedere și concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză din care rezultă că edificarea lăcașului (fără acoperiș) s-a făcut în proporție majoritară de credincioșii reclamantei. S-a mai arătat că prima instanță a soluționat acțiunea în revendicare în considerarea art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, dar mai ales în considerarea existenței dreptului de proprietate asupra terenului aferent, întrucât terenul constituie bunul principal, iar construcția bunul accesoriu, sens în care art. 492 C. civ. instituie o prezumție de proprietate în favoarea proprietarului terenului, confirmată de probele administrate în cauză. Recurenta a susținut că este proprietară asupra terenului în litigiu, dobândit prin reconstituire, potrivit Titlului de proprietate nr. x/2010, astfel că dispune de un bun actual, garantat de art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar la baza redobândirii acestui drept de proprietate stau mai multe hotărâri judecătorești pronunțate într-o serie de procese derulate cu pârâta, prin urmare, dreptul de proprietate asupra terenului, care implică și dreptul de proprietate asupra construcției, se consolidează în mod definitiv, prin efectul autorității de lucru judecat, motiv pentru care are dreptul să dispună de toate prerogativele dreptului de proprietate asupra terenului evidențiat în raportul de expertiză topografică, inclusiv cu privire la contrucțiile existente pe teren. În privința aplicării greșite a art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, recurenta a făcut trimitere la considerentele deciziei CEDO precitate, arătând că este relevant faptul că mare parte din construcție a fost edificată anterior anului 1948 prin contribuțiile financiare ale credincioșilor reclamantei, iar datele de la Recensământul din 2011 (180 ortodocși și 79 greco-catolici) sunt în consonanță cu ipoteza avută în vedere de instanța de contencios european atunci când a invocat distincția dintre criteriul static și aspectele sociale ale unei eventuale retrocedări. Conchizând, recurenta-reclamantă a susținut că, raportat la edificarea construcției în majoritate din constribuțiile sale, precum și la procentul semnificativ al credincioșilor greco-catolici față de cei ortodocși, hotărârea atacată contravine celor reținute în hotărârea instanței de contencios european. 5. Apărările formulate în cauză La data de 15 septembrie 2021, intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală și temeinică, a deciziei civile nr. 68/A/2021 din 17 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă, cu cheltuieli de judecată. În susținerea apărărilor, intimata a arătat că dreptul său de proprietate asupra lăcașului de cult a fost dobândit în baza legii, cu respectarea cerințelor acesteia, contrar susținerilor recurentei. În litigiile privind restituirea lăcașelor de cult și a caselor parohiale, normele generale cuprinse în art. 480 și urm. C. civ. se completează cu cele cuprinse în art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, acestea din urmă aplicându-se cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant. Astfel, potrivit acestui principiu de drept, în dreptul intern, atunci când un raport juridic este reglementat atât de norme speciale, cât și prin norme generale, conflictul dintre aceste dispoziții legale se rezolvă în favoarea legii speciale. A mai arătat că sintagma cuprinsă în art. 3 alin. (2) din Derectul-lege nr. 126/1990, potrivit căreia în situația în care comisia mixtă prevăzută la alin. (1) din același text nu ajunge la niciun rezultat, partea interesată are deschisă calea acțiunii în justiție potrivit dreptului comun, nu înseamnă că partea poate formula o acțiune în revendicare de drept comun, potrivit art. 480 C. civ., cu ignorarea normelor speciale, ci că procedura prealabilă este continuată cu procedura jurisdicțională, care se desfășoară tot potrivit normei speciale a Decretului-lege nr. 126/1990, urmând să se țină seama de voința credincioșilor din comunitatea care deține imobilul, care în speță, sunt majoritatea credincioși ortodocși. Intimata a mai arătat că instanța de contencios constituțional, odată cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, s-a pronunțat cu privire la conflictul dintre legea generală și cea specială, arătând că astfel de litigii se soluționează potrivit legii speciale. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor de nelegalitate formulate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare. Cu titlu preliminar, referitor la cererea de repunere în termenul de declarare a recursului, formulată de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 103 alin. (1) C. proc. civ., neexercitarea oricărei căi de atac și neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau partea dovedește că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voința ei. În sensul dispoziției legale menționate, împrejurarea mai presus de voința părții care justifică repunerea în termen trebuie să fie una obiectivă, asimilabilă forței majore, care nu putea fi prevăzută și nici depășită de parte. În motivarea cererii de repunere în termenul de declarare a recursului, recurenta-reclamantă a susținut că a fost în imposibilitate să exercite recursul în termenul de 15 zile, întrucât în dispozitivul deciziei atacate s-a menționat greșit termenul de 30 de zile, iar judecata apelului s-a efectuat potrivit dispozițiilor din noul C. proc. civ. În acest sens, se constată că motivul invocat de recurentă în justificarea împiedicării de a declara recurs în termenul prevăzut de lege îndeplinește cerințele art. 103 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, menționarea greșită în cuprinsul dispozitivului deciziei atacate a termenului de 30 zile pentru exercitarea recursului constituie o cauză temeinică de împiedicare a declarării căii de atac în termenul legal, eroarea vizând termenul din dispozitivul hotărârii comunicate neputând avea efecte potrivnice părții care a respectat dispozițiile instanței de apel. Totodată, se reține că deși C. proc. civ. aprobat prin Legea 134/2010 nu se aplică în cauză raportat la data înregistrării inițiale a cererii de chemare în judecată (29 martie 2011), instanța de apel a judecat cauza potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ., indicând în dispozitivul hotărârii că termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, împrejurare de natură a crea confuzie cu privire la termenul de exercitare a căii de atac, reclamanta încrezându-se în aceste mențiuni. De altfel, potrivit art. 457 alin. (2) teza a II-a din noul C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, este prevăzut expres că indicarea în mod greșit de către instanță a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauza de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicației greșite a instanței. Prin acest text de lege, legiuitorul a prezumat în mod absolut că indicarea eronată a căii de atac în partea finală a dispozitivului hotărârii atacate constituie un motiv temeinic justificat pentru acordarea repunerii în termen. Efectul concret al acestei modificări legislative este acela că, dacă partea formulează calea de atac în termenul indicat în hotătârea atacată, calea de atac este considerată a fi formulată în termen, indiferent dacă mențiunea din cuprinsul hotărârii corespunde sau nu regimului juridic stabilit de lege. Or, în cauza dedusă judecății, recurenta-reclamantă a declarat calea de atac a recursului în termenul de 30 zile de la comunicarea deciziei atacate, respectând dispozițiile instanței de apel. În consecință, în raport de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că mențiunea greșită din cuprinsul deciziei recurate constituie o împrejurare mai presus de voința recurentei-reclamante, care a pus-o în situația de a exercita calea de atac cu depășirea termenului legal de 15 zile aplicabil în speță, astfel că va admite cererea recurentei și va dispune repunerea sa în termenul legal de declarare a recursului; pe cale de consecință, excepția tardivității recursului, invocată din oficiu, va fi respinsă. Totodată, se impune a se preciza că, deși recurenta-reclamantă și-a fundamentat criticile pe dispozițiile C. proc. civ. adoptat prin Legea nr. 134/2010, litigiul este guvernat de dispozițiile C. proc. civ. din 1865. Concluzia se impune în raport de dispozițiile art. 25 alin. (1) din noul C. proc. civ. și de cele ale art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 76/2012 privind punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., întrucât cererea de chemare în judecată prin care s-a declanșat procesul a fost introdusă pe rolul Tribunalului Sălaj la data de 29 martie 2011, anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ. (15 februarie 2013). Conform prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012, dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare, rezultând astfel că, în cauză, relativ la normele de drept procesual, sunt incidente prevederile vechiul C. proc. civ., care era în vigoare la data înregistrării inițiale a dosarului. Asupra recursului formulat, Înalta Curte îl apreciază ca nefondat pentru motivele ce vor fi expuse în continuare: O primă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 480 și art. 492 din C. civ. de la 1864, precum și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, raportat la argumentația pretins desuetă a Curții Constituționale din primii ani de după Revoluția din 1989. Această critică a recurentei, deși se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ. (echivalentul art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ., indicat de recurentă), nu este fondată. Înalta Curte reține că acțiunea în revendicare a lăcașului de cult a fost întemeiată de reclamantă atât pe dispozițiile dreptului comun (art. 480 C. civ.), cât și pe dispozițiile speciale cuprinse în art. 3 alin. (1) din Decretul-lege nr. 126/1990, potrivit cu care "Situația juridică a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma (greco-catolică) și au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română se va stabili de către o comisie mixtă, formată din reprezentanți clericali ai celor două culte religioase, ținând seama de dorința credincioșilor din comunitățile care dețin aceste bunuri". În raport de acest temei juridic, prima instanță, în rejudecare, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Parohia Greco Catolică Porț și a obligat-o pe pârâta Parohia Ortodoxă Porț să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei suprafața de teren de 4576 mp din totalul de 11616 mp înscriși în CF x Marca, nr. cad. x, evidențiată între punctele 1-7-14-2 din cuprinsul completării la raportul de expertiză tehnică judiciară efectuate de către expert A., precum și lăcașul de cult (Biserica de zid - C1), situat pe terenul înscris în CF x Marca, nr. cad. x. În apel, dat fiind efectul devolutiv al acestei căi ordinare de atac, curtea de apel a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat, în parte, hotărârea primei instanțe, în sensul că a respins cererea reclamantei având ca obiect obligarea pârâtei să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie lăcașul de cult Biserica de zid - C1, imobil situat pe terenul înscris în CF x Marca, nr. cad. x, menținând celelalte dispoziții din sentința apelată cu privire la revendicarea terenului. În acest context, cum corect a reținut și instanța de apel, în cauză nu pot fi ignorate dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990, astfel cum au fost modificate prin O.G. nr. 64/2004 aprobată ulterior prin Legea nr. 182/2005, prin care este reglementată modalitatea de restituire a lăcașurilor de cult și care prevede că în analizarea cererii de revendicare a lăcașului de cult trebuie să se aplice principiul majorității, adică să se țină seama de dorința credincioșilor din comunitatea în care se regăsește lăcașul de cult revendicat, normă specială aplicabilă nu doar în procedura prealabilă instituită prin art. 3 alin. (2) din decret, ci și în fața instanței de judecată. În motivarea deciziei recurate, instanța de apel, în mod judicios s-a referit la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 33/1994, jurisprudență care nu a căzut în desuetudine cum eronat susține recurenta, întrucât aspectele reținute în cuprinsul Deciziei nr. 33/1994 au fost ulterior confirmate de către instanța de control constitutional prin Deciziile nr. 1201/2008 și nr. 804/2012. Potrivit jurisprudenței constante a Curții Constituționale, criteriul social al majorității enoriașilor pentru determinarea destinației lăcașurilor de cult și a caselor parohiale corespunde principiului democratic al determinării folosinței religioase a acestui bun, în funcție de voința majoritară a celor care sunt beneficiarii acestei folosințe. Prin aceste decizii Curtea Constituțională a mai statuat și că acțiunea în revendicare privind lăcașurile de cult și casele parohiale nu ar putea fi soluționată numai pe baza înregistrărilor din cartea funciară, fără a se ține seama de actele normative speciale, respectiv Decretul nr. 358/1948, Decretul nr. 9/1989 și Decretul-lege nr. 126/1990, iar "soluționarea problemei titularului dreptului de proprietate asupra bunurilor sau stabilirea situației juridice a acestora, nu s-ar putea face cu nesocotirea actelor normative arătate, deci fără aplicarea lor". Înalta Curte de Casație și Justiție reține că instituirea prin legea specială a criteriului voinței credincioșilor reprezintă o condiție legală impusă de legiuitorul intern, care a decis să reglementeze printr-un act normativ special (Decretul-lege nr. 126/1990) situația juridică și condițiile de restituire a lăcașurilor de cult și a caselor parohiale care au aparținut Bisericii Române Unite cu Roma și care au fost preluate de Biserica Ortodoxă Română, fiind în acord și cu reglementările Convenției Europene a Drepturilor Omului. Prin urmare, instanța de apel, stabilind pe baza probatoriilor administrate, în principal datele din recensământul populației, că numărul enoriașilor de religie ortodoxă din localitate este superior celor de religie greco-catolică, în mod corect a aplicat dispozițiile art. 3 din Decretul-lege nr. 126/1990 și a admis apelul declarat de pârâta Parohia Ortodoxă Porț, respingând pretențiile reclamantei de recunoaștere a dreptului de proprietate a lăcașului de cult. Această interpretare nu contravine motivelor reținute de instanța de contencios european în Cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, astfel cum greșit susține recurenta-reclamantă. În cuprinsul acestei decizii, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că nu a existat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție prin aceea că cererea în retrocedarea lăcașului de cult a fost soluționată prin aplicarea normei speciale în detrimentul dreptului comun și nu se poate pretinde că ar fi avut loc o denegare de justiție câtă vreme litigiul a făcut obiect de examinare pentru jurisdicțiile interne care au motivat deciziile lor în fapt și în drept, interpretările acestora cu privire la circumstanțele supuse judecății nefiind arbitrare, nerezonabile sau de natură a aduce atingere echității procedurii, relevând modalitatea de aplicare a legii interne. Curtea europeană a apreciat că simplul fapt că reclamanții consideră defavorabilă interpretarea dată noțiunii de drept comun și aplicarea criteriilor stabilite într-o lege specială (Decretul Lege nr. 126/1990) este insuficient pentru a declara că dreptul reclamanților privind accesul la justiție a fost încălcat (parag. 91). Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai subliniat prin decizia menționată că aplicând criteriul "voinței credincioșilor care dețin lăcașul de cult" instanțele române nu s-au limitat să constate refuzul ortodocșilor de a restitui imobilul, ci au efectuat o analiză a intereselor în această cauză. Instanțele române au dat decizii detaliate și motivate a căror rațiune se înscrie în jurisprudența Curții Constituționale (parag. 118), sens în care Curtea Europeană a estimat că, ținând cont de obiectivul urmărit și de justificările sale rezonabile, adoptarea de către legiuitorul național a criteriului în litigiu nu a fost contrară art. 14 din Convenție (parag. 121). O altă critică a recurentei a vizat faptul că instanța de apel nu a ținut cont că este proprietară a terenului în litigiu și că dispune de un bun actual, garantat de art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Critica nu este fondată. În prezenta cauză, se observă că reclamanta susține că a pierdut posesia și proprietatea asupra lăcașului de cult, sens în care a introdus acțiune pentru restituirea bunului în litigiu, urmare a modificărilor legislative care au recunoscut cultul reclamantei și au deschis calea acțiunii în justiție în acest sens. Se reține că deși Decretul-lege nr. 126/1990 a recunoscut în mod oficial Biserica Română Unită cu Roma, acest act normativ a prevăzut că pentru stabilirea situației juridice a lăcașurilor de cult sau a caselor parohiale care au fost preluate de Biserica Ortodoxă se va stabili de o comisie mixtă, la finalul unei proceduri administrative urmate, dacă este cazul, de o procedură judiciară, deci, nu a prevăzut restituirea automată a bunurilor în litigiu. În acest context, reclamanta a încercat să obțină restituirea lăcașului de cult pe calea acțiunii în justiție, prin urmare, nu poate pretinde că bunul îi aparținea fără a fi nevoie de o intervenție din partea instanțelor de judecată, situație în care se constată că reclamanta nu deține un "bun actual". În același sens, s-a reținut și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Parohia Greco-Catolică Lupeni și alții împotriva României, invocată de recurenta-reclamantă, că reclamanții nu au un bun actual, ci o creanță a cărei condiție nu a fost îndeplinită, motiv pentru care creanța nu are o bază suficientă pentru a deveni o "valoare patrimonială" care să atragă protecția art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție (parag. 152-153). Prin urmare, contrar susținerii recurentei, Înalta Curte constată că atât timp cât reclamanta nu a dovedit că are în patrimoniu un bun actual, acțiunea în revendicare nu poate decât să țină cont de criteriul prevăzut de legea specială și, față de neîndeplinirea acestuia, nu există temei legal pentru admiterea acțiunii. Nefondată este și critica recurentei în sensul că fiind proprietar asupra terenului, care este bun principal, devine proprietar în temeiul art. 492 C. civ. și asupra construcției edificate pe teren, care este bun accesoriu, dată fiind prezumția de proprietate instituită în favoarea proprietarului terenului, confirmată prin probele administrate în cauză. Această concluzie se impune întrucât, în ceea ce privește lăcașurile de cult, legiuitorul a prevăzut o modalitate diferită de reconstituire a dreptului de proprietate, reglementată printr-o dispoziție specială care se aplică cu prioritate potrivit principiului specialia generalibus derogant. Așadar, nu poate fi primită nici susținerea recurentei că dreptul său de proprietate asupra terenului, stabilit prin hotărârile judecătorești enumerate în cuprinsul cererii de recurs, implică și dreptul de proprietate asupra construcției și se consolidează în mod definitiv prin efectul autorității de lucru judecat. Referirea recurentei la faptul că intimata nu a putut dovedi decât construcția acoperișului și tencuiala efectuată la exterior, iar lăcașul de cult a fost edificat în majoritate din contribuția reclamantei, reprezintă aspecte de netemienicie care vizează situația de fapt reținută în cauză și care nu poate fi reapreciată în recurs. Acest motiv al recursului, astfel cum a fost susținut de către recurentă, nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt. În consecință, considerentele instanței de apel, astfel cum au fost exprimate, nu încalcă dispozițiile de drept material invocate de recurenta-reclamantă, ci analizează dispozițiile legale incidente în speță într-o manieră care justifică soluția pronunțată în soluționarea apelului declarat în cauză, cu consecința schimbării soluției pronunțate de prima instanță, în sensul respingerii acțiunii în revendicarea lăcașului de cult. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, apreciind ca motivele de recurs invocate sunt nefondate, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta Parohia Greco-Catolică Porț împotriva deciziei civile nr. 68/A/2021 din 17 martie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă. Cu privire la cererea formulată de intimata-pârâtă Parohia Ortodoxă Porț de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 2000 RON, potrivit extrasului de cont eliberat de B. la 13 octombrie 2021, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 274 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurentă la plata sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.