ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2330/2021

Obiectul litigiului: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. x/2016, reclamantul A., a chemat în judecată pe pârâta B., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: recunoașterea dreptului său de autor decurgând din publicarea în anul 1992 a lucrării "C.", lucrare retipărită în anul 2001 la editura D. și sub egida Universității din Bath, Marea Britanie; constatarea încălcării acestui drept de către pârâtă prin publicarea în anul 2000 a volumului intitulat "E. and F.", respectiv prin reeditarea acestei lucrări în anul 2005; publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii ce urmează a fi pronunțată în cauză și acordarea de cheltuieli de judecată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 139 din Legea nr. 8/1996.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de Tribunalul Bihor: Prin sentința civilă nr. 63/C din 20.03.2017, Tribunalul Bihor a respins excepția lipsei calității procesual pasive invocată de pârâta B. și a admis acțiunea formulată de reclamantul A.. S-a recunoscut dreptul de autor al reclamantului rezultând din publicarea în anul 1992 a lucrării "C.", lucrare retipărită în a doua ediție în anul 2001 la editura D. și s-a constatat încălcarea dreptului de autor de către pârâtă, prin participarea la realizarea lucrării "E. and F." publicată în anul 2000 și a ediției a 2 - a revizuite a aceleiași lucrări, publicate în anul 2005. A fost obligată pârâta să publice pe cheltuiala sa prezenta hotărâre, la rămânerea definitivă.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Cluj: Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta B.. Prin decizia nr. 228A din 25 octombrie 2019 Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul astfel declarat. A fost obligată apelanta B. la plata sumei de 22.765 RON către expertul H., reprezentând diferență onorariu pentru expertiza efectuată și suma de 2.380 RON către intimatul A., reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Cluj a declarat recurs pârâta apelantă B.. În debutul cererii de recurs s-a precizat că motivele de nelegalitate pe care se sprijină calea de atac sunt circumscrise dispozițiilor art. art. 488 pct. 5 și 8 din C. proc. civ. În motivarea recursului astfel formulat se susține, în esență, că: În mod nelegal a reținut instanța de apel că a fost respectat principiul disponibilității, în condițiile în care instanța de fond a fost învestită doar cu: recunoașterea dreptului de autor al reclamantului pentru propriile sale lucrări și încălcarea dreptului său de autor pentru preluarea neconformă a mai multor capitole/pagini, făcute cu o citare necorespunzătoare. Consideră recurenta că, față de obiectul cererii de chemare în judecată și motivele de fapt și de drept invocate, instanțele ierarhic inferioare erau chemate a se pronunța strict și exclusiv asupra chestiunii conformei sau neconformei citări, și nicidecum asupra procentului de preluare. Se mai arată că este contrară prevederilor art. 459 și art. 509 alin. (1) din C. proc. civ., aprecierea instanței de apel în sensul că, pentru ipoteza depășirii limitelor învestirii/nerespectarea principiului disponibilității, pârâta ar fi avut la dispoziție calea extraordinară de atac a revizuirii și nu pe cea a apelului. În opinia recurentei, considerentele care reflectă analiza instanței de apel privind respectarea principiului disponibilității -în primă instanță - ar confirma întru totul susținerea recurentei în sensul că "reclamantul este nemulțumit doar de citarea necorespunzătoare, numele lui fiind menționat numai la finalul cărții, la secțiunea bibliografie, nicidecum de întinderea de text preluată, ceea nici nu putea și nici nu era îndreptățit să o facă, câta vreme acesta nu clamează, cu nici un cuvânt, originalitatea lucrării sale, și nici nu o putea face pentru simplul motiv că volumul său (ca și cel al subsemnatei) este un manual destinat uzului didactic, prezentând un ansamblu de idei, concepte, fenomene, legi, metode de funcționare ale unor instrumente, definiții și formule, calcule matematice etc., universale și care nu pot fi reproduse într-o altă formă de exprimare, cu un alt fel de limbaj sau text". Ca atare, compararea lucrărilor în litigiu sub aspectul întinderii (procentului) de text preluate, se putea face exclusiv în raport cu corectitudinea citării (deci să stabilească unde s-ar fi impus ghilimelele/notele de subsol, adică unde anume s-a petrecut greșeala). Se impunea a se analiza și dacă preluările se încadrează sau nu în limitele premise de lege, în condițiile în care reclamantul nu a solicitat cuantificarea preluărilor de text, In același sens, recurenta observă că reclamantul nu a solicitat scoaterea din circuitul bibliotecilor a exemplarului/exemplarelor în litigiu, ceea ce, în plus, denotă recunoașterea că lucrările sale nu beneficiază de protecția legală, astfel cum prevede art. 9 din legea nr. 8/1996. Reclamantul nu a solicitat nici obligarea la refacerea/corectarea lucrărilor, sub forma unui corrigendum sau erată (conform uzanțelor publicistice) cu efectuarea unor citări conforme. Consideră recurenta că reparația sub forma publicării hotărârii în presă este inutilă câtă vreme volumele pretins încălcate vor continua să existe și să fie studiate, situație care demonstrează că prezentul dosar a fost promovat strict în scop de contracarare a acțiunii promovate de recurentă în dosarul înregistrat la Tribunalul Bihor sub nr. x/2015. Se mai precizează că implicarea în cauză a publicației "I." este confirmată chiar prin conținutul cererii de chemare în judecată. Totodată, recurenta amintește demersul prin care reclamantul s-a adresat Comisiei de Etică din cadrul Universității din Oradea și răspunsul dat de această din urmă entitate sub nr. x/10.05.2066. O altă critică susținută de recurentă este aceea că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 477 (1) și art. 478 (3) noul C. proc. civ. In acest sens solicită instanței de recurs să rețină că: Reclamantul a învestit instanța cu petitul pentru recunoașterea dreptului său de autor în ceea ce privește volumele proprii, din anul 1991 și 2001 și cu petitul privind încălcarea dreptului său de autor, pentru citarea neconformă, în ceea ce privește "E." din anul 2000, de la pagina de titlu până la fila nr. x inclusiv și exemplarul original al cărții "E. and F." din 2005. Prin urmare, exclusiv aceste lucrări/pagini au fost deduse judecății. Cu încălcarea dispozițiilor art. 478 (3) C. proc. civ., în apel, a fost extins obiectul judecății asupra întregului volum" E." (168 de pagini), ignorându-se că Tribunalul a fost investit doar cu încălcarea dreptului de autor pentru citare neconformă, exclusiv în ceea ce privește 81 de file din aceasta lucrare (fotocopii). Se mai susține că a reprezentat o extindere a obiectul judecății în apel, prin analizarea unui al doilea volum " E. and F. " procurat de reclamant de la Biblioteca Naționala a României, pentru termenul din 29.01.2019, dat fiind că acest volum nu a format obiect al cererii de chemare în judecată, nu a fost analizat și judecat de tribunal, și a fost contestat de recurentă atât din perspectiva calității de coautor, dar și pentru "încălcarea tuturor normelor, regulamentelor și procedurilor de publicare/înregistrare în evidențele Bibliotecii Naționale a României". Acest volum, obținut de la Depozitul Legal, a fost înregistrat în Biblioteca Naționala ca având doi autori: J. și B., în contradicție cu descrierea K.. Se afirmă că volumul invocat de reclamant în anul 2019, în apel, dar și tipăritura cu titlul "E." din anul 2000, ambele având doi autori "sunt de o proveniență mai mult decât dubioasă", iar calitatea de coautor nu îi poate fi atribuită recurentei doar pe considerentul că numele său apare adăugat pe pagina de titlu, în condițiile în care nu există nici un document suport care să demonstreze calitatea sa de coautor asupra conținutului. In legătura cu volumul "E. and F. " procurat de reclamant pentru ședința din 29.01.2019, recurenta exprimă retoric întrebarea " cum a fost posibil ca acesta să reprezinte obiect de judecată și să fie avut în vedere de Curtea de Apel la soluționarea cauzei, câtă vreme nici măcar reclamantul nu a avut cunoștință despre existența acestuia mai devreme de finele anului 2018 - începutul anului 2019, fiind descoperit ulterior momentului depunerii raportului de expertiza din noiembrie 2018, cu concluzii favorabile subsemnatei?". Consideră recurenta că instanța de apel a făcut confuzie între obiectul cererii de chemare în judecată (art. 194 lit. c) noul C. proc. civ.) și probele a căror necesitate rezultă din dezbateri (art. 478 alin. (2) noul C. proc. civ.), fiind evident că cele 2 volume ale reclamantului și exemplarul original al cărții "E. and F." din 2005 și fotocopii "E." din anul 2000, de la pagina de titlu până la fila nr. x inclusiv reprezintă obiect de judecată. Astfel, se arată că au fost încălcate dispozițiile art. 477 (1), art. 478 (1) - (4) noul C. proc. civ., care nu permit schimbarea cadrului procesual și nici ca părțile să se folosească în fața instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare sau dovezi decât cele folosite în fața primei instanțe. Se mai precizează că este relevant în speță faptul că volumul original "E. and F." din 2005 - cel depus de recurentă la dosarul Tribunalului Bihor - a fost destinat strict uzului studenților, fără a fi comercializat, iar tipăritura "E." din anul 2000 în mod cert nu putea fi comercializată, atâta vreme cât nu apare înregistrată în evidențele Bibliotecii Naționale, ale Bibliotecii "Gheorghe Șincai" din Oradea sau ale L., unicul exemplar fiind produs și depus de reclamant în faza de apel.

Apărările formulate în cauză: La data de 20 iulie 2020 intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâtă, solicitând respingerea acestei căi de atac. La data de 5 august 2020 recurenta a depus răspuns la întâmpinare, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat și înlăturarea apărărilor reclamantului.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, iar prin încheierea din 14 septembrie 2021 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 228A din 25 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 9 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând recursul în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate și de prevederile art. 488 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestei căi de atac în raport de următoarele considerente: Prin primul motiv de recurs se susține că instanța de apel a reținut, contrar prevederilor art. 22 alin. (6) și art. 397 C. proc. civ., că prima instanță a respectat principiul disponibilității în cauză. Deși neîncadrate de parte ca atare, Înalta Curte constată că prin aceste critici se invocă nerespectarea, în apel, a principiului de drept tantum devolutum quantum iudicatum - principiu care își găsește expresie în prevederile art. 478 alin. (1)-(3) din C. proc. civ. -, motivul de recurs astfel susținut fiind susceptibil de analiză în coordonatele motivului reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. În acest punct al analizei este util a fi amintit că obiectul recursului îl constituie, potrivit art. 483 alin. (1) din C. proc. civ., decizia pronunțată în apel. De aceea, controlul de nelegalitate specific acestei căi de atac extraordinare nu poarte avea ca obiect hotărârea primei instanțe. Prin urmare, trimiterile făcute de recurentă la judecata în primă instanță nu pot fi privite drept critici susceptibile de analiză în cadrul prezentului recurs. În argumentarea menționatei critici se susține că - prin raportare la obiectul cererii de chemare în judecată și la motivele de fapt - trebuia reținut că prima instanță a fost învestită sa se pronunțe numai cu privire la recunoașterea dreptului de autor al reclamantului asupra lucrărilor proprii și la încălcarea acestui drept de autor "pentru preluarea neconformă" a mai multor capitole/pagini, făcută cu o citare insuficientă, care ar putea genera confuzie; că, astfel, instanțele ierarhic inferioare erau chemate să se pronunțe strict și exclusiv asupra chestiunii conformei sau neconformei citări, iar nu asupra procentului de preluare ori a încadrării sau nu a acestei preluări în limitele permise de lege. Înalta Curte constată că este vădit nefondată critica adusă de recurenta pârâtă modului în care instanța de apel a apreciat cu privire la limitele procesului, formularea și argumentarea acestei critici fiind consecința denaturării prin fragmentare/trunchiere a conținutului cererii de chemare în judecată. Petitele clar formulate în cuprinsul acestei cereri sunt: a) recunoașterea dreptului de autor al reclamantului, decurgând din publicarea în anul 1992 și reeditarea în anul 2001 a lucrării "C." sub egida Universității din Bath, Marea Britanie; b) constatarea încălcării acestui drept de autor, de către pârâtă prin editarea în anul 2000 și reeditarea în anul 2005 a volumelor intitulate "E. and F." și publicate sub semnătura pârâtei; c) publicarea, pe cheltuiala pârâtei, a hotărârii ce urmează a se pronunța în speță. Motivarea în fapt a acestor pretenții reprezintă descrierea faptelor pe care reclamantul le-a considerat ca fiind cele ce relevă invocata încălcare a dreptului de autor de către pârâtă, anume: publicarea și reeditarea sub semnătură proprie a unor lucrări care, deși conțineau părți semnificative - de ordinul "capitole întregi" - din lucrările anterior publicate/reeditate de către reclamant, numele acestuia din urmă a fost amintit doar la secțiunea Bibliografie aflată la finalul cărții, fără a se insera și note de subsol corespunzătoare care să facă trimitere la acele părți preluate din lucrarea reclamantului, și că în lucrarea pârâtei nu erau efectuate citările corespunzătoare. Raportat la petitele ce se regăsesc în cuprinsul cererii de chemare în judecată, este neîndoielnic faptul că a reprezentat o pretenție concret formulată de reclamant aceea de a se constata încălcarea dreptului de autor prin utilizarea, în lucrările ulterioare ale pârâtei, a unor părți din lucrările indicate ca fiind publicate/reeditate cu întâietate de către reclamant. Din lecturarea în mod coerent și logic a motivării a în fapt a cererii de chemare în judecată, se constată că aceasta relevă cu evidență argumentarea petitului relativ la constatarea încălcării dreptului de autor, în sensul că dreptul pretins încălcat ar fi fost nesocotit prin faptul că, publicând și reeditând lucrarea proprie, pârâta și-a asumat calitatea de autor inclusiv în privința părților care au fost "preluate ca atare" din lucrările reclamantului iar întinderea acestor părți era una semnificativă - descrisă de reclamant prin sintagma "capitole întregi" -, fără a se indica acest demers de preluare cel puțin în modalitatea specifică a citării. Totodată, a argumentat reclamantul că "…din moment ce numele meu este amintit doar la finalul cărții, la secțiunea Bibliografie, (…) cititorul poate ajunge lesne la concluzia că lucrarea reprezintă creația proprie a pârâtei, care, procedând în acest fel, îmi neagă implicit dreptul de autor asupra capitolelor respective". Argumentele astfel subsumate petitului prin care se solicita constatarea încălcării dreptului de autor nu lasă niciun echivoc referitor la faptul că situația litigioasă dedusă judecății privea utilizarea de către pârâtă, în lucrările publicate sub semnătura acesteia, a unor părți de mare întindere din cuprinsul celor două volume de referință ce fuseseră anterior publicate sub semnătura reclamantului, iar propunerea recurentei de a se reține o limitare a învestirii "strict și exclusiv asupra conformei sau neconformei citări" este rezultatul unei nejustificate lecturări trunchiate a cererii de chemare în judecată. Prin urmare, se constată că în mod just a reținut instanța de apel că în motivarea actului de învestire a instanței (cererea de chemare în judecată) s-a invocat faptul că lucrarea publicată, respectiv reeditată de reclamantă cuprinde capitole întregi copiate din lucrarea reclamantului iar numele acestuia din urmă este menționat numai la sfârșitul cărții în secțiunea Bibliografie, context în care formează obiect al litigiului pendinte solicitarea de a se constata încălcarea dreptului de autor sub forma însușirii calității de autor asupra acelor părți (semnificative din punct de vedere cantitativ) care au fost preluate de pârâtă, prin copiere, din lucrările anterior publicate de reclamant. Este nefondată susținerea recurentei în sensul că instanța de apel ar fi confirmat întru totul susținerea sa potrivit cu care reclamantul și-ar fi exprimat nemulțumirea doar cu privire la "citarea necorespunzătoare", iar nu întinderea de text preluată; această susținere este rezultatul denaturării prin reinterpretare și scoatere din contextul analitic în care se regăsește a concluziei pe care o indică drept reper al acestei referințe. Lecturând ansamblul considerentelor ce relevă analiza instanței de prim control judiciar relativă la criticile prin care apelanta releva limite ale învestirii mai restrânse decât cele în care cauza a fost soluționată de prima instanță, se poate observa fără nicio dificultate că a fost reținut faptul că susținerile critice ale părții apelante erau contrare conținutului actului prin care s-a declanșat procesul, anume cererii de chemare în judecată. Argumentul critic potrivit căruia reclamantul nu ar fi putut să invoce încălcarea dreptului de autor prin raportare la întinderea textului preluat, prin prisma împrejurării că lucrarea sa reprezenta - ca și lucrările pârâtei - "un manual pentru uzul didactic" nu este de natură a releva depășirea limitelor învestirii. Corecta aplicare a principiul disponibilității presupune recunoașterea îndreptățirii reclamantului dintr-un proces civil de a descrie/invoca potrivit propriilor aprecieri limitele dreptului a cărui protecție ori valorificare o solicită în cadrul demersului judiciar, revenind instanței de judecată atribuția de a statua cu privire la temeinicia ori netemeinicia dreptului astfel descris. Prin urmare, argumentul potrivit căruia au fost eronat stabilite limitele învestirii instanței pentru că, față de prevederile art. 9 din Legea 8/1996, reclamantul nu ar fi putut pretinde/invoca protecția dreptului de autor asupra conținutului unei lucrări destinate uzului didactic este vădit nefondat, un atare argument fiind de natură a releva o limitare contrară exigențelor art. 5 alin. (1) din C. proc. civ. - care prevede: Judecătorii au îndatorirea să primească și să soluționeze orice cerere de competența instanțelor judecătorești, potrivit legii. - precum și celor specifice dreptului la un proces echitabil, astfel cum sunt stabilite prin art. 6 alin. (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. În ce privește considerentul deciziei recurate prin care s-a relevat că revizuirea ar fi singura procedură/cale de atac ce permite controlul judiciar în privința unei situații de plus petita sau de minus petita, Înalta Curte constată că este corectă critica privind caracterul eronat - din perspectiva modului de aplicare a prevederilor art. 459 alin. (1) coroborat cu art. 509 din C. proc. civ. - al unei asemenea limitări reținute de instanța de prim control judiciar. Însă, această constatare nu este suficientă, prin ea însăși, spre a conduce la reformarea deciziei recurate pentru că instanța de apel a procedat și la analiza efectivă a criticii (din apel) prin care se susținea că prima instanță soluționase cauza depășind limitele învestirii sale. Raportat la acest context analitic, se reține că menționatul considerent are natura unei motivări supraabundente, astfel încât caracterul eronat constatat în privința sa nu poate afecta legalitatea soluției adoptate prin decizia recurată atâta vreme cât hotărârea relevă - așa cum recurenta însăși precizează - efectiva evaluare în apel a criticii relative la modul în care prima instanță se conformase rigorilor principiului disponibilității. Ținând seama că, potrivit considerentelor anterior expuse, instanța de prim control judiciar a stabilit corect limitele învestirii prin raportare la conținutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că argumentele expuse de recurentă prin raportare la conținutul diferit pe care partea înțelege să îl atribuie aceleași cereri - anume că reclamantul ar fi solicitat constatarea încălcării dreptului de autor doar sub forma unei citări neconforme în cuprinsul lucrărilor pârâtei - nu pot forma obiect de analiză în evaluarea hotărârii supuse controlului judiciar pentru că ele au ca premisă o situație ipotetică, lipsită de corespondență cu cea care a stat la baza pronunțării deciziei recurate. De aceea, se reține caracterul nefondat al criticii potrivit căreia analiza comparativă a lucrărilor în litigiu - sub aspectul întinderii (procentului) de text preluate - ar fi trebuit realizată doar pentru a se stabili "unde s-ar fi impus ghilimelele/notele de subsol, adică unde s-a petrecut greșeala". Împrejurare evocată de recurentă, în sensul că reclamantul nu a solicitat scoaterea din circuitul bibliotecilor a exemplarelor în litigiu ori obligarea la refacerea/corectarea lucrărilor în litigiu, nu poate constitui suportul constatării nelegalității hotărârii recurate, în raport de vreunul dintre motivele limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în contextul în care partea nu a relevat vreun reper normativ care să fi impus instanței de apel să reținerea unei condiționări între, pe de o parte, constatarea privind încălcarea drepturilor de autor în coordonatele ce fac obiectul litigiului pendinte și, pe de altă parte, formularea unor petite/solicitări de în sensul celor relevate de partea recurentă. Alegația conform căreia reparația dispusă în cauză - corespunzător solicitării reclamantului -, anume aceea de publicare a hotărârii, ar avea semnificația că "volumele pretins încălcate vor continua sa existe și să fie studiate" este una prin care se omite a se avea în vedere soluția integrală pronunțată în cauza pendinte. În condițiile în care soluția relevă (prealabil reparației de referință) atât recunoașterea dreptului de autor al reclamantului cât și constatarea încălcării acestui drept prin publicarea și reeditarea volumelor ce o indică pe pârâta-recurentă drept autor, aducerea la cunoștință publică a acestor constatări constituie o formă de reparație pentru atingeri ce au fost aduse dreptului de autor prin faptele (din trecut) ce au format obiectul judecății. Eventuala utilizare în viitor a volumelor relativ la care s-a statuat că au fost publicate cu încălcarea dreptului de autor al reclamantului constituie aspecte care nu relevă nelegalitatea deciziei recurate pentru că se referă la fapte ce pot avea loc subsecvent tranșării asupra prezentului litigiu, și care ar putea determina - în condițiile legii - ca reclamantul să solicite forme de protecție mai energice, în condițiile legii, după finalizarea prezentului litigiu. De asemenea, Înalta Curte constată că evocata implicare, în declanșarea și/sau susținerea prezentului litigiu, a publicației "I." sau a jurnaliștilor care publică în respectiva publicație nu relevă vreun aspect apt a fi analizat în coordonatele motivelor de casare reglementate prin art. 488 din C. proc. civ. pentru că soluția adoptată prin această hotărâre nu relevă fundamentarea sa pe elemente de fapt sau de drept decurgând din conexiuni existente între reclamant și terții menționați. Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susține că instanța de apel a încălcat prevederile art. 477 alin. (1) și ale art. 478 alin. (3) din C. proc. civ. Argumentele dezvoltate în susținerea acestei critici au ca premisă opinia recurentei în sensul cu obiectul acțiunii reclamantului a constat în "petitul privind recunoașterea dreptului de autor în ceea ce privește volumele proprii, din anul 1991 și 2001 și cu petitul privind încălcarea dreptului său de autor, pentru citarea neconformă, în ceea ce privește "E. " din anul 2000, de la pagina de titlu până la pagina 81 inclusiv", așa încât numai aceste pagini ar fi fost fost deduse judecății. Or, așa cum s-a constatat în cadrul analizei relative la primul motiv de recurs, premisa astfel evocată de recurentă este una incorectă, lecturarea logică și coerentă a cererii de chemare în judecată nefiind de natură a conduce la concluzia unei limitări a pretențiilor în sensul propus de partea pârâtă. Trebuie subliniat că, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. - normă ce are denumirea marginală Dreptul de dispoziție al părților - "Obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", așa încât determinarea limitelor învestirii instanței trebuie realizată prin prisma conținutului cererilor și argumentelor formulate de reclamant, iar nu prisma considerentelor ce se regăsesc în cadrul analizei pe fond realizate de prima instanță. Astfel, faptul că prima instanță a reținut că au fost depuse spre analiză, pe de o parte, volumele tipărite în anii 1991 și 2001 sub semnătura reclamantului, iar pe de altă parte exemplarul original al cărții publicate în anul 2005 și fotocopii ale cărții din anul 2000 de la pagina de titlu până la fila x inclusiv (ultimele două publicate sub semnătura pârâtei recurente) nu poate constitui un reper legal pentru stabilirea obiectului litigiului, ci relevă modalitatea în care reclamantul a înțeles să își susțină în plan probatoriu pretențiile formulate, la judecata în primă instanță. Se cere a fi amintit, în acest punct al analizei, că hotărârea primei instanțe nu constituie obiect al recursului - în raport de prevederile art. 483 alin. (1) coroborat cu art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. De aceea nu poate forma obiect de analiză, în cadrul căii de atac pendinte, susținerea critică potrivit căreia prima instanță ar fi făcut eronat "afirmații" relative depunerea de către pârâtă a copiei volumului purtând denumirea "E." din anul 2000. Administrarea în apel (și subsecvent evaluarea) a întregului volum publicat în anul 2000 sub semnătura pârâtei nu a constituit o extindere a obiectului judecății, contrară exigențelor stabilite prin art. 478 alin. (3) din C. proc. civ., pentru că judecata în apel s-a purtat privire la aceleași pretenții care au fost formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată; administrarea și analiza înscrisurilor care constituiau suporturi ce înglobau integral lucrarea publicată în anul 2000 a constituit un demers de completare a probelor, destinat finalității stabilirii adevărului, demers permis prin dispozițiile 22 alin. (2) coroborat cu art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. conform acestei din urmă norme "Instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2)". Este nefondată și susținerea potrivit căreia ar fi avut loc o extindere a obiectului judecății în apel "cu un al doilea volum E. and F. procurat de reclamant de la biblioteca Națională a României, pentru termenul din 29.10.2019". Ca și în cazul criticii analizate în precedent, această susținere pornește de la o premisă eronată, anume aceea că limitele învestirii - obiectul litigiului - ar putea fi determinate prin prisma analizei pe fond realizate de prima instanță, iar nu în raport de conținutul cererii de chemare în judecată (așa cum impun prevederile art. 9 alin. (2) coroborat cu art. 22 alin. (1) din C. proc. civ.) în care au fost punctual indicate volumele cu titlul E. and F. ce au fost publicate/reeditate, sub semnătura pârâtei recurente, în anii 2000 și 2005. Recurenta mai precizează "continui să afirm că volumul din 2019 invocat de reclamant doar în calea de atac a apelului, dar și tipăritura cu titlul E. din anul 2000, ambele având doi autori, sunt de o proveniență mai mult decât dubioasa iar calitatea de coautor nu-mi poate fi atribuită doar pe considerentul că numele meu apare adăugat pe pagina de titlu, în condițiile în care nu există niciun document suport care să demonstreze calitatea mea de coautor asupra conținutului". Înalta Curte constată că, așa cum recurenta însăși le prezintă, aceste afirmații reprezintă reluarea unor apărări formulate în fața instanțelor ierarhic inferioare. Or, în condițiile în care respectivele apărări au fost analizate și s-au expus considerentele pentru care instanța de apel le-a găsit neîntemeiate, iar recurenta nu concretizează vreun aspect de nelegalitate a hotărârii recurate din această perspectiva, lipsește suportul realizării în recurs a unui control judiciar subsumat cerințelor art. 488 din C. proc. civ. Opinia exprimată de parte, în sensul că proveniența celor două volume este dubioasă pentru că nu există vreun document suport care să demonstreze calitatea acesteia de coautor asupra conținutului, sugerează dezacordul față de situația de fapt reținută și de modalitatea de apreciere a probelor. Cum judecata în recurs este incompatibilă cu analiza probelor și cu reevaluarea situației de fapt, nu se poate realiza în această etapă procesuală un demers analitic în sensul propus astfel de recurentă. În acest context este util a fi precizat că legea instituie prezumția de autor al unei opere în privința persoanei sub al cărei nume aceasta a fost publicată, în acest sens fiind prevederile art. 4 alin. (1) din Legea 8/1996 - forma în vigoare în anii 2000 și 2005 - conform căruia "Se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoștință publică". Prin urmare, acele mențiuni din conținutul lucrărilor publicate în anii 2000 și 2005 ce au fost analizate de instanța de apel, care o indică (și) pe recurentă ca fiind autor al acestoraconstituiau, din perspectiva dispozițiilor art. 4 alin. (1) al Legii 8/1996, un temei suficient spre a se stabili că recurenta și-a însușit calitatea de autor al respectivelor lucrări prin aducerea lor la cunoștință publică. Cum judecata în recurs este una care se poate realiza exclusiv cu privire la anumite aspecte - limitativ stabilite prin art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. - de nelegalitate a deciziei adoptate în apel, se constată că expunerea de către recurentă a unei întrebări retorice (referitoare la modalitatea în care a fost posibil să "reprezinte obiect de judecată" volumul depus în ședința de judecată din data de 29.01.2019) nu poate constitui suport al unei dezlegări în cadrul acestei căi de atac. Prin prisma considerentelor expuse, se constată nefondate argumentele critice prin care recurenta susține că, în speță, s-ar fi făcut confuzie între obiectul cererii de chemare în judecată (în sensul reglementării din art. 194 C. proc. civ.) și probele a căror necesitate rezultă din dezbateri (în sensul prevederilor art. 478 alin. (2) C. proc. civ.) ceea ce ar fi determinat aplicarea eronată a prevederilor art. 477 alin. (1) și ale art. 478 alin. (1)-(4) din C. proc. civ. În finalul motivelor de recurs se arată că "nu este de neglijat" că volumul E. and G. din 2005 depus de recurentă la Tribunalul Bihor a fost destinat strict uzului studenților, fără a fi comercializat, iar tipăritura E. din anul 2000 nu putea fi nici ea comercializată pentru că nu apare înregistrată în evidențele Bibliotecii Naționale, ale Bibliotecii Gheorghe Șincai din Oradea ori ale L.. Înalta Curte constată că și aceste argumente ale pârâtei au fost expuse în apel, și au fost analizate de instanța de prim control judiciar care le-a găsit nefondate (reținând că lipsa înregistrării unei lucrări la Biblioteca Națională nu echivalează cu lipsa publicării și nici nu înseamnă că aceasta nu există, precum și că faptul că lucrarea a fost folosită în activitatea didactică a apelantei demonstrează o reproducere care depășește limitele permise prin art. 34 din Legea 8/1996). În condițiile în recurenta se mărginește la a reformula apărări susținute în fața instanței de apel, fără a evidenția vreun aspect de nelegalitate a modului în care ele au fost dezlegate prin decizia care formează obiect al controlului judiciar pendinte, se constată că nici acestea nu sunt apte a fi analizate în coordonatele impuse de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. Înalta Curte notează că, deși a indicat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ca temei al prezentului recurs, partea recurentă nu a formulat vreo critică prin care să releve aplicarea ori interpretarea eronată a unor norme apartenente dreptului material. Prin urmare, se constată că nu există suportul critic necesar spre a se evalua vicii ale deciziei recurate posibil a fi analizate prin prisma acestui motiv de casare. Având în vedere considerentele expuse și dispozițiile legale menționate, se constată caracterul nefondat al recursului, astfel cum a fost acesta susținut prin criticile analizate anterior. În consecință, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., urmează a se dispune respingerea recursului. Ținând seama că, față de soluția de respingere a recursului, recurenta -pârâtă se află în situația de parte care a pierdut procesul în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., se constată întemeiată solicitarea intimatului reclamant de acordarea cheltuielilor de judecată aferente judecării cauzei în recurs. Prin urmare, va fi obligată recurenta-pârâtă să plătească intimatului -reclamant cheltuieli de judecată în sumă de 5822,67 RON reprezentând onorariul de avocat și cheltuielile de deplasare achitate de acesta avocatului care l-a reprezentat în recurs (conform înscrisurilor aflate la filele x).