ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2260/2021

Ședința publică din data de 28 octombrie 2021

Asupra cauzei de față constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureș, la data de 01.03.2018, sub nr. x/2018 reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Municipiul Baia Mare, prin primar și a Consiliului Local al Municipiului Baia Mare la plata sumei de 1451,25 RON, diferență de preț nerestituit, la plata sumei de 484.183,16 RON, dobânda fiscală aferentă debitului, 155.615,75 RON, pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017, cumulată cu cea aferentă debitului de 1.451,25 RON din 06.07.2017 la 28.02.2018, plata dobânzii fiscale aferente debitului de 1.451,25 RON din data de 01.03.2018 până la achitarea integrală, plata sumei de 109.553,5 RON reprezentând actualizarea debitului cu indicele mediu de consum al populației, a debitului de 155.615,75 RON pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017 cumulată cu actualizarea debitului în sumă de 1.451,25 RON din data de 06.07.2017 până la data de 31.12.2017, plata actualizării debitului în sumă de 1.451,25 RON cu indicele mediu de consum al populației din 01.01.2018 până la achitarea integrală a debitului, iar în subsidiar plata sumei de 163.986,03 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului de 155.615,75 RON pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017, precum și plata dobânzii legale aferente debitului de 1.451,25 RON pentru perioada 06.05.2017 la zi, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 463 din 02.05.2019 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2018, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Municipiul Baia Mare prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Baia Mare, ca nefondată.

Fără cheltuieli de judecată.

Suma de 13.941,50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru, a rămas în sarcina statului.

Suma de 1.650 RON, reprezentând onorariu diferență expert, s-a stabilit că va fi achitată din fonduri bugetare, prin Ministerul Justiției către expert B..

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A..

3 . Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 224A/24.10.2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 463 din 02.05.2019 a Tribunalului Maramureș, pronunțată în dosar nr. x/2018, pe care a menținut-o.

Reclamantul a formulat cerere de completare a hotărârii, respinsă prin decizia F.N. din 20 februarie 2020 a aceleiași instanțe.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, precum și împotriva celei de completare, a declarat recurs reclamantul A..

În motivarea cererii de recurs reclamantul a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, că hotărârea atacată este nemotivată sau cuprinde motive străine de natura cauzei, ipoteze prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Astfel, reclamantul susține că hotărârea nu este motivată în privința soluției de respingere a solicitării privind acordarea beneficiului nerealizat, reprezentat de dobânda legală a prețului din contract.

De asemenea, nu sunt prezentate motivele care determină soluția de respingere a solicitării privind prejudiciul efectiv suferit, reprezentat de acordarea contravalorii indicelui mediu de consum al populației.

Apreciază că instanța a preluat în motivare considerentele instanței de fond, inclusiv cele privind perioada pentru care reclamantul putea cere beneficiul nerealizat, fără a observa că această perioadă a fost cuprinsă în acțiune și în motivele de apel, reclamantul învestind instanța, în subsidiar, cu acordarea dobânzii legale aferente prețului.

Prin urmare, raportat la aceste aspecte, hotărârea nu respectă cerințele impuse de art. 425 C. proc. civ., ceea ce determină o soluție de casare cu trimitere spre rejudecare.

Totodată, s-a reținut în mod eronat că nu s-a solicitat de către reclamant dobânda legală.

Susține că a fost încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare, instanța recalificând temeiul juridic al primului petit al acțiunii vizând plata contravalorii raportului de expertiza și a apreciat că este vorba despre o plata nedatorată. În susținerea acestui motiv au fost invocate dispozițiile art. 22 C. proc. civ., reclamantul apreciind că schimbarea temeiului de drept trebuia făcută cu respectarea principiului contradictorialității și a dreptului la apărare, neputându-se menționa doar direct în considerentele hotărârii, iar o eventuală schimbare a temeiului de drept făcută de către instanță nu putea duce la respingerea ca inadmisibilă a petitului pentru care s-a dispus schimbarea încadrării juridice și la soluționarea pe fond a respectivului petit, astfel cum a fost el schimbat de către instanță.

În principal, reclamantul a solicitat casarea deciziei curții de apel, a sentinței de prima instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond.

În subsidiar, a cerut casarea în parte a hotărârii atacate, reținerea pricinii spre rejudecare, cu consecința admiterii în parte a apelului și a acțiunii și obligarea pârâților la plata sumei de 284.356,66 RON - actualizare debit în sumă de 155.615,75 RON, pentru perioada 0l.09.2003-05.07.2017, și a sumei de 163.928,44 RON - actualizare debit în sumă de 155.615,75 RON, pentru perioada 0l.09.2003-05.07.2017.

În ce privește pretențiile vizând acordarea dobânzii legale aferente prețului din contractul de vânzare-cumpărare, reclamantul consideră că acestea sunt justificate, la fel fiind și actualizarea prețului contractului până la restituirea lui, hotărârea atacată fiind, în acest caz, pronunțată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, ipoteză prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Consideră că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 1084 C. civ., apreciind că nu poate fi respinsă solicitarea reclamantului privind acordarea beneficiului nerealizat prin opunerea unei eventuale compensări, instanța nefiind învestită cu o cerere reconvențională din partea pârâților privind indemnizarea lor cu contravaloarea folosinței clădirii de către reclamant pe perioada cât acesta a avut-o în proprietate.

De asemenea, solicitarea privind prejudiciul efectiv suferit este fondată, deoarece prin primirea de către cumpărător a sumei de bani la valoarea nominala de la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, fără a ține seama de devalorizarea acesteia, după 14 ani, restabilirea situației anterioare nu ar mai fi una integrală și efectivă, care să corespundă exigențelor principiului bunei­ credințe și echității.

În ceea ce privește recursul la hotărârea de completare, reclamantul arată că în cuprinsul deciziei nr. 224/24.10.2019, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra petitului formulat de apelant, privind acordarea dobânzii legale aferente prețului contractului de vânzare-cumpărare, pentru perioada 03.09.2003- 05.07.2017, acesta fiind motivul pentru care s-a promovat cererea de completare.

Instanța de apel a reținut greșit că s-a pronunțat asupra acestui petit, or, din considerentele hotărârii, nu rezultă acest aspect, arătându-se expres că singurele solicitări formulate de reclamant în fața primei instanțe au fost cele privind acordarea dobânzii fiscale și actualizarea cu indicele mediu de consum al populației aferente prețului contractului din 2003, pentru perioada 0l.09.2003-05.07.2017.

Solicitarea în discuție este justificată, suma reprezentând beneficiul de care a fost lipsit reclamantul pe perioada menționată anterior, apreciind că, în cauză, trebuie aplicat principiul restitutio in integrum.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Intimații Municipiul Baia Mare, prin Primar, și Consiliul Local Baia Mare au formulat întâmpinări la cele două recursuri.

Cu privire la recursul împotriva deciziei Curții de Apel, au solicitat respingerea acestuia.

Referitor la recursul contra hotărârii de completare, au invocat excepția nulității pe considerentul lipsei criticilor pe soluția de completare, recurentul dezvoltând critici numai la adresa deciziei nr. 224A din 24.01.2019. În subsidiar, au solicitat respingerea recursului.

Raportul întocmit în cauză în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 24 iunie 2021 s-a admis, în principiu, recursul, fiind respinsă excepția de nulitate a recursului declarat de reclamantul A. împotriva deciziei F.N. din 20 februarie 2020 și s-a fixat termen pentru judecarea recursului la 28 octombrie 2021, cu citarea părților, în ședință publică.

Cu privire la recursurile declarate, Înalta Curte are în vedere următoarele:

a) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 224/A/24.10.2019 a Curții de Apel Cluj.

Cea dintâi și cea mai semnificativă consecință a anulării sau, după caz, a constatării nulității unui act juridic civil este aceea a lipsirii lui de efecte juridice, un act desființat prin aplicarea acestei sancțiuni devenind inapt să producă efecte juridice pentru viitor. În același spirit, atunci când actul juridic lovit de nulitate a fost deja executat, nulitatea angajează un efect retroactiv, fiind necesar a se restabili situația juridică anterioară actului (status quo ante fuit), căci fără aceasta sancțiunea nulității nu și-ar putea atinge finalitatea.

În virtutea acestei reguli de principiu, atunci când, precum în procesul de față, între părți s-a încheiat un contract sinalagmatic, acestea trebuie să-și restituie prestațiile efectuate, obligația fiecăreia de a restitui ceea ce a primit întemeindu-se, esențial, pe faptul că ulterior pronunțării nulității păstrarea bunului primit ajunge să fie lipsită de o cauză legitimă, constituind o injustă îmbogățire a respectivei părți.

În același timp, dacă un efect al nulității este, așa cum s-a arătat mai sus, repunerea părților în situația anterioară încheierii actului viciat, o asemenea restabilire a situației ce a precedat actul trebuie realizată în condiții în care să permită caracterizarea ei ca eficace, deci efectivă. Altfel spus, egalitatea părților la momentul încheierii convenției, înțeleasă ca o condiție a unui just echilibru contractual, trebuie să se manifeste cu aceeași rigoare și atunci când, consecutiv anulării actului, se solicită repunerea în situația anterioară prin restituirea prestațiilor efectuate.

Are în vedere Înalta Curte că atunci când între data încheierii contractului și aceea a declarării nulității au intervenit împrejurări care au afectat valoarea sau semnificația economică a vreuneia dintre prestații (precum, spre exemplu, devalorizarea monedei în care prețul unui bun a fost plătit), restabilirea situației anterioare trebuie dispusă în condiții care să reinstituie echilibrul contractual inițial, fiind necesare mecanisme de ajustare care să aibă vocația de a reegaliza valoric prestațiile, garantând egalitatea părților inclusiv în această etapă a raportului juridic dintre ele.

Doar în acest fel părților li se asigură un tratament juridic echitabil, întemeiat pe bună-credință, onestitate și pe repudierea oricărei îmbogățiri sau, după caz, însărăciri lipsite de o cauză justă.

Toate aceste exigențe și implicații trebuie analizate de instanța de judecată atunci când reclamantul invocă faptul că repunerea lui în situația anterioară nu s-ar putea mărgini la o simplă restituire de către cealaltă parte a prestației pe care aceasta a primit-o la momentul încheierii actului juridic, precum și că asigurarea unei echivalențe valorice a prestației implică forme de ajustare cu rol compensatoriu, astfel încât să se poată ajunge la o restituire care, în planul semnificației sale economice, să poată fi considerată efectivă, iar nu doar aparentă.

Învestită fiind cu asemenea cereri, instanța de judecată are obligația de a le soluționa și, în considerentele hotărârii, de a le răspunde într-o suficientă și adecvată măsură, astfel încât atât părțile, cât și, dacă va fi cazul, instanța de control judiciar să cunoască și înțeleagă raționamentul logico-juridic care a stat la baza soluției pronunțate și argumentele în fapt și drept care i-au atribuit conținut acestui raționament.

O asemenea înțelegere este în totală consonanță cu exigențele ce rezultă din prevederile art. 452 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora un major element de conținut al hotărârii judecătorești este reprezentat de considerente, acestea trebuind să cuprindă inclusiv "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Deși nu cantitatea argumentelor trebuie să fie principalul criteriu în raport de care se verifică respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nu se poate totuși nega că, prin raportare la circumstanțele particulare ale fiecărui proces, este necesar ca instanța să își prezinte într-o suficientă și adecvată măsură argumentele, astfel încât să poată fi înțeles în mod cât mai deplin atât raționamentul său juridic, cât și eșafodajul lui argumentativ, printr-o îndestulătoare evocare nu doar a elementelor de fapt, ci și a celor de drept care le corespund. Doar în acest fel hotărârea dobândește credibilitate și forță persuasivă, contribuind la credibilitatea justiției ca esențială componentă a unei societăți democratice.

Nemotivarea hotărârii (sau, după caz, insuficienta ei motivare, atunci când, în concret, aceasta ajunge să fie asimilată unei nemotivări) se constituie într-un viciu procedural major, prejudiciabil pentru părți, astfel că poate atrage anularea hotărârii prin raportare la prevederile art. 174 și 175 C. proc. civ., fiind de văzut, totodată, și că inclusiv prin prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se stabilește că instanța de recurs poate casa hotărârea atunci când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază".

În prezentul proces, urmare a constatării nulități absolute a procesului-verbal de licitație nr. x/25.08.2003 și a contractului de vânzare-cumpărare nr. x/03.09.2003 încheiat între Consiliul local al municipiului Baia Mare, ca vânzător, și actualul reclamant, în calitate de cumpărător (acestea fiind dispuse prin sentința civilă nr. 3503/2015 a Tribunalului Maramureș, devenită definitivă prin decizia civilă nr. 1978/24.10.2016 a Curții de Apel Cluj), reclamantul a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la a-i plăti următoarele sume de bani:

- 1451,25 RON, diferență de preț nerestituit, la plata sumei de 484.183,16 RON, dobânda fiscală aferentă debitului;

- 155.615,75 RON, pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017, cumulată cu cea aferentă debitului de 1.451,25 RON din 06.07.2017 la 28.02.2018;

- plata dobânzii fiscale aferente debitului de 1.451,25 RON din data de 01.03.2018 până la achitarea integrală;

- plata sumei de 109.553,5 RON reprezentând actualizarea debitului cu indicele mediu de consum al populației, a debitului de 155.615,75 RON pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017 cumulată cu actualizarea debitului în sumă de 1.451,25 RON din data de 06.07.2017 până la data de 31.12.2017;

- plata actualizării debitului în sumă de 1.451,25 RON cu indicele mediu de consum al populației din 01.01.2018 până la achitarea integrală a debitului;

- în subsidiar, plata sumei de 163.986,03 RON cu titlu de dobândă legală aferentă debitului de 155.615,75 RON pentru perioada 01.09.2003 - 05.07.2017;

- plata dobânzii legale aferente debitului de 1.451,25 RON pentru perioada 06.05.2017 la zi, cu cheltuieli de judecată.

Aceste pretenții ale reclamantului sunt formulate și prin raportare la faptul că, așa cum necontestat au reținut prima instanță și cea de apel, în urma anulării contractului de vânzare-cumpărare sus evocat, la data de 07.06.2017 reclamantul a predat Municipiului Baia Mare imobilul care făcuse obiectul sesizării, iar la data de 05.07.2017 Municipiul Baia Mare i-a plătit reclamantului suma de 154164,50 RON cu titlu de restituire a prețului vânzării. Reclamantul a arătat în cererea de chemare în judecată că prin acordarea dobânzii se urmărește acoperirea beneficiului realizat, în timp ce actualizarea debitului are ca scop repararea prejudiciului "cauzat de fluctuațiile monetare în intervalul de timp scurs de la data plății efectuate (…) până la data restituirii sumei de către debitorul obligației de restituire".

Pentru a hotărî că reclamantului nu i se cuvine dobândă legală pentru perioada invocată, prima instanță a avut în vedere că în perioada septembrie 2003-05 iulie 2017 reclamantul a avut posesia imobilului, astfel că "dobânda solicitată nu reprezintă acoperirea vreunui beneficiu nerealizat în condițiile în care folosința imobilului era a reclamantului. Fluctuațiile monetare ori faptul că pârâtul a folosit acești bani de la data încheierii contractului anulat nu justifică acordarea de dobânzi atâta vreme cât, pe de o parte, nu s-a cunoscut la data semnării că acest contract va fi anulat, iar pe de altă parte echivalentul dobânzilor acelei sume de bani, a prețului ar putea fi folosința imobilului până la restituirea acestuia".

Se poate observa că deși reclamantul a precizat în cererea de chemare în judecată că acordarea dobânzii fiscale (sau, în subsidiar, legale) se constituie într-un echivalent al beneficiului nerealizat, în vreme ce actualizarea prețului are ca scop repararea pierderii cauzate reclamantului ca o consecință a fluctuaților monetare (subînțelegând, prin aceasta, deprecierea monedei naționale), prima instanță nu a analizat separat aceste două categorii de sume solicitate, în considerarea semnificației lor juridice distincte, preferând a aprecia, printr-un argument comun, că pe fondul imposibilități părților de a prevedea anularea în viitor a contractului, folosința asupra imobilului pe care reclamantul a exercitat-o până la 07.06.2017 s-ar putea constitui într-un echivalent al dobânzilor.

Constată Înalta Curte că privitor la aceste aspecte ale cauzei, prima instanță a uzat de un raționament juridic simplificator și de o argumentație vagă, imprecisă și echivocă, lipsită de acuratețea pe care o impunea clarificarea reală a situației juridice din proces.

Echivalența afirmată de prima instanță (dobânda aferentă prețului "ar putea fi folosința imobilului până la restituirea acestuia"), dincolo de faptul că este lipsită de orice certitudine ("ar putea fi"), nici nu are corespondent în vreun material probator administrat, astfel încât, în linia de raționament a tribunalului, să se poată reține cu temei că ar putea opera o formă de compensare care să stingă creanța afirmată de reclamant, după cum nu a fost nici solicitată de pârâți prin invocarea, în condițiile legii, a compensației ca mod de stingere a obligațiilor către reclamant.

Mai mult însă - și prioritar - era necesar să se facă o analiză a dispozițiilor legale invocate de reclamant pentru a se stabili în ce măsură acestea puteau constitui un fundament al pretențiilor în discuție, precum și, după caz, o analiză a regulilor și principiilor dezvoltate în doctrină și jurisprudență (pe fondul unei insuficiente reglementări legale a efectelor nulității actului juridic sub C. civ. de la 1864) cu privire la acest tip de situație juridică.

Era necesar a se ține seama și de faptul că prestațiile părților erau distincte juridic, astfel că în urma anulării contractului fiecare dintre ele era în drept a hotărî dacă și ce pretenții înțelege să formuleze ca formă a restabiliri situației anterioare.

Având în vedere că dobânzile pe care le-ar putea produce o sumă de bani au semnificația unor fructe civile, era necesar a se verifica în cauză, prin raportare la prevederile art. 485 C. civ. 1864, buna sau reaua-credință a părților contractante și implicațiile acesteia asupra dreptului la restituirea fructelor, în condițiile în care doar posesorul de bună-credință are dreptul de a pretinde fructele. O asemenea analiză nu a fost, însă, făcută, în argumentația primei instanțe ea neregăsindu-se, după cum nu s-a făcut nicio referire nici la faptul - și, desigur, nici la implicațiile juridice ale acestuia - că în considerentele deciziei civile nr. 1978/24.10.2016 a Curții de Apel Cluj (paragraful 10 alin. (2) s-a reținut că ambele părți contractante au fraudat legea prin faptul că au tranzacționat asupra unui bun cu privire la care legea nu îngăduie aceasta.

Tot astfel, era necesar ca instanța să observe că "reactualizarea debitului" pe care reclamantul a solicitat-o prin raportare la fluctuația monetară obliga la o analiză distinctă și de pe alte temeiuri decât acordarea dobânzii, câtă vreme aceasta din urmă corespundea, potrivit reclamantului, unui beneficiu nerealizat (lucrum cessans), în vreme ce actualizarea avea ca scop înlăturarea pierderii suferite prin devalorizarea monedei naționale (damnum emergens).

La rândul ei, instanța de apel a păstrat aceleași particularități de raționament juridic, neapreciind că este oportun să reconsidere și să completeze în mod real argumentele în drept pe care prima instanță le reținuse cu privire la acordarea de dobânzi și la actualizarea debitului pentru perioada septembrie 2003 - 7 iunie 2017, mărginindu-se să constate că reclamantul "…nu poate invoca vreun prejudiciu ca urmare a lipsirii sale de suma reprezentând prețul imobilului, deoarece, în calitate de cumpărător, a beneficiat până la data predării imobilului de folosința bunului pentru care a achitat prețul".

Prin urmare, insuficiențele de raționament juridic și de argumentație imputate, prin cele de mai sus, primei instanțe pot fi în egală măsură reproșate și instanței de apel.

Față de cele menționate, Înalta Curte conchide că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., impunându-se admiterea recursului, casarea deciziei și a sentinței conform prevederilor art. 496 alin. (2) și 497 C. proc. civ. și, față de împrejurarea că sub aspectele sus-arătate fondul cauzei nu a fost cu adevărat cercetat, iar motivarea hotărârilor a rămas insuficientă, se va trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la Tribunalul Maramureș.

În rejudecare, se vor reanaliza capetele de cerere privind acordarea dobânzii și actualizarea prețului aferent perioadei 03.09.2003 (data încheierii contractului) - 07.06.2017 (data restituirii imobilului de către reclamant), observându-se limitele de învestire a primei instanțe de către reclamant astfel cum rezultă acestea din cererea de chemare în judecată și din "precizarea" depusă pentru termenul de judecată din 10.01.2019 .

În ce privește alte dezlegări făcute în cauză de prima instanță și păstrate de instanța de apel, Înalta Curte are în vedere următoarele:

Contrar celor afirmate de reclamantul-recurent, instanțele au apreciat în mod corect că reclamantul nu era îndreptățit la a pretinde să-i fie acordată dobânda fiscală, câtă vreme aceasta este un accesoriu specific raporturilor juridice de drept fiscal, în sensul prevederilor Codului de procedură fiscală.

Or, în cauză actele juridice nule erau de natură civilă, astfel că și eventuala dobândă pe care reclamantul ar putea-o pretinde (îndreptățirea reclamantului la obținerea acesteia urmând a fi analizată și stabilită în rejudecare) nu ar putea fi decât cea de drept comun, adică dobânda civilă.

În mod corect au stabilit prima instanță și cea de apel și că pretenția reclamantului de a-i fi restituită suma de 1451,25 RON nu putea fi considerată întemeiată, câtă vreme aceasta nu reprezintă parte din prețul de achiziție a imobilului, ci un element financiar de altă natură, respectiv plată pentru efectuarea unui raport de evaluare. Or, repunerii părților în situația anterioară, înțeleasă ca efect al nulității, îi corespunde restituirea acelor prestații care țin de esența contractului (restituirea prețului/restituirea bunului), fără a putea absorbi și eventualele cheltuieli colaterale care nu au o asemenea natură.

Recurentul-reclamant greșește atunci când reproșează instanțelor că nu au pus în discuție schimbarea temeiului de drept în raport de care reclamantul putea solicita respectiva sumă (anume plată nedatorată), precum și că ar fi recalificat acest capăt de cerere cu încălcarea principiului contradictorialități și al dreptului la apărare. În realitate, instanțele nu au dispus o schimbare a temeiului juridic pe care reclamantul îl invocase prin cererea de chemare în judecată, ci au reținut doar că în raport de caracteristicile sumei în litigiu, obligarea pârâților la plata acesteia nu se putea dispune ca efect al repunerii părților în situația anterioară contractului, ci prin întemeierea pe o altă instituție juridică, respectiv plata lucrului nedatorat, fiind vorba despre o altă cauză juridică a acestei pretenții

Nu s-ar putea, deci, reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 sau 8 C. proc. civ., recursul fiind, așadar, neîntemeiat sub acest aspect.

b) În legătură cu recursul declarat împotriva deciziei civile F.N. din 20 februarie 2020 a Curții de Apel Cluj.

Potrivit dispozițiilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ., completarea unei hotărâri judecătorești se poate solicita atunci când instanța a omis să se pronunțe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Rezultă cu claritate că legea îngăduie completarea hotărârii exclusiv atunci când instanța, deși avea obligația să se pronunțe asupra unei cereri cu care se afla învestită, a omis să o soluționeze.

S-ar putea afla într-o asemenea situație prima instanță, dar chiar și instanța de apel ori cea de recurs atunci când acestea, urmare a admiterii căii de atac, anulării sau, după caz, casării hotărâri atacate, sunt chemate să (re)judece fondul cauzei.

Prevederile art. 444 alin. (1) C. proc. civ. nu cuprind însă în ipoteza lor și situația în care instanța de apel a omis să cerceteze și să se pronunțe asupra unora dintre motivele cuprinse în cererea de apel, pentru o asemenea situație legea instituind alte mecanisme procesuale cu rol corectiv decât completarea hotărârii.

Or, prin cererea de completare a deciziei din apel, reclamantul a criticat această decizie sub motivul că instanța nu s-ar fi pronunțat asupra uneia dintre solicitările sale făcute în cuprinsul cererii de apel. Astfel fiind, afirmata nepronunțare asupra acelor motive de apel, chiar dacă ele se aflau în relație cu pretențiile deduse judecății de către reclamant, nu putea fi corectată pe calea completării hotărârii, excedând domeniului de aplicare al acesteia.

Doar în măsura în care apelul ar fi fost admis cu consecința anulării sentinței și evocării fondului de către instanța de apel, aceasta ar fi fost ținută să se pronunțe asupra capetelor de cerere deduse judecății, rămânând ca eventuala omisiune de a se pronunța asupra unor pretenții să poată fi invocată în cadrul unei cereri de completare întemeiate pe dispozițiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Față de cele ce preced, se va respinge recursul ca nefondat, conform art. 496 alin. (1), neexistând vreun motiv de casare a deciziei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 224/A din 24 octombrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Casează decizia atacată și sentința civilă nr. 463 din 2 mai 2019 a Tribunalului Maramureș, secția I civilă și trimite cauza, spre rejudecare, primei instanțe.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile F.N. din 20 februarie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2021.