ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2124/2021

Obiectul cauzei. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV- a civilă, la data de 24 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâților Administrația Națională a Penitenciarelor, Penitenciarul de Femei Târgșorul Nou, Ministerul Afacerilor Interne, în reprezentarea Serviciului Independent de Reținere și Arestare Preventivă, și Statul Român, prin Ministerul Justiției, la plata sumei de 50.000 euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul cauzat prin supunerea sa la tratamente inumane și degradante, prin nerespectarea, cu rea-credință, a condițiilor de detenție. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. și art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. La data de 22 septembrie 2017, reclamanta a depus o cerere modificatoare, prin care a arătat că înțelege să solicite introducerea, în cauză, a Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, în reprezentarea Serviciului Independent de Reținere și Arestare Preventivă. La data de 16 februarie 2018, reclamanta a precizat cuantumul pretențiilor solicitate, la suma de 40.000 euro, pentru perioada de detenție efectuată în Centrul de Reținere și Arest Preventiv Central și la suma de 10.000 euro, pentru perioada de detenție efectuată în Penitenciarul de Femei Târgșorul Nou .

Hotărârea pronunțată de prima instanță. Prin sentința civilă nr. 1273 din 31 mai 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca nefondată, excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada 04.02.2014-24.04.2014; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Justiției și Ministerul Afacerilor Interne; a respins cererea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală; a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor, Pentenciarul Târgșorul Nou și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, ca nefondată.

Decizia pronunțată în apel. Prin decizia civilă nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins apelul incident declarat de intimata-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, ca nefondat. A admis apelul principal declarat de apelanta-reclamantă A., și apelul incident declarat de intimatul-pârât Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, împotriva sentinței civile nr. 1273 din 31 mai 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatul-pârât Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou. A schimbat în parte sentința civilă apelată în sensul că: A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la daunele morale solicitate aferente perioadei 04.02.2014 - 20.04.2014. A respins cererea de acordare a daunelor morale pentru condițiile necorespunzătoare de cazare aferente perioadei 04.02.2014 - 20.04.2014, ca prescrisă. A admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat pe pârâta Direcția Generală de Poliție a Municipiului București la plata sumei de 800 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale pentru condițiile necorespunzătoare de cazare în Centrul de Reținere și Arest Preventiv Central în perioada 21.04.2014 - 17.12.2014. A obligat pe pârâtul Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou, în solidar cu pârâtul Administrația Națională a Penitenciarelor, la plata sumei de 2.000 euro, echivalent în RON la data plății, cu titlu de daune morale pentru condițiile necorespunzătoare de cazare în Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou în perioada 18.12.2014 - 23.04.2016. A menținut în rest sentința civilă apelată.

Cererile de recurs. Împotriva deciziei civile nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs pârâții Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou, Administrația Națională a Penitenciarelor și Direcția Generală de Poliție a Muncipiului București, cu a căror soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză. Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 3 decembrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa B. (dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție). Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou a solicitat admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate, în ceea ce privește obligarea sa la plata sumei de 2000 euro, cu titlu de daune morale, pentru perioada 18.12.2014-23.04.2016, susținând că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a Ordinului Ministrului Justiției nr. 433/C/2010 și a Ordinului nr. 2772/C/2017, care l-a abrogat pe cel dintâi. Recurentul a mai susținut că decizia atacată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1357 C. civ., arătând că declarația singurului martor audiat în cauză, C., nu probează niciunul dintre aspectele subsumate cazării, iar instanța de apel a valorificat, în mod greșit, această probă testimonială, pentru a justifica reținerea culpei în sarcina acestui pârât. De asemenea, recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit hotărârile Curții Europene a Drepturilor Omului, invocate în cauză, în acele pricini, statul fiind condamnat, fără a se reține vreo culpă a penitenciarului; prin urmare, acele hotărâri nu pot fundamenta stabilirea răspunderii materiale în sarcina recurentului. Concluzionând, recurentul a arătat că obligațiile patrimoniale stabilite de instanța europeană în sarcina statelor au ca fundament culpa acestora în neasigurarea condițiilor de detenție, or, în cauza dedusă judecății, nu a fost probată culpa în sarcina penitenciarului. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, iar instanța de apel nu a lămurit starea de fapt, respectiv identificarea persoanelor juridice vinovate de presupusa faptă ilicită invocată de reclamantă, deși, pentru a opera răspunderea civilă delictuală a prezentei recurente, trebuia făcută dovada că organele sale de conducere, cu prilejul exercitării funcției, au săvârșit o faptă cauzatoare de prejudicii. S-a mai susținut de către recurentă aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor din Ordinul nr. 433/2010, raportat la vinovăția reținută în sarcina acestei pârâte, în condițiile în care potrivit art. 36 din C. proc. civ., Administrația Națională a Penitenciarelor nu are legitimare procesuală în cauză, întrucât, pentru a avea calitatea de parte în proces, trebuia să fie titular al dreptului și al obligației ce formează conținutul raportului juridic dedus judecății. În mod eronat, instanța de apel a reținut că această instituție are calitate procesuală pasivă, întrucât potrivit art. 2 din Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 "Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum si pentru reamenajarea spatiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.897/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 16 ianuarie 2007, denumit în continuare Regulament". Recurenta a învederat că organizarea și coordonarea activităților prevăzute la art. 2 alin. (2) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 revine Administrației Naționale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinației și în limitele fondurilor bugetare alocate de către Guvern, iar Statului Român îi revine responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, eventualele inacțiuni în acest sens nefiind consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate, în prezent, de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării, conform standardelor minime, a locurilor de detenție. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în cazul problemelor cu caracter structural - astfel cum este precaritatea condițiilor de igienă din penitenciar, calitatea scăzută a hranei - care nu privesc situația strictă a unui deținut, acesta din urmă nu dispune de o cale de atac efectivă în dreptul român pentru a ridica această problemă în fața instanțelor naționale (Fane Ciobanu împotriva României, nr. 27240/03, pct. 59, 11 octombrie 2011). În acest sens, recurenta a solicitat instanței de recurs să analizeze pretențiile reclamantei și prin prisma art. 3 din Convenție, conform căruia statul membru are obligația de a se asigura că privarea de libertate a oricărei persoane se realizează în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, modalitățile de executare nu supun persoana în cauză unei suferințe sau încercări de intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției, ținând seama totodată de cerințele practice din închisoare, astfel încât sănătatea și confortul persoanei deținute să fie asigurate în mod corespunzător. Așadar, statul este obligat, în pofida problemelor logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectarea demnității umane a acestora. Prin hotărârea pilot Rezmiveș și alții c. României, din 25 aprilie 2017, Curtea a solicitat Statului Român, ca în termen de șase luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, să furnizeze, în cooperare cu Comitetul Miniștrilor al Consiliului Europei, un calendar exact pentru punerea în aplicare a măsurilor generale adecvate apte să soluționeze problema supraaglomerării carcerale și a condițiilor inadecvate de detenție (atribuții ce nu intră în sarcina ANP și a penitenciarelor), în conformitate cu principiile Convenției, astfel cum sunt enunțate în hotărârea pilot. Curtea a decis, totodată, amânarea cauzelor similare care nu au fost încă comunicate Guvernului României până la adoptarea măsurilor necesare pe plan național. În continuare, recurenta a făcut referire la decizia nr. 460 din 19 februarie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, decizia nr. 445/2017 a Tribunalului Cluj, decizia nr. 3074/2017 a Tribunalului Ilfov, în care s-a stabilit că Administrația Națională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă, în cauze similare, întrucât penitenciarele unde s-a ispășit pedeapsa au aptitudinea de a sta în judecată, deoarece art. 222 C. civ. stabilește că persoana juridică, având în subordine altă persoană juridică, nu răspunde pentru neexecutarea obligațiilor acesteia din urmă. De asemenea, în cauzele care au ca obiect despăgubiri pentru condiții de detenție, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, este răspunzător patrimonial de eventuale prejudicii suferite de reclamant, iar nu Administrația Națională a Penitenciarelor. Instanța de apel avea obligația să efectueze o analiză a conținutului raportului juridic dedus judecății și a naturii obligației, pentru ca, raportat la particularitățile speței, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părți, rațiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ. Din modul în care reclamanta a prezentat situația de fapt în cuprinsul cererii de chemare în judecată, recurenta a opinat că pretinsa faptă ilicită îi este atribuită exclusiv Penitenciarului de Femei Ploiești- Târgsorul Nou și Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, instituții care au personalitate juridică și care pot sta în judecată în nume propriu, iar chemarea în judecată a Administrației Naționale a Penitenciarelor s-a efectuat prin raportare la o răspundere generică, iar nu delictuală, prin prisma faptului că răspunde pentru instituțiile din subordine. Potrivit art. 1 alin. (1) și (2) din Regulamentul de organizare și funcționare a unităților penitenciare, aprobat prin Decizia directorului general al ANP nr. 507/2012, penitenciarele sunt instituții publice de interes național, cu personalitate juridică, în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor, care fac parte din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională și asigură executarea pedepselor privative de libertate și a măsurii arestării preventive, în condiții care garantează respectarea demnității umane, facilitând responsabilizarea și reintegrarea în societate a persoanelor private de libertate și contribuind la creșterea gradului de siguranță a comunității, menținerea ordinii publice și securității naționale. În aceste condiții, recurenta a învederat că nu se poate reține în sarcina ANP obligația de a repara un eventual prejudiciu cauzat de către unitățile penitenciare subordonate prin nerespectarea uneia dintre atribuțiile instituite de Decizia directorului general al ANP nr. 507/2012 (act normativ aplicabil în perioada executării pedepsei). În continuare, recurenta a făcut referire la dispozițiile din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr. 652/2009 privind organizarea și funcționarea Ministerului Justiției privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, potrivit cărora penitenciarele au personalitate juridică proprie, organizare proprie, patrimoniu propriu și sunt ordonatori terțiari de credite, astfel că le revine responsabilitatea organizării activităților referitoare la modul de executare a pedepselor privative de libertate, iar, numai cu titlu subsidiar, această responsabilitate revine ANP-ului. În acest sens, recurenta a susținut că nu se poate angaja răspunderea Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru modul de organizare a executării pedepsei, întrucât reclamanta nu a făcut dovada încălcării unui drept sau a existentei unui prejudiciu moral și nici presupusa culpă a acestei instituții. Prevederile Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/C din 05 februarie 2010, invocat de reclamantă, nu sunt aplicabile în cauză, dispozițiile acestui ordin aplicându-se pe măsură ce penitenciarele efectuează investiții, modernizări, transformări și extinderi ale fondului construit. Acest ordin a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 103 din 15 februarie 2010, dată la care a intrat în vigoare, iar potrivit art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile; așadar, legea trebuie să producă efecte (drepturi și obligații) numai pentru faptele și actele săvârșite după data intrării în vigoare a acesteia. Curtea Europeană, în jurisprudența sa cauza Mursic împotriva Croației, a stabilit că, examinând dacă o pedeapsă sau un tratament este "degradant" în sensul art. 3 din Convenție, trebuie ținut cont dacă obiectivul este de a umili sau înjosi persoana respectivă, și dacă, în funcție de consecințe, a afectat, în mod ireversibil, personalitatea condamnatului. Tratamentul inuman a fost estimat de Curtea Europeană ca fiind atunci când a fost premeditat aplicat ore în șir și a cauzat fie vătămare corporală, fie suferințe fizice și psihice profunde persoanei, ceea ce nu este cazul în speță, întrucât reclamantei i-au fost asigurate atât confortul psihic constant, cât și condiții de detenție corespunzătoare, iar prin participarea acesteia la activități educaționale, religioase și psihologice, dar și prin prestarea de muncă, rezultă că personalitatea reclamantei nu a fost afectată și nu a suferit tratamente inumane și degradante în penitenciar. În aceste condiții, recurenta a opinat că nu poate fi obligată la plata către reclamantă a unui prejudiciu moral, în temeiul prevederilor Ordinului nr. 433/2010, în condițiile în care nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit. În subsidiar, în ipoteza în care instanța de recurs va aprecia că acțiunea reclamantei este întemeiată, recurenta a arătat că daunele în cuantum de 2000 euro sunt disproporționate raportat la împrejurările de fapt reținute de către instanță, respectiv că nu i s-a asigurat reclamantei suprafața minimă de cazare de 4 mp, suma urmând a fi stabilită luând în considerare faptul că detenția, la fel ca orice altă măsură privativă de libertate, implică, prin natura sa, restricții privind viața privată și de familie a persoanei în cauză. A apreciat că sunt relevante, în speță, numărul de zile în care reclamanta a executat pedeapsa în anumite condiții de detenție, consecințele acestui fapt, suferința provocată, punerea în primejdie a vieții, respectiv că trebuie reținute, totodată, condițiile economice din România, dar și practica judiciară în materie, principiul echității și necesitatea păstrării unui just echilibru, prin evitarea îmbogățirii fără justă cauză a reclamantei. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, reducerea sumei de 800 euro stabilită ca obligație de plată în sarcina sa. În motivare, această recurentă a arătat că, în perioada 21.04.2014 -17.12.2014, pentru care s-au acordat reclamantei despăgubirile, a fost în vigoare Ordinul MAI nr. 988/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea și funcționarea locurilor de reținere și arest preventiv din unitățile de poliție ale Ministerului Afacerilor Interne, în cuprinsul căruia nu se regăsește obligativitatea de a asigura persoanelor arestate un spațiu de 4 mp/persoană, așa cum a reținut instanța de apel. Singura reglementare referitoare la spațiu se regăsește în art. 7 din Regulament care prevede că: "camerele aresturilor situate în sediile unităților și subunităților de politie sunt dotate cu instalații sanitare, de încălzire, iluminat, aerisire și ventilație, asigurându-se pentru fiecare persoană în spațiul de cazare minimum 6mp/aer". Instanța de apel, atunci când a constatat că gradul de ocupare a celulelor a fost ridicat, s-a prevalat de standardul recomandat autorităților române în raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante, redactat în urma vizitelor în penitenciarele românești, care, însă, pe de-o parte, vizează penitenciarele din România, care se organizează sub conducerea Ministerului Justiției, iar nu centrele de reținere și arestare preventivă organizate sub conducerea Ministerului Afacerilor Interne, iar, pe de altă parte, conține doar recomandări, iar nu obligații. Recurenta a arătat că, în privința regimului de executare a pedepselor din penitenciare, este reglementată obligativitatea penitenciarelor de a asigura un spațiu de cel puțin 4 mp pentru fiecare persoană privată de libertate, conform art. 1 alin. (3) din Normele minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate aprobate prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/C din 2010. În continuare, recurenta a făcut referire la probele administrate în cauză, respectiv la declarația martorei C. și la adresa nr. x/30.10.2020 a Centrului de Reținere și Arestare Preventivă nr. 1, precum și la practica judiciară constând în decizia nr. 216 din 26 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2016. În subsidiar, recurenta a solicitat reducerea sumei de 800 euro la care a fost obligată, întrucât neregularitățile în privința cazării au fost probate cu ajutorul depoziției martorei C., care a fost cazată în aceeași cameră cu reclamanta doar în perioada 20.02.2014 - 08.05.2014, iar pentru intervalul 04.02.2014-20.04.2015 s-a reținut prescripția de către instanța de apel, prin urmare, au fost probate doar condițiile necorespunzătoare de cazare din perioada 21.04.2014-08.05.2014, iar pentru această perioadă ar putea fi obligată la plata către reclamantă a maximum 60 de euro, cu titlu de daune morale.

Apărările formulate în cauză. La data de 04 ianuarie 2021, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus întâmpinare la recursurile declarate de recurenții-pârâți Penitenciarul de Femei Ploiești -Târgșorul Nou și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, prin care a solicitat admiterea recursurilor, așa cum au fost formulate. Recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Ploiești -Târgșorul Nou a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, la data de 04 ianuarie 2021, prin care a solicitat respingerea, în parte, a recursului, în ceea ce privește aspectele referitoare la excluderea răspunderii ANP din raportul de solidaritate stabilit prin decizia recurată. Recurenta-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a depus întâmpinare la recursul declarat de recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor, la data de 04 ianuarie 2021, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. La 18 ianuarie 2021, intimata-reclamantă A. a depus întâmpinări la recursurile declarate în cauză, solicitând respingerea recursurilor și menținerea, ca legală și temeinică a deciziei atacate, cu cheltuieli de judecată. La 15 ianuarie 2021, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou, arătând că, în mod greșit, penitenciarul a susținut că ANP are calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, sens în care a solicitat admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANP și respingerea cererii în contradictoriu cu această instituție. În ceea ce privește întâmpinarea formulată de Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a precizat că achiesează la apărările formulate de aceasta. La 5 februarie 2021, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă A., solicitând respingerea apărărilor reclamantei, ca nefondate. La 03 februarie 2021, recurenta-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta, ca neîntemeiate. La 09 februarie 2021, recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Ploiești -Târgșorul Nou a depus răspuns la întâmpinarea intimatei-reclamante, solicitând respingerea apărărilor formulate de aceasta, ca lipsite de fundament legal și nedovedite. La 18 martie 2021, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, prin care a arătat că achiesează la apărările formulate de această recurentă. La data de 22 martie 2021, urmare a recomunicării motivelor de recurs formulate de recurentul-pârât Penitenciarul de Femei Ploiești- Târgșorul Nou, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului formulat de acest recurent, menținându-și apărările din întâmpinarea din 18 ianuarie 2021. La 07 aprilie 2021, recurenta-pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă la recursul declarat de recurentul Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou, arătând că susținerile reclamantei nu sunt dovedite.

Procedura de filtru. Prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și a anulat recursul declarat de pârâtul Penitenciarul de Femei Ploiești Târgșorul Nou împotriva aceleiași decizii. II. Soluția și considerentele instanței de recurs. Analizând decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs formulate și a dispozițiilor legale interne și convenționale relevante, Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București sunt nefondate, pentru considerentele ce vor succede: Recurenta - pârâtă Administrația Națională a Penitenciarelor a susținut, prin prisma motivului subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., că hotărârea atacată este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a dispozițiilor din Ordinul nr. 433/2010, instanța de apel ignorând că nu a fost justificată calitatea sa procesuală pasivă în litigiul dedus judecății. Critica este nefondată, respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a ANP fiind în mod corect reținută de către instanța de apel. Astfel, instanța de apel a observat că, deși tribunalul a omis să soluționeze excepția lipsei calității procesuale pasive a ANP, invocată prin întâmpinare în fața primei instanțe, excepția este neîntemeiată, fiind lipsit de relevanță faptul că, în temeiul art. 11 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, pârâta Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou, unitate subordonată A.N.P., are personalitate juridică. Subsumat acestei critici privind calitatea procesuală pasivă a recurentei ANP, se reține că potrivit art. 2 alin. (2) din H.G. nr. 756/2016: "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, constându-se, în cauză, conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă și a Administrației Naționale a Penitenciarelor pentru valorificarea pretențiilor deduse judecății. Se observă că sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte în combaterea considerentelor deciziei pronunțate în apel, prin care s-a constatat incidența dispozițiilor art. 2 din Anexa la Ordinul Ministrului Justiției nr. 433/2010 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, în justificarea faptei ilicite, instanța de apel reținând că "Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spațiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006 (…), aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 1.897/2006 (…)". Susținerea recurentei în sensul că organizarea și coordonarea activităților revine Administrației Naționale a Penitenciarelor, însă se realizează potrivit destinației și în limitele fondurilor bugetare alocate de Guvern, Statul Român având responsabilitatea asigurării condițiilor de detenție, nu este fondată, recurenta având ca premisă a acestei critici faptul că, în dreptul intern, persoanele deținute/încarcerate nu ar dispune de o cale efectivă pentru a ridica această problemă în fața instanțelor naționale, așa cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Fane Ciobanu c. României, nr. 27240/03, pct. 59, 11 octombrie 2011. Or, instanța de apel a analizat această critică și a reținut că afirmația Curții Europene a Drepturilor Omului a fost făcută în contextul apărărilor Guvernului român privind pretinsa neepuizare de reclamant a căilor de recurs interne, în fața Curții Europene a Drepturilor Omului fiind chemate să răspundă numai statele, nu și persoanele fizice sau persoanele juridice de drept public sau privat, fără ca aceasta să aibă semnificația că pentru orice neregularitate urmează să răspundă, în dreptul intern, numai Statul, prin Ministerul Finanțelor Publice. De altfel, prin dispozițiile art. 221-224 C. civ. este reglementată răspunderea civilă atât a persoanelor juridice de drept public, cât și a statului, nefiind incidentă nicio dispoziție legală expresă specială care să dispună că răspunderea civilă aparține exclusiv Statului Român pentru condițiile necorespunzătoare de cazare din centrele de arest și/sau din penitenciare. De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 756/2016 pentru organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor (care reia dispoziții similare din Hotărârea Guvernului nr. 1849/2004), activitatea Administrației Naționale a Penitenciarelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Constituției României, republicată, Declarației Universale a Drepturilor Omului, Cartei drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, Convenției europene pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și a protocoalelor adiționale, etc. Pe de altă parte, art. 2 alin. (2) din aceeași hotărâre de Guvern stabilește că "Administrația Națională a Penitenciarelor aplică strategia Guvernului României în ceea ce privește executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate pronunțate de instanțele judecătorești", astfel încât, reținându-se, în cauză, conduita omisivă a autorităților naționale în organizarea unui sistem penitenciar compatibil cu respectarea garanțiilor art. 3 din Convenție, se confirmă calitatea procesuală pasivă și a ANP. Prin urmare, capacitatea juridică și atribuțiile în materie ale Administrației Naționale a Penitenciarelor nu au fost negate, în speță, fiind analizate și în raport de conduita acesteia în executarea obligațiilor legale ce îi incumbă în organizarea activității de detenție. Se constată astfel că Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine rolul care constă în aplicarea dispozițiilor cu caracter normativ și în gestionarea resurselor financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenție ce impun statului, printr-o obligație legală, de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și drepturile cuvenite. În acest context, este nefondată critica recurentei-pârâte referitoare la aplicarea eronată a prevederilor art. 222 C. civ., respectiv a H.G. nr. 756/2016 și a Regulamentului de organizare și funcționare a unităților penitenciare aprobat prin Decizia Directorului General al ANP nr. 507/2012, în cauză, deoarece se constată că răspunderea acesteia nu a fost angajată pentru faptele unităților din subordine, respectiv a Penitenciarului de Femei Târgșorul Nou, ci pentru fapta proprie legată de neîndeplinirea corespunzătoare a obligațiilor prevăzute de textele de lege menționate, aceasta fiind instituția căreia îi incumbă, prin lege, obligația remedierii deficiențelor privind condițiile de cazare, astfel cum prevede art. 2 din Normele la Ordinul MJ nr. 433/2010. Referitor la invocarea de către recurenta-pârâtă a altor hotărâri judecătorești, în care s-a stabilit că Administrația Națională a Penitenciarelor nu are calitate procesuală pasivă și în privința cărora nu s-a demonstrat că vizează o situație identică, se reține că aceste argumente nu evidențiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ. Prin urmare, se constată că Administrației Naționale a Penitenciarelor îi revine rolul de a aplica dispozițiile cu caracter normativ și de a gestiona resursele financiare care sunt puse la dispoziție în cadrul politicii financiare a Statului Român, sens în care s-a pronunțat și Curtea Europeană a Drepturilor Omului care a făcut trimitere la dispozițiile art. 46 din Convenție ce impun statului, printr-o obligație legală, de a aplica măsurile generale și/sau individuale corespunzătoare pentru a garanta dreptul persoanelor aflate în detenție și drepturile cuvenite. Referitor la susținerea recurentei că prevederile Ordinului Ministerului Justiției nr. 433/C din 05 februarie 2010 nu sunt aplicabile în cauză, se reține că acest act normativ a fost publicat în Monitorul Oficial al României nr. 103 din 15 februarie 2010, dată la care a intrat în vigoare, și a fost abrogat odată cu adoptarea Ordinului nr. 2772/2017 pentru aprobarea Normelor minime obligatorii privind condițiile de cazare a persoanelor private de libertate, publicat în Monitorul Oficial, Partea I nr. 822 din 18 octombrie 2017. Or, având în vedere că reclamanta a solicitat despăgubiri pentru condițiile necorespunătoare de arest preventiv/detenție din perioada 04.02.2014-17.12.2014, respectiv 18.12.2014-23.04.2016, în mod corect, instanța de apel, în soluționarea cauzei, s-a raportat la dispozițiile Ordinului nr. 433/2010. În privința celorlalte critici formulate de această recurentă, se reține că instanța de apel a analizat faptele reclamate ca reprezentând delicte civile și prin raportare la art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care impune obligații în sarcina statelor membre, fiind invocată ampla jurisprudență a Curții Europene adoptată în această materie în interpretarea Convenției, evocându-se între altele hotărârea pronunțată în cauza Kudla contra Poloniei prin care s-a statuat că "art. 3 din Convenție impune Statului să se asigure că orice prizonier este deținut în condiții compatibile cu respectarea demnității umane, că modalitățile de executare nu supun partea interesată unei suferințe sau unei încălcări de o intensitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției", dar și hotărârile pronunțate în cauzele Labita împotriva Italiei sau Irlanda contra Regatului Unit. Or, în speță, nu au fost evidențiate aspecte care să fi fost greșit evaluate din această perspectivă pentru a se putea reține un viciu de legalitate a hotărârii recurate sub acest aspect. Raportat la susținerile din memoriul de recurs cu privire la cuantumul disproporționat al daunelor morale, față de îmrejurările de fapt reținute de către instanță, Înalta Curte constată că instanța de apel a expus, pe larg, argumentele pentru care a considerat întemeiate pretențiile reclamantei, făcând trimitere la mai multe cauze pronunțate de Curtea Europeană și analizând perioada pentru care s-au solicitat daunele morale și cuantumul acordat în respectivele cauze, iar, în final, a optat pentru acordarea unei sume globale, iar nu pentru acordarea unei sume pe zi de detenție, ținând cont de durata deținerii, mai scurtă în cadrul Centrului de Detenție și Arest Preventiv Central și mult mai lungă în cazul Penitenciarului de Femei Ploiești - Târgșorul Nou. Astfel, statuând că pârâții Administrația Națională a Penitenciarelor și Penitenciarul de Femei Ploiești - Târgșorul Nou datorează reclamantei, în solidar, daune morale în cuantum de 2000 euro, curtea de apel a făcut aplicarea efectului devolutiv al apelului, reglementat de art. 476 C. proc. civ. Pe de altă parte, stabilirea cuantumului daunelor morale este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate, astfel că, în recurs nu se poate cenzura modalitatea în care instanța de apel a apreciat că suma de 2000 euro, reprezintă o despăgubire aptă să constituie o satisfacție echitabilă și să asigure un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, despăgubirile stabilite asigurând o justă compensație a suferințelor pricinuite reclamantei. Așadar, cuantumul daunelor morale stabilit de către instanța de apel este rezultatul aprecierii acestei instanțe și vizează o chestiune de temeinicie a hotărârii pronunțate, necenzurabilă în prezentul recurs. Referitor la recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, se rețin următoarele: Principala critică a acestei recurente-pârâte a vizat reținerea eronată de către instanța de apel a întrunirii cumulative a condițiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa. Critica este nefondată. Înalta Curte reține că, în mod corect, instanța de apel a reținut că Centrul de Reținere și Arestare Preventivă Central face parte din Serviciul de Reținere și Arestare Preventivă, care este o structură din cadrul Direcției Generale de Poliție a Municipiului București, unitate cu personalitate juridică proprie, conform prevederilor art. 12 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române. În analiza faptei ilicite invocate de reclamantă privind detenția sa în Centrul de Reținere și Arest Preventiv în perioada 21.04.2014-17.12.2014, cu excluderea perioadei 04.02.2014-20.04.2014 reținută de instanța de apel ca fiind prescrisă, această pârâtă a indicat expres condițiile în care a fost deținută reclamanta în respectivul centru, recunoscând că aceasta a fost cazată într-un spațiu mai mic de 4 mp, în toată perioada și în toate camerele de deținere în care a fost custodiată, respectiv că pârâta nu a beneficiat de acces la lumină naturală sau aer suficient sau disponibilitatea de ventilație, reținându-se, totodată, lipsa temperaturii adecvate a camerei, a posibilității de a folosi toaleta în privat, de a se respecta normele de igienă și normele sanitare de bază, a hranei adecvate și suficiente raportat la nevoile reclamantei sau existența infiltrațiilor în pereții camerelor de deținere. Raportat la dispozițiile Ordinului MAI nr. 988/2005 și la jurisprudența Curții Europene, instanța de apel a reținut, în mod judicios, că trebuie analizate ca un tratament degradant condițiile de detenție ale reclamantei, în special suprapopularea celulei sale. Cum, în cauză, s-a reținut corect, raportat la situația de fapt pe care se grefează controlul de legalitate în recurs, că reclamanta a fost supusă, în perioada în care s-a aflat în custodia Centrului de Reținere și Arestare Preventivă Central, unor condiții de detenție care nu respectă standardele impuse de Ordinul MAI nr. 988/2005 și nici pe cele la care face trimitere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, din cauza pilot Rezmiveș și alții împotriva României, aprecierea instanței de apel în sensul că se impune dezdăunarea reclamantei pentru prejudiciul moral înregistrat nu relevă un viciu de legalitate a deciziei recurate. Contrar susținerilor din recurs, împrejurarea că art. 7 din Ordinul MAI nr. 988/2005 impune asigurarea unui volum de 6 m 3 de aer, nu are aptitudinea de a releva o greșită evaluare a instanței de apel în privința caracterului ilicit al faptelor reținute în sarcina acestei recurente. Astfel, pe de o parte, suprapopularea camerelor de detenție nu a constituit singurul criteriu în raport de care instanța de apel a statuat în sensul încălcării prevederilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ci așa cum s-a arătat deja, instanța devolutivă s-a raportat la aspectele de fapt verificate de către Curtea Europeană în analiza condițiilor de detenție în privința cărora această instanță a statuat că au depășit pragul de gravitate prevăzut de art. 3 din Convenție, iar pe de altă parte, nu s-ar putea imputa instanței de apel că s-a raportat, în aprecierea sa în privința supraaglomerării camerelor de detenție în care fost cazată reclamanta, la cuprinsul Raportului Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale). Recurenta-pârâtă a susținut, într-o altă critică, faptul că Raportul Comitetului European pentru Prevenirea Torturii și Tratamentelor sau Pedepselor Inumane sau Degradante vizează doar penitenciarele din România, nu și centrele de reținere și arest preventiv, iar acest raport conține doar recomandări, nu și obligații, normele dispozitive permisive oferind subiectelor de drept permisiunea să aibă o anumită conduită numai în măsura în care vor, nerespectarea acestor norme neputând fi calificată ca fiind o faptă ilicită. Critica este nefondată. Prin Legea nr. 80 din 30 septembrie 1994 România a ratificat Convenția europeană pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, precum și a protocoalelor nr. 1 si 2 la Convenție, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 285 din 7 octombrie 1994. Potrivit art. 1 din Convenție, "se instituie un Comitet european pentru prevenirea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante (denumit în continuare comitetul). Prin intermediul vizitelor, comitetul examinează tratamentul persoanelor private de libertate în vederea întăririi, dacă este cazul, a protecției lor împotriva torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.", iar potrivit art. 2 "Fiecare parte autorizează vizitarea, conform prezentei convenții, a oricărui loc, aflat sub jurisdicția sa, în care persoanele sunt private de libertate de către o autoritate publică." Prin urmare, Raportul comitetului european nu vizează doar penitenciarele, cum eronat susține recurenta-pârâtă, ci vizitele sunt organizate în locurile de detenție pentru a evalua situația persoanelor private de libertate, precum penitenciarele, centrele de reeducare, centrele de arest preventiv din cadrul poliției, etc. De asemenea, nu poate fi validat raționamentul recurentei-pârâte că raportul conține numai recomandări, nu și obligații, ceea ce ar permite subiectelor de drept să aibă o anumită conduită numai în măsura în care vor, aceste susțineri fiind în contradicție cu ordinea juridică europeană. Referitor la solicitarea recurentei-pârâte de reducere a sumei de 800 euro, la care a fost obligată cu titlu de daune morale, deoarece au fost probate doar condițiile necorespunzătoare de cazare din perioada 21.04.2014-08.05.2014, iar pentru această perioadă ar putea fi obligată la plata către reclamantă a maximum 60 euro, se reține că, raportat și la considerentele prezentate anterior în analiza recursului recurentei-pârâte Administrația Națională a Penitenciarelor, stabilirea sumei acordate cu titlu de daune morale, respectiv cuantificarea efectivă a despăgubirilor acordate, nu poate face obiectul controlului judiciar în recurs, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ce excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict și limitativ în art. 488 C. proc. civ., aspectele astfel invocate de recurentă situându-se în afara competențelor instanței de recurs atâta timp cât se raportează în mod explicit la situația de fapt reținută în cauză și la modul de interpretare și evaluare a dovezilor administrate. Astfel, doar în cazul în care s-ar fi adus critici concrete asupra nerespectării de către instanță a criteriilor de evaluare a daunelor morale prin raportare la principiul echității și proporționalității, instanța de recurs era îndrituită să facă o analiză asupra acestora. În acest context, cuantumul în sine al daunelor morale nu poate constitui obiect al analizei, ținând de modul de apreciere a probelor, care excede controlului de nelegalitate. Prin urmare, față de cele prezentate, reținând, totodată, că instanța de apel, prin decizia recurată, deși a schimbat sentința atacată, a examinat în concret faptele deduse judecății, explicând într-o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat și arătând, raportat la situația concretă supusă judecății, care a fost parcursul logic al concluziei exprimate, așa încât hotărârea creează transparența asupra silogismului judiciar care trebuie să explice și să justifice dispozitivul hotărârii judecătorești, criticile recurentei urmează a fi respinse ca nefondate. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursurile declarate de pârâtele Administrația Națională a Penitenciarelor și Direcția Generală de Poliție a Municipiului București, împotriva deciziei civile nr. 1102 A din 18 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondate.