ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2120/2021

Ședința publică din data de 20 octombrie 2021

După deliberare, asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 12 decembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L., a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin primar general, solicitând restituirea sumei de 243.240,25 RON, achitată în plus față de cuantumul taxei de concesiune ce se cuvenea pârâtei Primăria Municipiului București, în conformitate cu prevederile contractului de asociere nr. x din 15 noiembrie 1994; plata sumei de 95.009,93 RON, reprezentând dobândă legală calculată pentru suma de 243.240,25 RON, achitată în baza facturilor primite; obligarea Municipiului București la încheierea contractului de concesiune pentru cota indiviză de teren, în suprafață de 52,48 mp aferentă spațiilor menționate (et. 8 - 9,48% și et. 9 -7,91% din amprenta la sol a imobilului 108A de 317 mp), cu respectarea întocmai a prevederilor stipulate în contractul x/15.11.2004; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 194 și art. 969 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1710 din 23 noiembrie 2017, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis în parte cererea formulată, a obligat pe pârâtul Municipiul București, prin Primarul General, să restituie reclamantei suma de 37590,85 RON, cu titlu de taxă concesiune achitată în plus, pentru perioada anilor 2013-2015; a obligat pârâtul la plata către reclamantă a dobânzii remuneratorii datorată pentru perioada calculată de la data scadenței obligației de plată corespunzătoare fiecărui an (2013-2015), până la rămânerea definitivă a prezentei hotărâri; a respins pretențiile reprezentând restituire taxă concesiune achitată până la data de 31.12.2012 și dobânda remuneratorie, ca prescrise; a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtului la încheierea unui contract de concesiune și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 9233,89 RON, cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 668A din 06 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva încheierii de ședință din data de 08.02.2018, ca nefondat; a respins apelul declarat de apelantul-pârât Municipiul București, prin primar general, împotriva sentinței civile nr. 1710/23.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, ca nefondat; a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 1710/23.11.2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatul pârât Municipiul Bucuresti, prin primar general; a schimbat, în parte, sentința apelată în sensul că obligația pârâtului de restituire a taxei de concesiune achitată, în plus, în perioada 2013-2015 vizează suma de 70.312,57 RON; a menținut restul dispozițiilor; a obligat pe apelantul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 4000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, din care 1000 RON onorariu expert și 3000 RON onorariu avocat, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții Municipiul București, prin primar general, și Primarul General al Municipiului București, cale de atac cu a cărei soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 29 septembrie 2020 și repartizat aleatoriu spre soluționare completului de filtru nr. 6.

Urmare a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8 din 27 ianuarie 2021, prin care a fost aprobată desființarea completului de judecată cu nr. 6 din cadrul secției I civile, începând cu data de 1 martie 2021 și repartizarea ciclică a dosarelor între celelalte completuri de judecată, a Hotărârii Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 33 din data de 31.03.2021 prin care au fost prorogate efectele Hotărârii Colegiului de conducere nr. 8 din 27 ianuarie 2021, până la data de 09.04.2021, și a procesului-verbal de repartizare, prin metoda sistemului ciclic a dosarelor rămase pe rolul completelor de judecată noul C. proc. civ. cu nr. 6, întocmit în data de 09 aprilie 2021, prezenta pricină a fost repartizată completului filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, în sensul admiterii apelului Municipiului București și schimbării, în parte, a hotărârii instanței de fond, cu consecința respingerii acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului, recurenții au susținut că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a art. 942, art. 969, art. 970, art. 977, art. 1266 și a art. 1268 din C. civ. de la 1864, instanța de apel respingând eronat apelul declarat de Municipiul București, pe considerentul că pârâtul nu a justificat maniera proprie de calcul, prin invocarea unor prevederi legale, care au împiedicat aplicarea contractului, conform art. 970 din C. civ., respectiv că nu a făcut dovada unor negocieri/conduite ulterioare ale părților, concretizate probator, care să confirme poziția sa procesuală.

După redarea textului art. 1266 alin. (1) și (2) C. civ., recurenții au arătat că, potrivit art. 1268 alin. (1) și (2) din același cod, clauzele susceptibile de mai multe înțelesuri se interpretează în sensul care se potrivește cel mai bine naturii și obiectului contractului, raportat la împrejurările în care a fost încheiat, la interpretarea dată de părți, la sensul atribuit în general clauzelor și expresiilor în domeniu și la uzanțe.

A mai arătat că instanța de apel a reținut că legea părților este reprezentată de contractul de asociere nr. x/15.11.1994, intervenit între Consiliul Local al Municipiului București și S.C. B. S.R.L., consemnând că părțile contractuale (terți față de litigiul pendinte) au convenit nașterea obligației de plată a taxei de concesiune pentru teren să coincidă cu momentul dării în folosință a imobilului prin procesul-verbal de recepție finală nr. x/11.05.1999.

În ceea ce priveste mecanismul de actualizare a taxei de concesiune, recurenții au învederat că instanța de apel a apreciat că trebuie realizat, începând cu nașterea obligației în sarcina concesionarului, respectiv data dării în folosință a spațiului, prin instituirea obligației de suportare a ratei anuale a inflației, părțile contractante recunoscând, implicit existența prejudiciului cauzat prin nașterea ulterioară a obligatiei de plată și, în consecință, instituind o reparație contractuală în sensul art. 1084 C. civ.

De asemenea, în considerentele deciziei recurate s-a consemnat că instanta de fond a reținut că taxa de concesiune a fost calculată cu încălcarea art. 10.4 din contract, prin aplicarea indicelui de inflație raportat la o bază de calcul anterioară dării în folosință a imobilului, și că singura apărare a pârâtului a fost aceea că taxa la nivelul anului 1999 nu poate avea valoarea de la nivelul anului 1994, însă pârâtul a afirmat că nivelul taxei de concesiune pentru întregul teren, la data de 11 mai 1999, era în cuantum de 240.780.100 ROL, fără o bază legală sau contractuală în acest sens.

Instanța de apel a mai reținut că este vădit eronată utilizarea indicelui pentru grupa de servicii anuale pentru 1997 și 1998, acest aspect fiind contrar voinței comune a părților contractante, pârâtul invocând în notele scrise că din caietul de sarcini nu reiese nicio probă în acest sens, din care să rezulte o altă convenție a părților, diferită de cea inserată în cuprinsul contractului, însă instanța a respins această critică pivind interpretarea și aplicarea prevederilor contractului de asociere nr. x/15.11.1994, concretizată în modul de calcul al taxei de concesiune și obligare a reclamantei la plata taxei în această manieră.

Recurenții au mai arătat că, potrivit caietului de sarcini, redevența se calculează conform punctului 6, fiind stabilită la 17.863.140 RON/an, începând de la darea în folosință a blocului conform contractului de asociere, fiind actualizată cu rata anuală a inflației, coroborat cu clauzele contractului de asociere nr. x/1994, respectiv art. 10.4, scopul și obiectul acestuia, mențiunile din caietul de sarcini ce a stat la baza încheierii contractului de asociere, astfel că, în opinia recurenților, voința părților la data încheierii contractului de asociere nr. x/1994 a fost în sensul că redevența se încasează pentru terenul construit, de la darea în folosință a blocului, dar actualizarea se realizează de la data încheierii contractului de asociere nr. x/1994.

S-a mai arătat că Municipiul București, în concordanță cu art. 40 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 incident în speță, a calculat corect taxa de concesiune indexată anual cu rata inflației anuale, reprezentată de indicele prețurilor de consum (IPC) total, adăugând la valoarea anului anterior indexarea anuală, calculul fiind corect efectuat pentru anii 1997 și 1998, în raport de indicele pentru grupa de servicii decembrie 1996, față de august 1994, iar începând cu anul 1999 (anul încheierii procesului-verbal de recepție finală nr. x/11.05.1999) indicele prețurilor de consum total (IPC) a fost folosit, în mod corect, de către Municipiul București, în condițiile în care, taxa de concesiune datorată pe un an calendaristic, are termenul scadent de plată la data de 31 decembrie a anului.

Conchizând, recurenții au susținut că raționamentul instanței de apel, în sensul încălcării art. 10.4 din contractul de asociere nr. x/15.11.1994, este netemeinic și nelegal, nefiind vorba despre o utilizare eronată a indicelui pentru grupa de servicii anuale pentru 1997 și 1998, contrar vointei comune a părților contractante, ci despre o respectare deplină a clauzelor contractuale prevăzute în contractul de asociere nr. x/15.11.1994 (art. 10.4 din contract) și despre o executare cu bună-credință a obligațiilor prevăzute de acest contract, așa cum stipulează art. 969 C. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante A. S.R.L., care a depus întâmpinare, la data de 02 decembrie 2020, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, întrucât criticile invocate de recurenți nu se încadrează în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, completul de filtru a admis formal în principiu recursul, în condițiile art. 493 alin. (5) și (7) C. proc. civ., și a stabilit termen de judecată la data de 20 octombrie 2021, urmând a fi supusă dezbaterii admisibilitatea în principiu a recursului din perspectiva încadrării criticilor formulate de recurenți în motivele de casare expres prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele instanței de recurs

Examinând recursul, în raport de excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, față de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

În cauză, prin decizia civilă nr. 668A din 06 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins apelul declarat de pârâtul Municipiul București și a fost admis apelul promovat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 1710 din 23 noiembrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a fost schimbată, în parte, sentința apelată în sensul că a fost obligat pârâtul la restituirea sumei de 70.312,57 RON, reprezentând taxă de concesiune achitată în plus în perioada 2013-2015, fiind menținute restul dispozițiilor sentinței apelate.

Prin cererea de recurs, recurenții au redat considerente din cuprinsul deciziei atacate, fără a formula veritabile critici de nelegalitate care să combată raționamentul instanței de apel, care a reținut, în esență, că divergența părților nu este reprezentată de cuantumul taxei de concesiune, care nu a fost contestat, ci de interpretarea și aplicarea art. 10.4 din contractul de asociere nr. x/15.11.1994, care a prevăzut obligația reclamantei de a achita taxa anuală de concesionare de 1786,31 RON/an începând cu darea în folosință a blocului, urmând a suporta rata anuală a inflației, fiecare parte litigantă susținând o anumită modalitate de calcul a taxei prin interpretarea divergentă a prevederilor contractuale enunțate anterior.

Astfel, recurenții au reiterat, în principal, aspecte cu privire la modul de calcul al taxei de concesiune indexată anual cu rata inflației, susținând că pentru anii 1997 și 1998 calculul a fost efectuat în raport de indicele pentru grupa de servicii decembrie 1996 față de august 1994, iar începând cu anul 1999 indicele prețurilor de consum total a fost corect stabilit, în concordanță cu prevederile art. 10.4 din contractul de asociere.

Se constată că aceste critici au fost formulate de către pârâtul Municipiul București și în etapa procesuală a apelului, iar instanța de prim control judiciar le-a analizat și a stabilit că, fiind în discuție raporturi juridice contractuale, încheiate sub imperiul C. civ. de la 1864, sunt incidente dispozițiile art. 942, art. 969, art. 970 și art. 970 din codul anterior menționat, iar părțile contractante, terți față de litigiul pendinte, au convenit ca nașterea obligației de plată a taxei de concesiune pentru teren să coincidă cu momentul dării în folosință a imobilului prin procesul-verbal de recepție finală nr. x/11.05.1999, acest aspect fiind recunoscut, inclusiv, de apelantul-pârât Municipiul București, care a procedat, începând cu anul 1999 la actualizarea taxei anuale de concesionare prin utilizarea indicelui prețurilor de consum total. S-a mai reținut în decizia recurată că valoarea reală a obligației bănești a fost determinată chiar în cuprinsul clauzei contractuale, părțile înțelegând, practic, să previzioneze o depreciere a monedei, concretizată într-un prejudiciu în detrimentul concedentului, astfel că la momentul intervenirii obligației, 11.05.1999, nivelul taxei să reflecte valoarea reală și să nu aibă caracter derizoriu.

Așadar, curtea de apel a reținut că pârâtul nu a justificat maniera proprie de calcul, prin invocarea unor prevederi legale care să împiedice aplicarea contractului, conform art. 970 din C. civ., și nici nu a făcut dovada unor negocieri/conduite ulterioare ale părților, concretizate probator, care să confirme poziția sa procesuală.

Analizând memoriul de recurs, se constată că recurenții nu au formulat critici de nelegalitate care să vizeze considerentele anterior menționate, ci s-au limitat la a susține că instanța de apel a aplicat greșit normele de drept material, respectiv art. 942, art. 969, art. 970, art. 977, art. 1266 și art. 1268 din C. civ. de la 1864, fără a dezvolta, în concret, critici prin care să pună în discuție modul în care instanța a interpretat sau aplicat aceste norme legale incidente speței.

Înalta Curte reține că simpla indicare a unor texte de lege nu este suficientă pentru declanșarea mecanismului de exercitare a recursului, ci este necesar a fi indicate motivele pentru care titularul cererii de recurs apreciază că dezlegarea dată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată nu este conformă cu prevederile legale invocate.

Recurenții au mai făcut referire la dispozițiile art. 1266 alin. (1) și (2) și la art. 1268 alin. (1) și (2) din C. civ., redând textul articolelor, însă nu au evidențiat modul în care instanța de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziții de drept material, ci au expus considerente din decizia recurată, fără a decela contraargumente, susținând că părțile și-au asumat clauzele contractului de concesiune și pe cele ale caietului de sarcini, unde se menționează cuantumul conseciunii și modul de calcul și plăți.

Or, de principiu, stabilirea intenției părților contractante, în aplicarea regulilor de interpretare prevăzute de normele anterior evocate fiind dedusă din interpretarea clauzelor susceptibile de a primi, în raport de termenii folosiți, mai multe înțelesuri, și din împrejurări de fapt care sunt stabilite în baza probatoriilor administrate, este o chestiune de apreciere (nu de legalitate) care intră în atributul instanțelor de fond și care nu poate fi supusă controlului instanței de recurs.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că în cererea dedusă judecății, recurenții-pârâți au dezvoltat critici de netemeinicie, propunând o reapreciere a materialului probator al cauzei sau schimbarea situației de fapt cu pretinse aspecte reținute eronat de către curtea de apel în decizia recurată, făcând propriul calcul al taxei de concesiune datorate și o evaluare a probelor administrate în cauză, prin care tind să demonstreze netemeinicia cererii de chemare în judecată.

Așadar, aspectele prezentate de recurenții-pârâți nu combat raționamentul instanței de apel, ci reprezintă o reiterare a apărărilor formulate în apel ce vizează situația de fapt, care nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanței de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanța de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situații de fapt.

Raportat la cele arătate de recurenții-pârâți prin cererea de recurs, Înalta Curte, reține că, deși s-a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceștia nu au formulat critici concrete care să poată fi circumscrise motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., părțile exprimându-și nemulțumirea cu privire la modalitatea de apreciere a probelor administrate în cauză și la eficiența dată acestora de către instanța de apel, însă interpretarea probelor administrate de către instanța de apel este o operațiune care se circumscrie aspectelor de netemeinicie a hotărârii atacate și nu se poate cenzura în recurs maniera în care instanța de apel a apreciat și evaluat probele administrate în cauză, modalitatea de calcul și momentul de la care se datoreaztă taxa de concesiune fiind exclusiv o chestiune de apreciere a instanței care a pronunțat hotărârea recurată.

Ca atare, invocarea de către recurenții-pârâți a art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este una formală, susținerile acestora nereprezentând veritabile critici de nelegalitate a hotărârii atacate, ci vizează, în principal, situația de fapt a litigiului, fără a avea legătură cu raționamentul instanței de apel.

Or, în faza procesuală a recursului nu pot fi puse în discuție și reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmărește să supună instanței examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecații.

Prin urmare, având în vedere că recurenții nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate și că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății nu îndeplinește cerințele prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 486 alin. (3) din același act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, și de Primarul General al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 668A din 6 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Cu privire la cererea formulată de timata-reclamantă A. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, constând în onorariu de avocat în cuantum de 5888,83 RON, potrivit facturii fiscale seria x-2008 nr. x din 12 octombrie 2021, Înalta Curte, având în vedere soluția pronunțată în cauză, în temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenții Municipiul București, prin primar general, și Primarul General al Municipiului București la plata sumei solicitate, pe care o apreciază ca având un caracter rezonabil în raport de complexitatea cauzei și activitatea desfășurată de avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, și de Primarul General al Municipiului București împotriva deciziei civile nr. 668A din 6 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenți la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 5888,83 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 20 octombrie 2021.