ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 194/2022

Ședința publică din data de 2 februarie 2022

asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Judecătoria Beiuș la data de 3 ianuarie 2013, reclamantul Spitalul Municipal Episcop Nicolae Popovici Beiuș a chemat în judecată pe pârâții A. și B., solicitând obligarea acestora la plata sumei de 143.796 euro plus dobânzi, reprezentând dauna pe care spitalul trebuie să o plătească creditorilor C., D. și E., cu cheltuieli de judecată.

Prin precizările de acțiune ulterioare, suma pretinsă a fost precizată succesiv la 145.000 RON, 160.000 RON și apoi la 583.22,78 RON, de fiecare dată solicitându-se ca suma să fie actualizată cu dobânda legală până la data plății efective.

Prin sentința nr. 1233 din 24 octombrie 2013, Judecătoria Beiuș a admis acțiunea reclamantului Spitalul Municipal Beiuș "Episcop Nicolae Popovici" împotriva pârâților A. și B., așa cum a fost precizată și i-a obligat pe cei doi pârâți la plata către reclamant a sumei de 583.221,78 RON despăgubiri civile și dobânda legală calculată de la data pronunțării hotărârii și până la plata efectivă și la suma de 3000 RON cu titlu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 327/A din 30 septembrie 2014, Tribunalul Bihor a admis apelurile formulate de pârâții A. și B. împotriva sentinței judecătoriei, pe care a desființat-o, în parte, și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Prin sentința nr. 548 din 12 mai 2015, Judecătoria Beiuș a admis excepția necompetenței materiale, invocată în cauză de către chemata în garanție S.C. F. S.A. și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Bihor, secția civilă.

Prin sentința nr. 144/C din 14 octombrie 2019, Tribunalul Bihor, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantul Spitalul Municipal Beiuș "Episcop Nicolae Popovici" în contradictoriu cu pârâții A. și B., având ca obiect pretenții - acțiune în regres. L-a obligat pe pârâtul A. să achite reclamantului suma de 200.865,11 RON reprezentând despăgubiri materiale. L-a obligat pe pârâtul B. (decedat pe parcursul procesului) să achite reclamantului suma de 174.351,96 RON reprezentând despăgubiri materiale. A respins restul pretențiilor reclamantului. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul A. în contradictoriu cu S.C. F. S.A.. A respins cererea de chemare în garanție formulată de pârâtul B. (în prezent decedat) în contradictoriu cu G.. I-a obligat, în solidar, pe pârâții A. și B. (acesta din urmă pe numele moștenirii) să achite reclamantului suma de 7.375 de RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul pentru efectuarea raportului de expertiză judiciară.

Instanța a reținut că prin acțiunea dedusă judecății, reclamantul și-a exercitat dreptul de regres împotriva pârâților, după ce a achitat în calitate de comitent suma de 583.221,78 RON, sumă pe care, în baza unor hotărâri judecătorești, a fost obligat să o plătească, în solidar, cu pârâții și alături de terțul asigurator S.C. F. S.A. - Sucursala Bihor.

S-a constatat, în fapt, că în data de 17 noiembrie 2006, pârâtul B., în calitate de medic primar obstetrică-ginecologie și șef al secției de Obstetrică - Ginecologie a Spitalului Municipal "Ep. N. Popovici" Beiuș, împreună cu A., medic anestezist în cadrul aceleiași unități sanitare, au efectuat o operație de cezariană în urma căreia, după extragerea cu succes a fătului viu, mama acestuia, H., a intrat în stop cardio-respirator și ulterior a decedat.

S-a arătat că în cadrul dosarului penal nr. x/2006 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Beiuș s-au efectuat cercetări cu privire la culpa medicală de natură penală în raport cu circumstanțele care au dus la decesul victimei, iar prin rechizitoriul din data de 8 iulie 2008 au fost trimiși în judecată numai cei doi medici, nu și spitalul.

În cadrul dosarului penal, atât în faza de urmărire penală, cât și în faza de judecată s-au analizat toate aspectele relevante, inclusiv modul în care pârâții medici au acționat și și-au îndeplinit atribuțiile de serviciu specifice unei astfel de intervenții, modul în care B. a efectuat activitatea managerială de la secția de Obstetrică - Ginecologie, dotările tehnice de care dispunea unitatea medicală, dacă raportat la situația medicală operația de cezariană se impunea, etc.

După trimiterea în judecată, cauza penală a fost înregistrată la Judecătoria Beiuș sub dosar nr. x/2009.

Tribunalul Bihor a învederat că pe latură civilă, prin sentința modificată în apel și recurs, au fost obligați inculpații A. și B., fiecare, în solidar, cu partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal "Ep. Nicolae Popovici" Beiuș și fiecare alături de terțul asigurator S.C. F. S.A. - Sucursala Bihor (acesta din urmă în limita contractului de asigurare de răspundere civilă), să plătească părții civile C., suma de 27.700 RON, acordată de către instanța de fond cu titlu de despăgubiri civile, pentru daunele materiale suferite și 25.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la cursul oficial al zilei în care se va face plata, sumele reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale suferite, să plătească părților civile D. și E., suma de câte 60.000 euro sau echivalentul în RON al acestei sume la cursul oficial al zilei în care se va face plata, fiecăreia, reprezentând despăgubiri civile pentru daunele morale suferite și să plătească părții civile C., în nume propriu și în calitate de reprezentant al părților civile D. și E., suma de câte 1.250 RON fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată în fața primei instanțe.

Instanța a mai arătat că dispozițiile finale pe latură penală sunt ample, însă dintre ele relevanță pentru cauza civilă de față prezintă numai cele prin care, reținându-se vinovăția ambilor inculpați (pârâții din prezenta cauză) cu privire la săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă s-a dispus condamnarea acestora la pedepse cu închisoarea.

Spitalul a arătat că pentru a "debloca situația" a făcut mai multe plăți, care finalmente au dus la stingerea creanței, iar prin prezenta acțiune în regres urmărește recuperarea de la pârâți a tuturor sumelor plătite în calitate de comitent.

Tribunalul a reținut că prin apărările formulate, pârâții nu au negat propria vinovăție, ci, pe lângă învederarea unor plăți proprii (care ar trebui luate în considerare la stingerea creanței creditorilor), au invocat și argumente care, în opinia lor, ar trebui să ducă la stabilirea unei culpe concurente în sarcina spitalului cu diminuarea răspunderii proprii a pârâților și, implicit, a sumei la care aceștia din urmă ar putea fi obligați în cadrul acțiunii în regres.

Instanța a considerat că trebuie observat că neanalizarea acestor aspecte în primul ciclu procesual, a constituit unul dintre motivele pentru care s-a reținut motivul de nelegalitate a sentinței constând în necercetarea fondului, prin decizia civilă nr. 327/A/2014 tribunalul reținând că "instanța avea obligația să cerceteze care este gradul de culpă al fiecăruia dintre pârâți, eventual al reclamantului, ținând cont și de considerentele deciziei penale prin care s-a stabilit cuantumul despăgubirilor". Tot în cadrul aspectelor necercetate au fost redate dispozițiile art. 1000 alin. (3) C. civ. din 1864, privitoare la răspunderea comitentului pentru prepus, posibilitatea prepusului de a se apăra numai invocând culpa proprie a comitentului, respectiv cele ale art. 644 alin. (2) și art. 643 alin. (1) din Legea nr. 95/2006 privitoare la răspunderea solidară a unităților sanitare alături de personalul medical angajat și răspunderea tuturor persoanelor implicate în actul medical proporțional cu gradul de vinovăție.

Instanța a apreciat că tribunalul nu a dat și dezlegări obligatorii instanței de rejudecare cu privire la chestiunile de fapt și de drept omise a se analiza în primul ciclu procesual, ci s-a mulțumit numai a reda aspectele omise a fi analizate în primul ciclu procesual.

Astfel, în privința pârâților, Tribunalul Bihor a reținut că instanța de fond ar fi trebuit să stabilească gradul de culpă al fiecăruia (ceea ce implicit echivalează cu reținerea vinovăției acestora), însă această vinovăție nu a fost contestată de pârâți și oricum fusese deja stabilită în privința lor în mod expres și cu putere de lucru judecat în procesul penal, deci s-a apreciat că nu este vorba de o dezlegare dată de instanța civilă de control judiciar.

S-a arătat că în privința reclamantului, pe de altă parte, Tribunalul Bihor, cu privire la sentința din primul ciclu procesual, a menționat că instanța avea obligația de a analiza (pe lângă gradul de culpă al pârâților) și eventuala culpă a reclamantului, cu privire la fiecare dintre părți, culpa urmând a se analiza "ținând cont de considerentele deciziei penale", ceea ce atrage atenția asupra celor statuate deja cu putere de lucru judecat în procesul penal, fără însă a impune o anumită concluzie (o dezlegare obligatorie).

Instanța a apreciat că, întrucât în discuție este puterea de lucru judecat a unor hotărâri date într-un dosar penal, trebuie avute în vedere și prevederile speciale, cu referire la art. 28 și art. 2-4 C. proc. pen.

Instanța a constatat că, raportând dosarul penal la acțiunea în regres din dosarul civil de față, este evident că nici nu s-a pus problema că ar exista tripla identitate de părți, obiect și cauză, nici măcar în privința laturii civile.

Tribunalul a mai precizat că trebuie reamintit că latura civilă din procesul penal este mijlocul procedural prin care în anumite situații, victima poate solicita, chiar în cadrul procesului penal, angajarea răspunderii civile delictuale a inculpatului și obligarea acestuia la despăgubiri, dimpotrivă acțiunea în regres are la bază dreptul celui care în virtutea legii a plătit pentru altul, de a-și recupera banii solicitând obligarea la plată tocmai a persoanelor vinovate.

Cu toate acestea, instanța a considerat că nu se poate ignora puterea de lucru judecat a celor statuate în dosarul penal. Scopul în dosarul penal fiind aflarea adevărului cu privire la trei elemente: faptă, împrejurările în care a fost săvârșită și autor, "adevărul" juridic stabilit în procesul penal a intrat în puterea de lucru judecat indiferent că în procesul penal ele susțin soluția pe latură penală, soluția pe latură civilă sau ambele.

Tribunalul Bihor a arătat că rezultă astfel că, într-o altă procedură ulterioară, nu mai este admisibilă proba care ar tinde a dovedi că fapta și împrejurările în care s-a produs ar fi altele. S-a apreciat că cele dezlegate în privința autorului se impun cu putere de lucru judecat, nefiind admisibilă proba că ar mai exista și alți posibili autori care au contribuit la săvârșirea faptei. S-a mai arătat că de menționat este că o asemenea dezlegare dată în penal nu este neapărat condiționată de o soluție de condamnare, fiind valabilă chiar și atunci când în penal se identifică un autor, dar acesta nu răspunde penal din diverse motive, dar acele motive nu ar exclude răspunderea civilă (situație în care vinovăția sa ar intra în puterea de lucru judecat).

Prin urmare, instanța a apreciat că, așa cum corect a subliniat tribunalul prin decizia nr. 327/A/2014, pentru a stabili gradul de culpă al fiecărui pârât în parte cât și eventuala culpă a reclamantului trebuie analizate cu atenție acele considerente din dosarul penal care au intrat deja în putere de lucru judecat.

S-a reținut că hotărârile penale nu conțin dispoziții de condamnare sau de achitare a spitalului, deoarece acesta nu a fost trimis în judecată, dar aceasta nu înseamnă că nu există considerente intrate în puterea de lucru judecat. S-a învederat că trebuie reamintit că în cazul infracțiunii de ucidere din culpă numai lipsa totală de culpă poate justifica o soluție de clasare/achitare, orice culpă concurentă minimă impunând trimiterea în judecată, iar un grad minim/scăzut de culpă ar putea constitui numai o circumstanță atenuantă. La data decesului victimei, exista reglementată răspunderea penală a persoanei juridice (art. 479

1

-479

15

din vechiul C. proc. pen., articole introduse în 2006), astfel că, dacă organele de cercetare penală ar fi apreciat că și reclamantul se face vinovat de ucidere din culpă și acesta ar fi fost trimis în judecată.

Tribunalul a apreciat că, de asemenea, din dosarul penal rezultă cu claritate că principiile din art. 2-4 din vechiul C. proc. pen. au fost respectate de organele de urmărire penală și instanța penală, deoarece acestea au analizat toate împrejurările care au concurat la decesul victimei, inclusiv aspectele legate de dotarea spitalului, justificarea urgenței operației de cezariană și condițiile în care s-a prestat actul medical, adică exact aspectele invocate în apărare de pârâți și care, în viziunea lor, ar fi putut conduce la ideea de culpă concurentă a reclamantului.

Instanța a mai învederat că puterea de lucru judecat a hotărârilor penale, prin prezumția de validitate și temeinicie a celor statuate cu privire la decesul victimei, vinovăția pârâților și la împrejurările în care a avut loc decesul împiedică reanalizarea în dosarul civil a stării de fapt pentru a stabili că "fapta" ilicită imputată fiecăruia din cei doi medici ar fi caracterizată din alte acte materiale comisive sau omisive decât cele stabilite în dosarul penal. De asemenea, puterea de lucru judecat împiedică repunerea în discuție a împrejurărilor legate de dotarea spitalului sau implicarea sa ca persoană juridică.

S-a mai precizat că, dimpotrivă, atât gradul de culpă al pârâților cât și eventuala culpă a reclamantului trebuie raportate numai la fapta, autorii și împrejurările stabilite în procesul penal.

Tribunalul Bihor a apreciat că se observă că, în paralel cu analizarea actelor materiale care au conturat culpa fiecăruia din medici, s-au analizat și împrejurările legate de dotarea spitalului în general, a secției de Obstetrică - Ginecologie în particular, dar și dotarea existentă efectiv în sala de operație la debutul intervenției chirurgicale.

Instanța a constatat că, în aceste circumstanțe, argumentele invocate de pârâți în prezenta cauză, menite a sublinia o culpă concurentă a spitalului, nu pot fi luate în considerare.

Tribunalul a învederat că este adevărat că operația de cezariană a avut loc în condiții precare, însă precaritatea condițiilor în care a fost efectuată operația de cezariană are legătură tot cu neglijența medicilor, nu cu o culpă proprie a spitalului în asigurarea dotărilor necesare.

S-a reținut că spitalul este o persoană juridică, astfel că personalitatea sa este un artificiu juridic fără o existență materială, din punct de vedere faptic, toate acțiunile persoanei juridice sunt îndeplinite prin prepușii săi, între aceștia numărându-se inclusiv medicii pârâți.

Instanța a apreciat că, în primul rând, spitalul ca instituție dispunea de echipamentele și medicamentele necesare, doar că acestea trebuiau și duse efectiv în sala de operație, aspect cu privire la care s-a putut reține culpa lui B. - șef secție.

S-a mai arătat că apoi, a fost vorba de o operație chirurgicală programată (nu una de urgență) decizia fiind luată nu de spital, ci de medicul ginecolog.

Tribunalul a mai reținut că pentru o intervenție programată, pârâții, fiecare din ei conform competențelor manageriale și medicale proprii, aveau atât timpul fizic cât și posibilitatea de a face pregătirile necesare pentru ca operația să decurgă cu șanse maxime de reușită.

În ce privește gradul de culpă al fiecăruia dintre medici, tribunalul a arătat că nu există o dezlegare propriu - zisă dată de instanța penală, pedepsele diferite fiind atrase de împrejurările care au influență în angajarea răspunderii penale și anume că per ansamblu operația a fost corect efectuată din punct de vedere chirurgical, iar decesul a fost legat de modul în care a fost efectuată anestezia și monitorizată victima pre-intra-post operator.

Verificând însă toate actele materiale imputabile fiecăruia din cei doi medici în dosarul penal și toate împrejurările privitoare la deces, instanța a apreciat că, așa cum a indicat și reclamantul, aceștia sunt în egală măsură răspunzători pentru rezultatul prejudiciabil produs.

În concluzie, instanța a apreciat că, neputându-se reține o culpă a spitalului, pârâții prepuși poartă întreaga răspundere pentru prejudiciul material și moral suferit de familia victimei (soțul, fiica și fiul născut prin acea operație), astfel că teoretic spitalul ar avea teoretic drept de regres pentru întreaga sumă achitată.

În privința sumei achitate, tribunalul a reținut că mai trebuie menționat că inițial, reclamantul a solicitat obligarea pârâților, în solidar, la plata sumelor achitate de el în calitate de comitent în contul creanței, valorificând astfel beneficiul legal al solidarității pasive.

S-a mai arătat că în urma motivelor de apel formulate în primul ciclu procesual de A. privitor la sumele pe care ar trebui să le plătească fiecare, prin îndrumarul deciziei civile nr. 327/A/2014, tribunalul a stabilit că în rejudecare instanța trebuie să stabilească limitele culpei, respectiv a răspunderii fiecăruia din cei doi medici pârâți. S-a învederat că îndrumarul este obligatoriu pentru instanța de rejudecare și deși, instanța de control judiciar nu a stabilit expres că reclamantul nu are dreptul de beneficia de solidaritatea pasivă (ci numai că această apărare de fond a pârâților, nu a fost analizată) după trimiterea spre rejudecare reclamantul, interpretând greșit îndrumarul, a renunțat la beneficiul solidarității pasive și și-a modificat cererea principală prin solicitarea de obligare a pârâților la plata în cote egale a sumelor pretinse.

Instanța a reținut că renunțarea la solidaritate reprezintă un fapt juridic independent de cel care a generat solidaritatea și intervenind prin precizările făcute în 2015, după trimiterea spre rejudecare, rezultă că în privința sa sunt aplicabile dispozițiile art. 1453 C. civ. nou, instanța ținând cont de ea.

În privința sumei concrete la care pot fi obligați pârâții, instanța a arătat că trebuie să stabilească în primul rând sumele efectiv plătite de spital și, apoi, eventualele sume deja recuperate.

Tribunalul a arătat că sumele totale plătite de spital sunt de 583.221,78 RON din care 572.429,78 RON reprezintă creanța principală, iar diferența cheltuieli de executare. În condițiile în care pentru debitul principal, pârâții medici răspund în cote egale, s-a apreciat că nu există niciun argument pentru care cheltuielile de executare să fie suportate fie și în parte de către spital și să nu i se recunoască dreptul de regres și pentru aceste sume. Prin urmare, având în vedere cotele procentuale de răspundere egale de către 50% stabilite anterior, instanța a apreciat că rezultă că fiecare din medicii pârâți ar trebui teoretic să răspundă în limita sumei de 291.610,89 RON.

Cu toate acestea, s-a învederat că nu trebuie omis că deși spitalul a virat în total, în diverse tranșe, suma de 583.221,78 RON, nu toată această sumă provine din fondurile proprii, că o parte din creanță a fost între timp recuperată și că inclusiv pârâții au făcut în paralel plăți.

S-a mai precizat că în cadrul sumelor "remise" de spital în contul creanței, trebuie făcută o diferență între "plățile" făcute de spital în nume propriu (din bugetul propriu și/sau cel alocat în acest scop de Municipiul Beiuș prin împrumuturi) și sumele obținute de la cei doi medici (prin rețineri din salariu și "plăți" făcute spitalului în nume propriu pentru stingerea debitului propriu după stingerea de către spital a creanței către I.). S-a apreciat că de la pârâți, reclamantul ar putea recupera numai sumele plătite în calitate de comitent, nu și acele "plăți" care ar fi fost făcute de spital din banii reținuți de la pârâți sau sumele care ar fi fost deja recuperate de la pârâți după 14 mai 2013 (data când, fiind complet îndestulați creditorii, creanța principală s-a stins), aspect recunoscut implicit de reclamant prin precizarea de acțiune care a redus cuantumul pretențiilor.

Instanța a mai reținut că mai trebuie avut în vedere că pe lângă plățile și reținerile făcute de pârâți, asigurătorul F. a făcut în numele fiecărui medic o plată de câte 13.850 RON. S-a apreciat că este de menționat că deși existau încheiate de reclamant cu acest asigurator două polițe distincte din clauzele poliței rezultă că plafonul maxim era prevăzut per eveniment nu per medic, or în cazul de față fiind vorba de un eveniment unic apărut din culpa comună, acest plafon a fost plătit creditorilor Gruie o singură dată. S-a arătat că el urmează a fi luat în considerare "divizat" în cote de 50% pentru fiecare din cei doi medici, adică pentru fiecare medic se va lua în considerare o plată valabilă în valoare de 13.850 RON.

Prin raportul de expertiză, cu completările și lămuririle ulterioare, s-au evidențiat nu numai sumele plătite de reclamant și asigurator, plățile făcute către BEJ, ci și toate sumele "plătite" de către pârâți indiferent în ce mod (sume virate direct creditorilor, sume achitate către BEJ, sume reținute de spital din salariu ulterior anului 2012, indiferent că acestea au fost apoi utilizate de spital pentru a fi virate creditorilor sau reținute în contul "regresului", etc).

În consecință, verificând datele plăților efectuate de către medici indiferent în ce mod rezultă, instanța a apreciat că toate sumele au reprezentat plăți valide.

Instanța a mai precizat că decesul pârâtului B. a intervenit la 2 octombrie 2019, după închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare, motiv pentru care nu s-a impus repunerea cauzei pe rol în vedere introducerii în cauză a moștenitorilor, însă pârâtul nemaiavând capacitate de folosință, el nu mai poate fi subiect de drepturi și obligații. Prin urmare, deși formal, a fost obligat B. să achite reclamantului suma de 174.351,96 RON reprezentând despăgubiri materiale, din punct de vedere juridic, obligația a fost trasată pe numele moștenirii, în sensul că este vorba de o datorie a defunctului a cărei soartă se va analiza în cadrul succesiunii.

În privința pârâtului A. instanța a reținut că din suma de 291.610,89 RON, datorată spitalului, potrivit aceluiași raport de expertiză cu completările și lămuririle ulterioare, debitul a fost stins numai în parte pentru suma de 90.745,78 RON compusă din 61.218,00 RON reprezentând plățile făcute către spital (inclusiv reținerile din salariu), 4.019,8 RON reprezentând plăti făcute direct creditorilor prin Bej J., 7000 RON reprezentând plăți către creditori până la 14 mai 2013, 13.850 RON reprezentând plăți făcute de F. în numele acestui medic, 4.657,98 RON reprezentând plăti necuprinse în raportul inițial confirmate de K. după repunerea cauzei pe rol. S-a arătat că rezultă astfel că pârâtul A. mai datorează reclamantului suma de 200.865,11 RON, acțiunea fiind admisă în această limită.

În ce privește cererile de chemare în garanție formulate de pârâți în contradictoriu cu S.C. F. S.A. și cu G. București, instanța le-a respins ca neîntemeiate.

Instanța a apreciat că polița de asigurare este un contract, iar asiguratorul răspunde numai în limitele acestuia, prin urmare orice discuții peste contract (dacă se putea sau trebuia încheiată o poliță în alte condiții, pentru alte sume, ale riscuri asigurate etc.) nu au putut fi luate în considerare.

A mai apreciat, verificând clauzele contractuale, că rezultă că în baza poliței seria x nr. x/11.01.2006, asiguratorul s-a angajat a acorda despăgubiri pentru daunele cauzate de spital prin activitatea proprie, altele decât cele produse din culpa medicilor. S-a considerat că, întrucât în cazul de față, fapta ilicită cauzatoare de prejudicii a fost produsă din culpa exclusivă a medicilor (fără culpă concurentă a spitalului), cererea pârâtului medic de chemare în garanție a asiguratorului este neîntemeiată.

În ce privește cheltuielile de judecată, instanța i-a obligat în solidar pe pârâți să achite reclamantului suma de 7.375 de RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariul plătit pentru efectuarea raportului de expertiză contabilă judiciară.

Prin decizia nr. 1275 din 16 noiembrie 2021, Curtea de Apel Oradea, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile declarate de pârâții A. și L., ultima în calitate de succesor în drepturi al pârâtului B., decedat pe parcursul procesului, împotriva sentinței tribunalului. I-a obligat pe apelanții - pârâți să achite intimatului spital suma de 3570 RON cheltuieli de judecată.

Analizând cu prioritate excepția nelegalei compuneri a completului de judecată prin prisma naturii cauzei, curtea de apel a constatat că în dosarul nr. x/2009, prin sentința penală nr. 286/2010 a Judecătoriei Beiuș, modificată, în parte, prin decizia penală nr. 169/A/2011 a Tribunalului Bihor, ambele casate și modificate, în parte, prin decizia penală nr. 994/R/2011 a Curții de Apel Oradea, în esență, au fost condamnați inculpații A. și B. pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (1) și (2) C. pen.. Totodată, inculpații au fost obligați la despăgubiri în favoarea părților civile fiecare, în solidar, cu partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal "Ep. Nicolae Popovici" Beiuș și fiecare alături de terțul asigurator S.C. F. S.A. - Sucursala Bihor, acesta din urmă în limita contractului de asigurare de răspundere civilă.

La pronunțarea instanței penale asupra laturii civile a cauzei s-au avut în vedere prevederile răspunderii civile delictuale, aspect care reiese din considerentele hotărârilor, inclusiv din trimiterea expresă a instanței de fond la prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ. de la 1864, text ce reglementează răspunderea comitentului pentru fapta prepusului său.

Obiect al prezentului litigiu este acțiunea în regres a Spitalului Municipal Episcop N. Popovici Beiuș, care în calitate de parte responsabilă civilmente, comitent pentru prepușii A. și B., a achitat despăgubirile civile.

Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, este reprezentat de prevederile art. 1373 și art. 1384 C. civ. (texte din Noul C. civ.), dispoziții privind răspunderea comitentului pentru prepus și acțiune în regres.

Curtea a constatat astfel că în cadrul acțiunii în regres nu se poate schimba natura cauzei care rămâne o acțiune civilă, instanței revenindu-i a analiza prevederile răspunderii civile delictuale prin prisma normelor legale aplicabile.

În aceste condiții, excepția nelegalei compuneri a completului a fost respinsă.

Apelantul a mai susținut că instanța de fond a reținut eronat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 994/R/2011 a Curții de Apel Oradea de vreme ce instanța penală a analizat doar actele comisive sau omisive ale pârâților și nu și implicarea reclamantului, argumentând în continuare că există o culpă concurentă a spitalului care nu a asigurat dotările necesare pentru desfășurarea în bune condiții a intervențiilor chirurgicale.

Curtea a constatat că în procesul penal, reclamantul a avut calitatea de persoană responsabilă civilmente, fiind obligat la plată în solidar cu inculpații, având în vedere răspunderea obiectivă a comitentului pentru faptele prepușilor săi.

Este real că în cadrul acțiunii în regres este posibil a se stabili existența și a unei culpe concurente prin fapta proprie a însuși comitentului, însă în speță acest aspect nu a fost dovedit.

Curtea a reținut că într-adevăr prima instanță a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor din cauza penală, însă a făcut și o analiză proprie a stării de fapt. Pe de altă parte, e adevărat că o eventuală acțiune sau inacțiune a spitalului nu a făcut obiectul procesului penal, însă în stabilirea vinovăției inculpaților s-au avut în vedere și aspecte cu privire la situația dotărilor spitalicești.

Totodată, chiar apelantul, după ce a susținut că nu trebuia reținută puterea de lucru judecat, a făcut trimitere tot la actele din dosarul penal, respectiv la considerentele deciziei penale.

Curtea a constatat că, în mod corect, prima instanță nu a reținut culpa proprie a spitalului.

Astfel, unitatea medicală deținea aparatura necesară efectuării unei operații de cezariană prin rahianestezie. După ce pacienta a intrat în stop cardio-respirator s-au efectuat demersuri pentru a se aduce un cardiomonitor, deci acesta exista și a putut fi procurat.

În aceste condiții, aspectul că o parte din aparate erau folosite în comun de două secții situate la distanță una de cealaltă, nu a putut conduce la ideea unei vinovății a spitalului.

De asemenea, medicația necesară exista atât în farmacia spitalului cât și pe secție, însă în sala de operație nu exista cantitate suficientă, fiind aduse fiole de adrenalină pe parcursul resuscitării. Aceste aspecte reies și din declarațiile martorilor audiați în fața instanței de fond penale.

Ceea ce i s-a imputat apelantului A. de către instanța penală, a fost acțiunea sa concretă, faptul că nu a efectuat anterior anesteziei o corectă evaluare a pacientei și nu a observat ulterior, la timp, modificările hemodinamice.

În măsura în care o astfel de operație prezintă un risc și necesită o monitorizare, nu a putut fi acceptată apărarea apelantului în sensul că lipsa cardiomonitorului ar determina culpa concurentă a spitalului, în condițiile în care aparatul exista și putea fi adus din cealaltă secție, iar cezariana nu a fost efectuată în regim de urgență.

În ceea ce privește chemarea în garanție formulată de pârâtul apelant în contradictoriu cu S.C. F. S.A., curtea a reținut că cererea a fost în mod corect respinsă.

Asiguratorul răspunde în limitele contractului de asigurare. Acest aspect este clar evidențiat și în hotărârile penale din speță, unde se stabilește că despăgubirile se plătesc de inculpați, în solidar, cu partea responsabilă civilmente și alături de asiguratorul S.C. F. S.A., cu mențiunea că acesta din urmă în limita contractului de asigurare de răspundere civilă.

Prin sentința penală nr. 286/2010 a Judecătoriei Beiuș s-a stabilit obligația de plată a sumei de 27.700 RON cu titlu de daune materiale (dispoziție menținută de instanțele de control judiciar), sumă care a fost achitată de către asigurator la data de 27 decembrie 2011.

În prezentul litigiu, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumelor achitate de acesta în calitate de comitent, sume reprezentând daune morale.

În raport de art. 4.1 (XII) din contractul de asigurare (Condiții generale), în speță nu s-a dovedit că în baza poliției de asigurare, chematul în garanție ar datora vreo sumă suplimentară decât cea pe care a achitat-o deja, așa cum s-a arătat, după pronunțarea sentinței penale.

Nici criticile apelantei L. nu au fost constatate fondate.

Astfel, inițial, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 143.796 euro plus dobânzi reprezentând daunele pe care spitalul trebuia să le plătească părților civile în baza hotărârilor penale.

Ulterior, s-a precizat cererea de chemare în judecată, suma pretinsă fiind redusă la 145.000 RON, sumă achitată efectiv la acel moment de reclamant. Pe parcursul derulării cauzei în fața primei instanțe, în cel dintâi ciclu procesual, reclamantul și-a majorat succesiv pretențiile pe măsură ce a efectuat plăți, suma finală solicitată fiind de 583.221,78 RON actualizată, cu dobânda legală.

La data pronunțării sentinței nr. 1233/2013 a Judecătoriei Beiuș în primul ciclu procesual, suma pretinsă de reclamant fusese achitată de către acesta părților civile. Sentința nr. 1233/2013 a fost desființată cu trimitere spre rejudecare prin decizia nr. 327/A/2014 a Tribunalului Bihor, care nu a reținut excepția prematurității ca motiv de casare, îndrumările date instanței de fond vizând analiza unei eventuale culpe concurente a spitalului și a apărărilor pârâților privind plata unor sume de bani prin rețineri din salariu.

În rejudecare, pârâtul M. a susținut caracterul incert al pretențiilor raportat la unele plăți efectuate prin poprire, fără a mai reitera excepția de prematuritate.

Dincolo de aceste aspecte, instanța a analizat cererea la momentul pronunțării hotărârii, astfel, în acest stadiu procesual în al doilea apel, nu a mai putut fi primită o apărare vizând prematuritatea acțiunii la momentul introducerii ei, câtă vreme, astfel cum s-a reținut, la momentul pronunțării primei sentințe, spitalul efectuase plata tuturor sumelor pe care le pretindea.

Referitor la cel de al doilea motiv de apel, curtea a reținut că apelanta a invocat autoritatea de lucru judecat a sentinței penale nr. 286/2010 a Judecătoriei Beiuș în sensul că prin această hotărâre s-a stabilit cuantumul prejudiciului și persoanele chemate să răspundă, iar răspunderea solidară a spitalului și a pârâților a fost reținută prin hotărâre judecătorească definitivă.

Instanța a constatat, astfel cum a reținut deja, că reclamantul a fost obligat la plată prin hotărârile penale, în solidar cu inculpații, în calitate de comitent care răspunde obiectiv față de prepușii săi. Acesta este în drept, după ce face plata, să se îndrepte cu o acțiune împotriva celor răspunzători de producerea prejudiciului.

Este dincolo de orice dubiu că în speță nu poate fi vorba despre autoritate de lucru judecat între hotărârea penală și acțiunea ulterioară, în regres, a părții responsabile civilmente.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs pârâtul A., solicitând, în principal, admiterea acestuia, casarea deciziei atacate și a sentinței primei instanțe cu consecința trimiterii cauzei spre o nouă judecată completului specializat în litigii de muncă din cadrul secției I civile a Tribunalului Bihor. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului și casarea deciziei atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de apel.

În motivarea recursului declarat, au fost susținute următoarele critici de nelegalitate:

- Hotărârea atacată a fost pronunțată de o instanță care nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale (art. 304 pct. 1 C. proc. civ.). La termenul de judecată din 16 septembrie 2021 a invocat excepția de ordine publică cu privire la nelegala compunere a completului de judecată din primă instanță, apreciind că, în realitate, ar fi vorba de un litigiu de muncă, iar potrivit dispozițiilor art. 297 alin. (2) C. proc. civ. a solicitat anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la un complet legal constituit.

Calificând greșit obiectul cererii, instanța de apel a analizat cu prioritate excepția nelegalei compuneri a completului de judecată prin prisma naturii cauzei și a respins excepția, reținând în esență că cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile privind răspunderea comitentului pentru prepus și acțiune în regres și că în cadrul acțiunii în regres nu se poate schimba natura cauzei care rămâne o acțiune civilă.

În mod greșit, instanța de apel a respins excepția nelegalei compuneri a completului de judecată din prima instanță. În realitate, acțiunea în regres împotriva unui angajat rămâne un litigiu de muncă, indiferent de "izvorul" acesteia, respectiv chiar dacă obligația solidară decurge dintr-o acțiune civilă soluționată în cadrul procesului penal.

Nelegala compunere a completului de judecată derivă dintr-o calificare juridică greșită a obiectului cererii deduse judecății, prezenta cauză reprezentând un litigiu de muncă de competența completelor specializate în această materie.

În speță, reclamantul, în calitate de angajator solicită pârâților,în calitate de angajați, salariați ai săi, plata sumelor achitate cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin raportul de serviciu.

În speță, suntem în prezența unui litigiu de muncă, fapt care atrage casarea ambelor hotărâri pronunțate în cauză, cu consecința reluării judecății în fața unui complet specializat, în conformitate cu dispozițiile art. 55 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004.

Recurentul precizează că susține acest motiv de recurs, atât din perspectiva greșitei compuneri a completului de judecată deoarece vechiul C. proc. civ. nu avea reglementări referitoare la competența funcțională a secțiilor sau a completelor specializate ale unei instanțe, cât și din perspectiva art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv greșita stabilire a competenței în primă instanță.

- În legătură cu decizia atacată sunt incidente și motivele de recurs prevăzute de pct. 5 și 7 ale art. 304 C. proc. civ. privind greșita apreciere a instanței de apel cu privire la reținerea puterii de lucru judecat de către instanța de fond, respectiv motivarea contradictorie a instanței de apel.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe pct. 5 al art. 304 C. proc. civ., susține că instanța de fond a reținut eronat puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 994/R/2011 a Curții de Apel Oradea de vreme ce instanța penală a analizat doar actele comisive sau omisive ale pârâților și nu și implicarea reclamantului, argumentând în continuare că există o culpă concurentă a spitalului care nu a asigurat dotările necesare pentru desfășurarea în bune condiții a intervențiilor chirurgicale.

Așadar, deși instanța de apel a apreciat că instanța de fond în mod greșit a reținut puterea de lucru judecat a deciziei penale, fără a analiza cauza pe fond, instanța de apel nu a trimis cauza spre rejudecare, în conformitate cu dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

În speță, cu toate că erau îndeplinite toate condițiile prevăzute de textul de lege susmenționat, instanța de apel a procedat la judecarea apelului, încălcând astfel drepturile procesuale ale recurentului și pronunțând o hotărâre nelegală.

Cu raportare la art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susține că motivarea instanței de apel este contradictorie; instanța civilă nu poate fi ținută de culpa stabilită de către instanța penală și instanța de apel a apreciat că în mod greșit instanța de fond a reținut puterea de lucru judecat

Mai exact, inițial, instanța de apel a reținut că într-adevăr prima instanța a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor din cauza penală și că o eventuală acțiune sau inacțiune a spitalului nu a făcut obiectul procesului penal, iar ulterior, a arătat că instanța de fond a făcut o analiză proprie a stării de fapt.

În primul rând, în mod eronat, instanța de apel a reținut că instanța de fond a procedat la o analiză proprie a stării de fapt, în condițiile în care la pagina 12 din sentința nr. 144/C/2019 a Tribunalului Bihor se arată următoarele:

"Puterea de lucru judecat împiedică repunerea în discuție a împrejurărilor legate de dotarea spitalului sau implicarea sa ca persoană juridică. Dimpotrivă atât gradul de culpă al pârâților cât și o eventuală culpă a reclamantului trebuie raportat numai la fapta, autorii și împrejurările stabilite în procesul penal".

În al doilea rând, ignorând cele constatate cu privire la greșita aplicare a puterii de lucru judecat în soluționarea fondului cauzei, instanța de apel a constatat că, în mod corect, prima instanță nu a reținut culpa proprie a spitalului, întemeindu-și soluția pe considerentele deciziei penale, cu toate că inițial a reținut că prima instanță a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor din cauza penală.

În realitate, nu s-a procedat deloc la o analiză proprie a stării de fapt si a unei eventuale culpe a spitalului în producerea evenimentului, atât instanța de apel cât si prima instanță au avut în vedere strict considerentele deciziei penale.

Prin motivarea contradictorie instanța de apel nu a răspuns întrebării esențiale ridicată de prezenta speță: cum este posibil ca în situația în care o eventuală acțiune sau inacțiune a spitalului nu a făcut obiectul procesului penal să se rețină puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale sau cum se explică că la baza așa numitei analize proprii a culpei spitalului să stea tot considerentele deciziei penale?

În plus subiectul relației penal-civil este tratat într-o frază, care dincolo de împrejurarea că aceasta conține dispoziții contradictorii, este și nemotivată.

Nu în ultimul rând, în ipoteza în care, instanța de apel ar fi realizat o analiză amănunțită asupra gradului de culpă al spitalului, cu atât mai mult cu cât aceasta a reținut că instanța de fond a făcut trimitere la puterea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale a Curții de Apel Oradea, instanța de apel trebuia să observe și concluziile Raportul de expertiză medico-legală nr. x din data de 10 iunie 2007 din care rezultă cu claritate faptul că pârâții nu au putut exercita obligațiile profesionale în bune condiții, concluzie care a fost menținută și în cuprinsul Raportului de expertiză medico-legală, întocmit de IML Timișoara.

Prin întâmpinarea formulată, intimatul - reclamant Spitalul Municipal "Episcop Nicolae Popovici" Beiuș a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea, ca legală, a deciziei atacate.

A arătat că solicitarea de casare cu trimitere spre rejudecare primei instanțe, în baza art. 304 pct. 1 din C. proc. civ. de la 1865, pentru motivul că natura litigiului este unul de muncă și că implicit trebuia judecat în fond de către un complet specializat în litigii de muncă este complet nefondată.

A considerat, cu privire la susținerea recurentului că acțiunea în regres formulată împotriva unui angajat rămâne un litigiu de muncă indiferent de "izvorul acesteia", este greșită din punct de vedere juridic, instanța de fond fiind legal investită.

Așa cum corect, a reținut instanța de apel, la pronunțarea instanței penale asupra laturii civile a cauzei s-au avut în vedere prevederile răspunderii civile delictuale, aspect care reiese din considerentele hotărârilor, inclusiv din trimiterea expresă a instanței de fond la prevederile art. 1000 alin. (3) C. civ.

În opinia intimatului, obiectul acțiunii este clar, fiind vorba de acțiunea unui codebitor al unei obligații solidare care achitând către creditor întreaga sumă se întoarce împotriva celorlalți codebitori pentru recuperarea sumelor achitate.

Antrenarea răspunderii reclamantului în procesul penal s-a făcut exclusiv cu privire la latura civilă în baza răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, astfel că în baza voinței legiuitorului s-a născut solidaritatea pasivă solidară a comitentului pentru fapta prepusului în raport cu creditorul obligației.

Desocotirea dintre codebitori este apanajul secției civile, nefiind relevantă sursa raportului juridic dintre comitent și prepusul pentru a cărui faptă este ținut să răspundă civil.

Tot nefondată a fost găsită și solicitarea de casare cu trimitere spre rejudecare a cauzei la instanța de apel, cu susținerea că în mod greșit s-a menținut de către aceasta reținerea greșită a puterii de lucru față de hotărârile pronunțate în dosarul penal.

S-a arătat că din considerentele sentinței se poate reține analiza detaliată cu precădere a probelor administrate în dosarul penal, probe opozabile părților, care i-au permis instanței de fond să concluzioneze că cererea este întemeiată, iar reținerea vreunei culpe concurente a unității spitalicești nu se justifică.

În soluționarea apelului, instanța a analizat motivul de anulare invocat ca și motiv de apel, apreciind că instanța de fond, alături de trimiterea la puterea de lucru judecat a considerentelor hotărârilor din cauza penală, a făcut și o analiză proprie a stării de fapt, în urma căreia nu a reținut culpa proprie a reclamantului și nici necesitatea partajării răspunderii patrimoniale între pârâți și reclamant.

Pe de altă parte, instanța de apel analizând raționamentul instanței de fond a concluzionat că, sub aspectul fondului, el este corect prin nereținerea culpei reclamantului.

Mai mult, instanța de apel a adus argumente suplimentare cu privire la această concluzie juridică reținând că reclamantul deținea aparatura necesară efectuării unei operații de cezariană prin rahianestezie.

În aceste condiții, potrivit intimatului, invocarea ca motiv de recurs a art. 304 pct. 5 C. proc. civ. este complet nefondată.

În final, nefondate au fost constatate și criticile aduse soluției instanței de apel sub aspectul motivării soluției, recurentul fiind deranjat, în realitate, de concluzia la care a ajuns acesteia.

În opinia intimatului, nu există niciun fel de contradictorialitate nici în motivarea soluției instanței de fond și nici a instanței de apel.

Ceea ce a reținut instanța de fond și a acceptat instanța de apel, este că în fața instanței penale nu s-a pus în discuție o eventuală acțiune sau inacțiune a spitalului, dar că în stabilirea vinovăției inculpaților instanțele penale au avut în vedere și aspecte cu privire la situația dotărilor spitalicești.

Acest adevăr juridic este de necontestat, el rezultând din analiza considerentelor hotărârilor instanțelor penale, ce se regăsesc la dosarul cauzei.

Motivul de casare reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., potrivit intimatului, nu poate fundamenta exercitarea unui recurs decât atunci hotărârea atacată nu indică motivele ce stau la baza pronunțării ei sau când aceste motive sunt contradictorii, fiind de natură să ducă la concluzii divergente, nefiind cazul soluției de față.

Prin întâmpinarea formulată în afara termenului procedural, intimata - chemată în garanție S.C. F. S.A. a solicitat admiterea excepției nulității recursului, respectiv respingerea acestuia, ca nefondat.

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte reține caracterul lor nefondat în privința tuturor aspectelor puse în discuție pe calea acestora.

- Greșita dezlegare în apel a excepției nelegalei compuneri a completului de judecată din primă instanță, critică ce a fost întemeiată de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 1 C. proc. civ. și susținută cu trimitere la o greșită calificare în apel a obiectului și naturii cauzei, nu poate fi primită.

Susținând această critică, recurentul a pretins că acțiunea în regres a spitalului împotriva unui angajat al său (cum este acesta) rămâne un litigiu de muncă, chiar dacă obligația solidară decurge dintr-o acțiune civilă soluționată într-un proces penal. Făcând trimitere la dispozițiile art. 267 Codul Muncii și la art. 1 lit. q) al Legii nr. 62/2011, recurentul afirmă ideea potrivit căreia constituirea completului pentru soluționarea litigiului pendinte ar fi trebuit să fie, în primă instanță, cea dată de dispozițiile art. 55 alin. (1) și (2) din Legea nr. 304/2004.

Aceste critici nu sunt întemeiate, instanța de apel stabilind în mod corect că acțiunea dedusă judecății în prezenta cauză este una civilă, prin raportare la obiectul și natura sa - acțiunea în regres a spitalului care, în calitate de parte responsabilă civilmente, comitent pentru prepușii A. și B., a achitat despăgubirile stabilite în mod solidar în sarcina acestora prin hotărârea penală de condamnare a celor doi medici pentru comiterea infracțiunii de ucidere din culpă -, la temeiul juridic al cererii (art. 1373 - răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor, art. 1384 C. civ. - acțiunea în regres a celui care răspunde pentru fapta altuia) și la cauza cererii de chemare în judecată, dată de suportarea daunelor stabilite în procesul penal de cel chemat să răspundă, în calitate de comitent, alături de cei direct răspunzători pentru producerea prejudiciului.

Simplul fapt că, la origini, reclamantul s-a aflat în raporturi de serviciu cu pârâții sau că aceste raporturi încă există între părți (în privința recurentului) nu este de natură să califice litigiul de față ca fiind unul de muncă în sensul art. 267 Codul muncii ori un conflict individual de muncă în sensul art. 1 lit. q) din Legea nr. 62/2011.

În mod neîndoielnic, raporturile juridice dintre părți, generate de obligarea prin hotărârea penală (cele pronunțate în dosar nr. x/2009), a pârâților în solidar cu partea responsabilă civilmente Spitalul Municipal "Episcop Nicolae Popovici" Beiuș, la acoperirea prejudiciilor cauzate prin fapta penală de ucidere din culpă, urmată de plata acestor daune făcută de către Spital pentru prepușii săi, sunt unele guvernate de normele care reglementează răspunderea civilă delictuală, în cauză nefiind vorba despre un litigiu definit de art. 1 lit. q) al Legii nr. 62/2011 ca fiind în legătură cu plata unor despăgubiri de acoperire a prejudiciilor cauzate prin neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor stabilite prin contractul individual de muncă ori raportul de serviciu. Norma legală invocată caracterizează raporturile dintre angajat - angajator când acestea se rezumă exclusiv la o răspundere patrimonială între aceștia, iar nu și atunci când raportul de răspundere patrimonială se grefează pe un alt tip de răspundere, ca în speță, cea penală.

Astfel fiind, nici despre o constituire a completului de judecată, învestit să soluționeze cauza în primă instanță, cu respectarea dispozițiilor art. 55 din Legea nr. 304/2004 adică prin includerea a doi asistenți judiciari, nu poate fi vorba, dar nici despre o nerespectare a competenței material - funcționale de judecare a cauzei în primă instanță, astfel cum a criticat recurentul pe temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 1 și 3 C. proc. civ.

- Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., recurentul a criticat neaplicarea în apel a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în soluționarea cauzei, normă a cărei incidență o consideră ca fiind necesară față de ceea ce a interpretat ca reprezentând aprecierea curții de apel în privința unei greșite rețineri de către tribunal a puterii de lucru judecat a deciziei penale nr. 994/R/2011 pronunțată de Curtea de apel Oradea în soluționarea cauzei pendinte, fără a se (mai) asigura cercetarea pe fond a implicării și culpei proprii a reclamantului. În circumstanțele date, susține că judecata în apel ar fi trebuit să se concretizeze prin desființarea hotărârii de primă instanță și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, cât timp cercetarea sa pe fond nu avusese loc.

Critica este, în mod evident, nefondată întrucât susținerea ei se sprijină pe o situație premisă greșită, aceea că instanța de apel ar fi apreciat ca fondat motivul de apel