ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1921/2021

Ședința publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Argeș, secția civilă la data de 9 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș, în contradictoriu cu pârâtul A. a solicitat că prin hotărârea ce va pronunța instanța să dispună:

a) obligarea pârâtului A. la plata următoarelor sume:

- 31.650 RON, ce reprezintă accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat, în calitate de persoana fizică;

- accesorii la debitul principal datorat de către persoana juridică S.C. B. S.R.L. așa cum rezultă și din sentința penală nr. 238 din data de 15.05.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2017;

2) instituirea măsurii sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile și imobile ale pârâtului, potrivit prevederilor art. 952 și urm. din C. proc. civ., coroborat cu art. 213 Codul de procedură fiscală.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința civilă nr. 285 din data de 24 iulie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Argeș, secția civilă a respins ca nefiind utilă cauzei proba constând în emiterea unei adrese către reclamantă pentru a se comunica titlul executoriu; a respins ca nefiind utilă cauzei proba cu expertiză contabilă și proba cu expertiză specialitatea construcții; a admis cererea privind obligarea pârâtului la plata sumei de 31.650 RON reprezentând accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat în calitate de persoană fizică; a admis în parte cererea reclamantei privind obligarea pârâtului A. la plata accesoriilor aferente debitului datorat de către S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâtul A. la plata către reclamantă a sumei de 251.618 RON, reprezentând prejudiciu constând în accesoriile aferente debitului datorat de către S.C. B. S.R.L.; a respins cererea reclamantei în privința S.C. B. S.R.L., ca neîntemeiată; a respins ca neîntemeiată cererea reclamantei de obligare a pârâților la plata cheltuielilor de judecată și a respins în rest cererea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul A..

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 2040 din data de 12 august 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de reclamantul Statul Roman, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Argeș și de către pârâții A. și S.C. B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 285 din data de 24 iulie 2019 pronunțate de Tribunalul Argeș în dosarul nr. x/2017.

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2040 din data de 12 august 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de către Direcția Generală a Finanțelor Publice Argeș.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate și admiterea în tot a acțiunii, astfel cum a fost formulată de instituția fiscală, cu menținerea soluției de respingere a apelului pârâtului A..

În esență, a arătat următoarele:

- atât timp cât prin sentința penală nr. 238 din data de 15 mai 2017, instanța competentă a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și inculpatul A., l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani și 2 luni pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968, art. 5 C. pen. și art. 480 alin. (4) C. proc. pen., constatând acoperit prejudiciul principal, iar pentru accesoriile infracțiunii de evaziune fiscală lasă nesoluționată latura civilă, este evident că intimatul-pârât A., recunoscând săvârșirea faptei penale și achitând debitul principal, a recunoscut practic întreg prejudiciul (debit principal, dar și accesorii), prin acțiunea ce formează obiectul prezentului dosar, Statul urmărind, în mod legal, realizarea/stingerea întregii creanțe fiscale datorate de intimatul-pârât bugetului statului, constând inclusiv în accesoriile aferente prejudiciului debit principal, fără a se putea vorbi de o fracționare a accesoriilor de plată;

- ca urmare a nesoluționării acțiunii civile cu privire la accesoriile aferente infracțiunii de evaziune fiscală, Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, în mod corect a acționat în judecată pe pârât, în vederea recuperării prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, obligație ce derivă din dispozițiile art. 19 alin. (5) privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare;

- instanța de apel în mod greșit a respins apelul Statului Român, cu consecința menținerii obligației de plata față de pârât a accesoriilor doar în parte, respectiv în cuantum de 251.612 RON și nu a sumei totale de 846.032 RON, solicitată de instituția fiscală (total accesorii);

- raportat la dispozițiile obligatorii reținute prin decizia nr. 17 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 875 din 23 noiembrie 2015, și prin analogie cu aceasta, rezultă nelegalitatea soluției dispuse de instanța de apel (și implicit și a celei de fond) în prezenta cauză, față de reținerea doar în parte, ca obligație de plată în sarcina pârâtului, și nu în integralitate a sumei datorate de acesta cu titlu de sume accesorii;

- contrar celor reținute de instanța de apel, înțelege să invoce prevederile art. 1447 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Creditorul poate cere plata oricăruia dintre debitorii solidari, fără ca acesta să îi poată opune beneficiul de diviziune"; drept consecință, urmărirea pornită contra unuia dintre debitorii solidari nu îl împiedică pe creditor să se îndrepte împotriva celorlalți codebitori și, totodată, există ipoteze reglementate de către legiuitor în care obligația este prevăzută ca fiind solidară și nu divizibilă;

- definiția noțiunii de obligație solidară între creditori o regăsim în cadrul articolului 1434 alin. (1) C. civ., care stabilește faptul că "obligația solidară conferă fiecărui creditor dreptul de a cere executarea întregii obligații și de a da chitanță liberatorie pentru tot";

- potrivit dispozițiilor art. 1357 alin. (1) din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., cu modificările ulterioare, "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare", text ce constituie sediul materiei răspunderii civile delictuale; aceste prevederi legale se coroborează și cu dispozițiile speciale ce reglementează modul de reparare a prejudiciului adus de către pârâtul A. în cazul de față, unde s-a constat de către organele de urmărire penală că pârâtul în calitate de administrator al S.C. B. S.R.L, prin activitatea infracțională desfășurată în perioada 1 august 2007 - 12 aprilie 2010, a desfășurat operațiuni comerciale fictive, prejudiciind astfel bugetul consolidat al statului cu suma de 31.650 RON, ce reprezintă accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat, în calitate de persoană fizică, la care se adaugă suma de 846.032 RON accesorii la debitul principal datorat de către persoana juridică S.C. B. S.R.L.;

- Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, modificat și completat, stabilește cadrul legal pentru impozitele, taxele și contribuțiile sociale obligatorii care constituie venituri la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat etc., și precizează contribuabilii care au obligația să le plătească;

- sancționarea ca infracțiune a unor fapte săvârșite în legătură cu administrarea impozitelor și taxelor sau a altor contribuții prevăzute de legislația fiscală este o formă de răspundere pentru nerespectarea obligațiilor dintr-un raport juridic de drept procedural fiscal;

- în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, inculpații sunt obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 173 Codul de procedură fiscală;

- prejudiciul produs prin fapta ilicită a intimatului-pârât în cuantum de 31.650 RON, ce reprezintă accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat, în calitate de persoană fizică, la care se adaugă 846.032 RON accesorii la debitul principal datorat de către persoana juridică S.C. B. S.R.L. a constat în "evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive";

- este evident dezinteresul arătat de intimatul-pârât în ceea ce privește funcționarea normală și în condiții de legalitate a societății, în cadrul căreia acesta avea calitatea de administrator, ce a avut drept consecință directă prejudicierea bugetului consolidat al statului;

- soluția de respingere a acțiunii față de intimata-pârâta B. S.R.L., menținută de instanța de apel, este nelegala și netemeinică, luând în considerare, pe de o parte, că societatea a figurat în procesul penal ca parte responsabilă civilmente, potrivit art. 21 C. proc. pen., iar, pe de altă parte, întrunirea tuturor condițiilor referitoare la răspunderea delictuală instituite de art. 1357 C. civ. (existența prejudiciului; fapta ilicită, legătura de cauzalitate între fapta ilicită a pârâtei și prejudiciul creat), pe larg detaliate în acțiunea de fond;

- pentru a fi angajată răspunderea unei persoane nu este suficient să existe o faptă ilicită și un prejudiciu, ci este necesar ca între acestea să fie un raport de cauzalitate, în sensul că acea faptă a provocat acel prejudiciu, așa cum este demonstrat în prezenta cauză.

Prin cererea depusă la data de 26 octombrie 2020, recurentul-reclamant și-a exprimat acordul ca, în situația în care recursul este admisibil în principiu, acesta să fie soluționat de completul de filtru în condițiile art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

II.2. Apărările formulate în cauză

În cauză nu a fost depusă întâmpinare.

II.3. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 18 mai 2021, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul Statul Român - prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Argeș, împotriva deciziei civile nr. 2040 din data de 12 august 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată la data de 21 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești este fondat, pentru considerentele ce urmează.

Ca situație de fapt, se reține că sentința penală nr. 238 din data de 15 mai 2017, instanța a admis acordul de recunoaștere a vinovăției încheiat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Argeș și inculpatul A., l-a condamnat pe inculpat la pedeapsa închisorii de 2 ani și 2 luni pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen. din 1968, art. 5 C. pen. și art. 480 alin. (4) C. proc. pen., constatând acoperit prejudiciul principal, iar pentru accesoriile infracțiunii de evaziune fiscală a lăsat nesoluționată latura civilă.

Recurentul susține că, urmare a nesoluționării acțiunii civile cu privire la accesoriile aferente infracțiunii de evaziune fiscală, Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, în mod corect a acționat în judecată pe pârâtul A., în vederea recuperării prejudiciului adus bugetului consolidat al statului, obligație ce derivă din dispozițiile art. 19 alin. (5) privind C. proc. pen., cu modificările și completările ulterioare, dar că instanța de apel în mod greșit a respins apelul Statului Român, cu consecința menținerii obligației de plata față de pârât a accesoriilor doar în parte, respectiv în cuantum de 251.612 RON și nu a sumei totale de 846.032 RON, solicitată de instituția fiscală (total accesorii), de asemenea, se critică soluția de respingere a acțiunii față de intimata-pârâta B. S.R.L.

Înalta Curte constată că s-a apreciat de către instanța de apel că pârâtul A. răspunde pe temei civil delictual pentru prejudiciul cauzat prin săvârșirea infracțiunii reținute. Cu privire la societatea pârâtă S.C. B. S.R.L., se reține că aceasta nu a fost condamnată penal și că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Din economia criticilor formulate, Înalta Curte reține că instanța de apel constată că soluționarea cauzei este supusă dispozițiilor legii civile, fiind o cerere în răspundere civilă delictuală, sens în care face trimitere la prevederile art. 19 din C. proc. pen. și la cele ale art. 1357 din C. civ.

Înalta Curte apreciază că instanța de apel, deși a stabilit natura juridică a raporturilor obligaționale deduse judecății, a lăsat nelămurite aspecte esențiale pentru soluționarea pricinii și a invocat argumente contradictorii în demonstrarea soluției, încălcând normele aplicabile în cauză, astfel încât, nu este posibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la dezlegarea dată fondului pretențiilor.

Astfel, deși s-a pornit de la premisa pronunțării hotărârii penale definitive de condamnare a pârâtului pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, în baza acordului de recunoaștere a vinovăției, constatându-se că în temeiul art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., instanța penală a lăsat nesoluționată acțiunea civilă, având în vedere că între partea civilă și inculpat nu s-a încheiat tranzacție sau un acord de mediere, curtea de apel nu a dat acestei hotărâri penale semnificația prevăzută de lege.

Înalta Curte constată că art. 486 alin. (2) teza finală din C. proc. pen. stabilește astfel: "În această situație, hotărârea prin care s-a admis acordul de recunoaștere a vinovăției nu are autoritate de lucru judecat asupra întinderii prejudiciului în fața instanței civile."

Această normă reprezintă o aplicare particulară și complementară a regulii generale înscrise la art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., potrivit căreia: "(1) Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o."

Din interpretarea și aplicarea coroborată a acestor două norme, instanța de apel era ținută să stabilească limitele în care putea avea loc judecata în cererea ce i-a fost dedusă spre soluționare, în etapa controlului judiciar, și să dea efectul prevăzut de lege hotărârii penale definitive de condamnare în baza acordului de recunoaștere a vinovăției, cu luarea în considerare a specificului infracțiunii pentru care pârâtul a fost condamnat (ilicitul penal în materia disciplinei bugetare), dar și a dezlegării obligatorii pentru instanțe, cu privire la interpretarea art. 19 din C. proc. pen., în cazul condamnării unui inculpat pentru săvârșirea unei infracțiuni de evaziune fiscală.

Ca atare, Înalta Curte constată că deși instanța de apel a reținut că pârâtul a fost condamnat pentru infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată, prevăzută de art. 9 lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005, inculpatul cauzând bugetului de stat un prejudiciu total de 697.473,80 RON, câtă vreme, potrivit art. 486 alin. (2) din C. proc. pen., în fața instanței civile, autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale de condamnare, pronunțate în baza acordului de recunoaștere, operează numai cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o, iar nu și pentru întinderea prejudiciului, rezultă că, instanța de apel trebuia să procedeze la o verificare nemijlocită a prejudiciului în cauza de față. Este de precizat că în ceea ce privește creanța principală, aceasta a fost acoperită, iar ceea ce solicită în cauza de față (suma de 31650 RON și suma de 846.032 RON) constituie accesorii fiscale (dobânzi și penalități aferente creanței principale).

Cu privire la prejudiciu, instanța de apel nu a verificat dacă acesta a fost achitat de către pârâtul cauzei (în calitate de inculpat, ca persoană fizică) - posibilitate evocată chiar de dispozițiile art. 10 alin. (1

2

) din Legea nr. 241/2005 - ori dacă acesta a făcut-o pe seama societății S.C. B. al cărei administrator era.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că instanța de apel nu a stabilit răspunderea societății în legătură cu prejudiciul produs bugetului consolidat al statului. În acest sens, era relevant ca instanța de apel să fi identificat dispozițiile legale care ar fi permis să se angajeze răspunderea civilă delictuală de drept comun a unei persoane fizice (pârâtul din cauza de față fiind chemat în judecată în această ipostază) pentru obligațiile fiscale ale persoanei juridice .

Recurentul-reclamant mai susține că prejudiciul produs prin fapta ilicită a intimatului-pârât în cuantum de 31.650 RON, ce reprezintă accesorii aferente debitului datorat bugetului de stat, în calitate de persoană fizică, la care se adaugă 846.032 RON accesorii la debitul principal datorat de către persoana juridică S.C. B. S.R.L. a constat în "evidențierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive".

În această ordine de idei, pentru a demonstra concluzia unei răspunderi proprii, răspundere civilă delictuală a pârâtului persoană fizică, instanța de apel trebuia să determine norma legală care indica o astfel de transmitere a obligației de plată a accesoriilor fiscale de la societate la persoana fizică a administratorului său (condamnat pentru evaziune fiscală), ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Înalta Curte apreciază că, în temeiul dispozițiilor art. 478 alin. (4) din C. proc. civ., spre o atare finalitate, curtea de apel putea solicita reclamantei lămuriri sub aspectul celor pretinse în cauză, având în vedere că aceasta susține că este în măsură să ceară repararea prejudiciului (accesoriile fiscale) atât de la societatea S.C. B., cât și de la pârâtul cauzei, fără a justifica în baza unui temei legal posibilitatea acestei dublări a reparației fie prin normele Legii nr. 241/2005, fie ale Codul fiscal ori cele ale Codului de procedură fiscală; în plus, același recurent-reclamant nu a justificat nici aplicabilitatea normelor dreptului comun - răspunderea civilă delictuală, în prezența unor norme speciale, prioritare în aplicare.

În acest context, se reține că recurenta-reclamantă face trimitere la prevederile art. 19 din C. proc. pen. ca temei care permite în speță invocarea răspunderii civile delictuale (art. 1357, 1434 și 1447 din C. civ.), dar precizează și faptul că, în cazul infracțiunilor de evaziune fiscală, inculpații sunt obligați la suportarea prejudiciului constând în echivalentul cuantumului creanțelor fiscale principale deținute de stat, calificând astfel raportul juridic născut între plătitorul taxei și beneficiarul acesteia ca un raport juridic de drept fiscal, reglementat de prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală, dar și la plata creanțelor fiscale accesorii, astfel cum sunt definite de art. 173 Codul de procedură fiscală;

În același timp, se indică de către aceeași recurentă-reclamantă Decizia nr. 17/2015, pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție, fără însă a decela reala problemă de drept asupra căreia s-a dat o dezlegare unitară în cadrul acestui mecanism procedural.

Astfel, prin această decizie de unificare, obligatorie pentru instanțele judecătorești, s-au stabilit următoarele:

"În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 19 din C. proc. pen. stabilește:

În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală."

Din considerentele acestei decizii, rezultă că s-a stabilit cu caracter obligatoriu pentru instanțe, că în situația condamnării unui inculpat pentru infracțiuni de evaziune fiscală, deși art. 19 din C. proc. pen. face referire la acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal ce are ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acțiunii penale, această referire s-a impus pentru a se sublinia originea ex delictu și nu ex contractu a răspunderii civile, ipoteză care conferă acțiunii civile și prejudiciului o fizionomie distinctă, particulară, în raport cu natura infracțiunii ce constituie temeiul acțiunii penale (a se vedea, în acest sens, paragraful 17 al Deciziei).

Pe de altă parte, s-a reținut (par. 18 din aceeași Decizie) că textul de lege menționat relevă caracterul accesoriu al acțiunii civile în raport cu acțiunea penală, dar și particularitatea acțiunii civile exercitate în cadrul procesului penal care își are sursa într-un prejudiciu cauzat printr-o infracțiune, aceeași infracțiune cu privire la care a fost pusă în mișcare acțiunea penală.

Totodată, la paragrafele 21.23 și 21.24, s-a apreciat după cum urmează:

"21.23. Așadar, în conformitate cu dispozițiile legale sus-menționate, în orice litigii referitoare la valorificarea creanțelor fiscale principale și accesorii de către creditor, astfel cum acesta este definit de art. 25 din Codul de procedură fiscală, se aplică prevederile Codul fiscal și ale Codului de procedură fiscală.

21.24. În consecință, împrejurarea că unele componente ale administrării creanțelor fiscale, precum stabilirea și verificarea contribuțiilor la bugetul general consolidat, se realizează în cadrul unei proceduri judiciare penale nu este de natură a determina, sub aspectele analizate, aplicarea altor acte normative (Ordonanța Guvernului nr. 9/2000 și Ordonanța Guvernului nr. 13/2011), deoarece, în considerarea naturii juridice a raporturilor deduse judecății, atât din punct de vedere formal, cât și substanțial, completarea Codul fiscal și a Codului de procedură fiscală cu aceste acte normative nu este posibilă."

Având în vedere că premisa cererii de chemare în judecată o constituie pronunțarea unei hotărâri penale definitive de condamnare a inculpatului în baza acordului de recunoaștere a vinovăției și în care acțiunea civilă a fost lăsată nesoluționată, Înalta Curte apreciază că această decizie pronunțată în recurs în interesul legii este de natură a oferi indicii juridice substanțiale pe baza cărora instanța de apel în rejudecare va da o dezlegare raportului juridic litigios din cauza de față.

Înalta Curte reține, totodată, că recurentul-reclamant, prin susținerile sale de pe parcursul soluționării cauzei, reluate și prin motivele de recurs, tinde la repararea prejudiciului atât de la societate, cât și de la persoana fizică a pârâtului, afirmând caracterul independent al răspunderii fiecărui subiect de drept, instanța de apel urmând a analiza și evalua răspundere a persoanei juridice în temeiul normelor de drept aplicabile.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în aplicarea art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din C. proc. civ., constatând îndeplinite cerințele cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., va admite recursul,urmând ca, în rejudecare, instanța de apel să dea o dezlegare raportului juridic litigios, din perspectiva criticilor cu care este învestită prin motivele de apel ale reclamantului, după identificarea normelor de drept substanțial aplicabile, pornind de la reperele de interpretare arătate în decizia de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, reprezentată de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești, împotriva deciziei civile nr. 2040 din 12 august 2020 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 octombrie 2021.