ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1872/2021

Ședința publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cauzei de față, reține următoarele:

I.. Circumstanțele cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vaslui, secția civilă, la data de 03 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții D. și S.C. E. S.R.L., reprezentată legal prin C., să se dispună: constatarea simulației contractului de împrumut pentru suma de 145.000 euro, autentificat sub nr. x din 5 august 2014 la BNP F., actul fiind unul fictiv; constatarea simulației contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale ale S.C. E. S.R.L., autentificat sub nr. x din 30 iulie 2014 la G., actul fiind unul deghizat; constatarea încheierii actului secret de vânzare - cumpărare a imobilului- construcție, respectiv pensiunea "H.", situată în sat și comuna Muntenii de Jos, nr. cadastral x, intabulat în CF x, în schimbul prețului de 145.000 Euro (respectiv suma din contractul de împrumut din căpătul 1 de cerere); constatarea nulității contractelor indicate la capetele 2 și 3, în principal, pentru cauză ilicită și fraudă la lege, și, în subsidiar, doar în ceea ce privește contractul de vânzare -cumpărare părți sociale pentru preț neserios; constatarea nulității contractelor de garanție, respectiv contractul de garanție imobiliară care face corp comun cu contractul de împrumut și contractul de fidejusiune autentificat sub nr. x din 5 august 2014 la BNP F.; repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtului D. să restituie suma de 76.550 euro și 500 lire, reprezentând totalul plăților făcute în temeiul contractului de împrumut fictiv.

În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 1289, art. 1292, art. 1246-1247, art. 1250, art. 1179, art. 1235, art. 1237, art. 1238 și art. 1660 C. civ.

Prin sentința civilă nr. 1314/2019 din 17 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C., ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 8 iulie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, a amânat pronunțarea hotărârii, reținând faptul că recurenții sunt decăzuți din dreptul de a depune motive suplimentare în susținerea apelului și că, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., uremează a aprecia asupra temeiniciei cererii de apel în raport de ceea ce s-a analizat la instanța de fond.

Prin decizia civilă nr. 362/2020 din 29 iulie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de apelanții-reclamanți A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1314/2019 din 17 decembrie 2019, pronunțată de Tribunalul Vaslui, secția civilă, sentință pe care a păstrat-o.

Împotriva deciziei civile nr. 362/2020 din 29 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, au declarat recurs reclamanții A., B. și C., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 26 octombrie 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenții au arătat că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. privește solicitarea de casare a încheierii din 8 iulie 2020, prin care au fost respinse, ca tardive, motivele de apel formulate de reclamanți împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond, apelul fiind declarat înainte de motivarea si comunicarea hotărârii, respectiv la data de 8 ianuarie 2020, și întemeiat pe dispozițiile art. 468-470 C. proc. civ.

Recurenții au mai arătat că sentința le-a fost comunicată la 11 februarie 2020, termen în raport de care, în mai puțin de 30 de zile, au formulat și au depus motivele de apel, învederând instanței de apel că partea are dreptul procesual de a declara apel anterior comunicării, însă, în atare situație, un nou termen pentru a depune motivele de apel va curge de la data comunicării, aceasta fiind singura interpretare care permite o critică efectivă a hotărârii apelate.

S-a mai susținut că nu poate fi avută în vedere argumentarea instanței de apel că hotărârea se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel și că motivarea trebuie să aibă ca reper acest moment, întrucât, în acest caz, reclamanții ar fi trebuit să motiveze apelul până la data de 9 februarie 2020, anterior datei comunicării hotărârii, respectiv la 11 februarie 2020.

Astfel, în mod greșit, instanța a admis excepția tardivității depunerii motivelor de apel, lăsând astfel nesoluționat fondul cauzei, sens în care se impune trimiterea cauzei, spre rejudecare, având în vedere că fondul apelului, din perspectiva limitelor controlului judiciar- este determinat de criticile concrete aduse hotărârii atacate prin motivele de apel. Instanța de apel, în temeiul art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a reanalizat cauza pe baza apărărilor de la fond, însă apelul are o natură juridică mixtă, de judecată de fond și de cale de atac, cu prevalența celei de-a doua naturi, care nu poate fi efectuată decât dacă fondul este reanalizat prin prisma motivelor de apel, iar nu în mod generic.

Conchizând acest motiv de recurs, recurenții au opinat că admiterea greșită a excepției tardivității unui act de procedură, în urma interpretării eronate a unor norme care reglementează termenele procedurale, atrage, în temeiul art. 174-175 C. proc. civ., sancțiunea nulității dispoziției prin care se constată tardivitatea, urmată de desființarea actelor subsecvente, inclusiv a deciziei de fond.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au învederat că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile art. 1289, art. 1292, art. 1235 și art. 1237 C. civ. referitoare la simulație, la proba și cauza simulației.

În continuare, recurenții au prezentat situația de fapt a litigiului și au susținut că instanța de apel a aplicat și interpretat greșit art. 1292 C. civ., potrivit căruia simulația se poate dovedi prin orice mijloc de probă, dacă părțile pretind că actul are caracter ilicit, reținând că reclamanții nu au dovedit, prioritar, caracterul ilicit al actelor atacate, astfel că nu au dreptul să probeze simulația prin orice mijloc de probă în condițiile art. 1292 C. civ.

Acest text de lege prevede că este suficient ca partea să pretindă caracterul ilicit al actului pentru a obține dreptul să probeze cele susținute prin orice mijloc de probă, urmând ca instanța să aprecieze asupra caracterului ilicit, cât și asupra simulației în sine.

Recurenții au mai susținut că instanța de apel a interpretat greșit art. 1289 C. civ., în corelație cu art. 1235-1237 C. civ., atunci când a reținut că era imperios necesară existența unui contraînscris, ca act juridic aparent opus situației juridice reale, pentru a exista simulație, denaturând flagrant instituția simulației. Argumentul este greșit, întrucât trebuie să existe un act secret în sens de negotium iuris, și nu în sensul literal al suportului de hârtie, instrumentum probationis. Dacă există act juridic în sensul unei manifestări de voință secretă care întrunește conținutul unui alt contract decât cel aparent, simulația este incidentă, acesta fiind sensul legii, iar judecătorul este chemat să cerceteze dacă a existat o asemenea manifestare de voință și care este sensul acesteia.

Odată constatată simulația se va proceda la compararea actului secret cu cel aparent și la analiza scopului urmărit de părți, în funcție de care vor deveni incidente sau nu alte instituții cum ar fi nulitatea, fiind eronat ca, de plano, să fie necesară existența unui act secret, fizic, între părți, în absența căruia nu ar exista simulație.

Recurenții au arătat că, în cauză, este incidentă instituția simulației, prin fictivitate și deghizare, întrucât părțile au urmărit printr-un transfer de părți sociale ale unei firme cu un activ major, în schimbul unui preț absolut neserios, vânzare dublată printr-un împrumut inexistent garantat cu bunul imobil, să realizeze o vânzare mascată, prin care imobilul să treacă de facto în proprietatea cumpărătorilor prin deținerea integrală a părților sociale și în care prețul să fie reprezentat de restituirea în rate a așa-zisului împrumut (prin act juridic autentic care să asigure executorialitatea), ca și cum părțile ar fi fost în situația unei vânzări cu rest de preț și ipotecă asupra acestuia.

De asemenea, au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1235-1237 C. civ., în sensul că instanța a interpretat și aplicat greșit instituția juridică a cauzei, prin raportare strictă la forma actelor adoptate de părți și la lipsa unei interdicții exprese de vânzare a părților sociale la valoarea nominală, fără a sesiza că analiza cauzei, în accepțiunea textului legal, însemnă întotdeauna cercetarea, atât cât este posibil, de către judecător a resorturilor interne, a mobilurilor care au determinat partea să încheie un anume act.

În speță, consecința constatării simulației, deși aceasta nu duce de plano la desființarea actelor constatate simulate, ci doar la inopozabilitate, este nulitatea absolută, deoarece vânzătorul a urmărit, prin ascunderea situației reale, să își creeze o situație aparentă foarte favorabilă din punct de vedere fiscal, dar ilicită, întrucât în acest fel a eludat plata taxelor obligatorii pentru transferul proprietății la vânzarea bunului și plata impozitelor ulterioare în cazul ridicării sumelor din societate (impozit pe profit, dividende, eventual TVA etc).

Concluzionând, recurenții au susținut că, în cauză, a fost lezat un interes general legat de obligația tuturor rezidenților de a se conforma obligațiilor fiscale, rezultând prejudicierea bugetului de stat și încălcarea securității circuitului civil, ceea ce atrage nulitatea absolută pentru cauză ilicită și preț neserios, din perspectiva scopului urmărit, precum și nulitatea pentru fraudă la lege, din perspectiva modalității concrete de a uza de acte aparent valabile pentru a eluda legea.

La data de 4 decembrie 2020, în termen legal, intimații-pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat, pe cale de excepție, anularea recursului, pentru neachitarea taxei judiciare de timbru, iar pe fond, respingerea recursului, ca neîntemeiat.

De asemenea, intimații-pârâți au solicitat instanței obligarea recurenților să indice temeiul legal al cererii de recurs, întrucât dispozițiile art. 408 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ. nu pot constitui temei al recursului.

Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 01 martie 2021, conform dovezilor aflate la filele x; nicio parte nu a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 26 mai 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția netimbrării recursului, invocată de intimatul D. și a admis în principiu recursul declarat de reclamanții B., A. și C. împotriva deciziei civile nr. 362 din data de 29 iulie 2020 și a încheierii din 8 iulie 2020, pronunțate în dosarul nr. x/2018, de Curtea de Apel Iași, secția civilă, pentru motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. și a acordat termen pentru soluționarea pe fond a acestuia la 29 spetembrie 2021.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți

Analizând recursul declarat de reclamanții B., A. și C. împotriva deciziei civile nr. 362/2020 din data de 29 iulie 2020 și a încheierii din 8 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte constată caracterul fondat al acestuia pentru considerentele care succed:

În drept, potrivit dispozițiilor art. 468 C. proc. civ.:

"Termenul de apel este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel. (2) Termenul de apel prevăzut la alin. (1) curge de la comunicarea hotărârii, chiar atunci când aceasta a fost făcută odată cu încheierea de încuviințare a executării silite. (3) Dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii, aceasta se socotește comunicată la data depunerii cererii de apel. (4) Pentru procuror, termenul de apel curge de la pronunțarea hotărârii, în afară de cazurile în care procurorul a participat la judecarea cauzei, când termenul de apel curge de la comunicarea hotărârii. (5) Termenul de apel suspendă executarea hotărârii de primă instanță, cu excepția cazurilor anume prevăzute de lege. În aceleași condiții, executarea se suspendă dacă apelul a fost exercitat în termen.

Reiese, așadar, dintr-o interpretare literală și gramaticală a prevederilor legale arătate, că termenul de apel este, ca regulă, de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar prin echipolență, considerată excepțională în condițiile art. 468 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea este considerată comunicată la data formulării declarației de apel, dacă partea face apel înainte de comunicarea hotărârii. Această asimilare are însă un efect limitat la cunoașterea dispozițiilor luate prin hotărârea atacată și nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu dispune în mod similar; chiar în situația de echipolență, instanța nu este dispensată de obligația comunicării din oficiu a hotărârii redactate în condițiile art. 426 C. proc. civ., astfel cum este statuat în art. 427 C. proc. civ.

Doctrina în materie a apreciat că pentru ca dreptul de motivare a căii de atac să fie unul cu conținut efectiv, atunci când motivarea apelului se face distinct de declarația de apel, aceasta se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii, astfel cum este reglementată de art. 427 C. proc. civ.. Prin urmare, în situația de echipolență reglementată prin art. 468 alin. (3) C. proc. civ., pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile - legal și imperativ, de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanțe.

În același sens este și jurisprudența Curții Constituționale. Astfel, în Decizia nr. 512/04.07.2017 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 468 alin. (3) din C. proc. civ., instanța de control constituțional a reținut următoarele: "(…) comunicarea reprezintă garanția unui proces echitabil și transparent, scopul acesteia fiind acela ca părțile să ia act de conținutul hotărârii și să-și poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia pe calea apelului sau a recursului, după caz."

Prin urmare, Curtea Constituțională a reținut că motivarea cererii de apel poate fi făcută după comunicarea hotărârii, întrucât numai după acest moment partea interesată are cunoștință nu numai de soluție, dar și, în mod efectiv, de considerentele cuprinse în hotărâre. În caz contrar, s-ar ajunge la situația în care partea interesată să fie pusă să motiveze cererea de apel fără să cunoască conținutul hotărârii apelate, ceea ce ar face din calea de atac un instrument juridic cu o eficiență redusă, prin prisma interesului legitim al apelantului. Aceasta deoarece apelantul, în virtutea unui beneficiu acordat de legiuitor, și-a manifestat intenția de a se prevala de dreptul de a exercita o cale de atac cu caracter devolutiv care îi permite să se folosească în fața instanței de apel și de alte motive și mijloace de apărare invocate la prima instanță, dar care trebuie indicate în cererea de apel.

Având în vedere că o dispoziție legală nu poate fi analizată în mod singular, separat de ansamblul reglementării din care face parte, Curtea a mai reținut că, în situația în care partea interesată a formulat apel înainte de comunicarea hotărârii judecătorești, dispozițiile art. 468 alin. (3) se coroborează cu cele ale art. 470 alin. (5) C. proc. civ. potrivit căruia "În cazul în care termenul pentru exercitarea apelului curge de la un alt moment decât comunicarea hotărârii, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii", deoarece, chiar dacă partea își manifestă nemulțumirea față de hotărârea primei instanțe, declarând apel înainte de comunicarea acesteia, aceasta nu poate cunoaște temeiurile de fapt și de drept pe care aceasta se sprijină.

Așadar, în principiu, în ceea ce privește calea de atac a apelului, termenul de declarare și de motivare curge de la comunicarea hotărârii. Totuși, legiuitorul a acordat beneficiul depunerii cererii de apel și anterior comunicării hotărârii, fără ca acest fapt să atragă modificări sub aspectul motivării căii de atac. În consecință, indiferent de momentul exercitării apelului, anterior sau ulterior comunicării, motivarea acestuia este posibilă în termenul de exercitare a apelului, socotit de la data comunicării hotărârii.

Prin urmare, Înalta Curte reține că în situația în care partea a înțeles să declare apel înainte de comunicarea hotărârii, termenul pentru motivarea căii de atac nu începe să curgă de la momentul depunerii declarației căii de atac, ci de la data comunicării hotărârii instanței de apel.

Aceasta pentru că, așa cum s-a arătat anterior, motivarea apelului presupune o critică a judecății, a raționamentului instanței, care presupune evident cunoașterea considerentelor, rezultând cu evidență că termenul de motivare poate curge doar de la comunicare, întotdeauna. fiind nelegală aplicarea sancțiunii respingerii apelului ca tardiv formulat, chiar dacă partea însăși a generat curgerea termenului (de formulare a căii de atac) prin declararea anticipată a apelului,".

Un prim motiv al recursului deduce instanței de recurs critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care recurenții-reclamanți arată că instanța de apel a încălcat regulile procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, admițând excepția tardivității motivării cererii de apel, cu consecința decăderii acestora din dreptul de motivare și de propunere a probelor în faza procesuală a apelului.

Verificând actele efectuate în fața instanței de apel, Înalta Curte constată că prin încheierea de dezbateri din data de 08 iulie 2020 care a precedat pronunțarea deciziei recurate, nr. 362/2020 din data de 29 iulie 2020, curtea de apel a admis excepția tardivității depunerii motivelor de apel, a constatat că apelanții- reclamanți sunt decăzuți din dreptul de a depune motive suplimentare în susținerea apelului, reținând incidența prevederilor art. 476 alin. (2) din C. proc. civ. care îi permit instanței analiza pricinii pe baza celor invocate în primă instanță .

La pronunțarea acestei soluții, instanța de apel a reținut că, prin formularea declarației de apel la 08 ianuarie 2020, hotărârea primei instanțe este considerată comunicată, prin echipolență, părții care a declarat apel, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (3) C. proc. civ.. Prin urmare, a constatat că termenul pentru motivarea apelului s-a împlinit la 08 februarie 2020, iar nu la expirarea unui termen de 30 de zile de la data comunicării efective a sentinței tribunalului, 11 februarie 2020.

Înalta Curte constată că dezlegările instanței de apel date excepției procesuale referitoare la tardivitatea motivării apelului prin încheierea din data de 8 iulie 2020, sunt eronate și fondate pe o greșită aplicare a normelor de procedură incidente în aceasta materie.

Instanța de apel a ignorat o distincție necesară între declararea apelului și motivarea acestuia, care a permis transgresarea regimului excepțional al echipolenței care este incident doar în condițiile art. 486 C. proc. civ., la termenul de motivare a căii de atac.

În aplicarea prevederilor art. 468 C. proc. civ., Înalta Curte reține că în situația de echipolență reglementată prin alin. (3) a aceluiași art. pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile - legal și imperativ, pentru motivarea apelului de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanțe.

De aceea, raționamentul instanței de apel care a asimilat comunicarea hotărârii prin echipolență cu comunicarea pentru motivarea căii de atac a fost realizat cu încălcarea normelor de procedură care, în mod imperativ, reglementează regimul termenului de motivare.

Constatând că sentința primei instanțe a fost comunicată reclamanților la data de 11 februarie 2020, iar motivele de apel au fost înaintate la 18 februarie 2020, conform ștampilei aplicate de instanță cu ocazia înregistrării acestora, aflată la dosarului nr. x/2018 al Curții de Apel Iași, Înalta Curte reține că apelul a fost motivat în termenul legal imperativ prescris pentru efectuarea actului de procedură, astfel încât decăderea apelanților-reclamanți din dreptul de a le fi examinate criticile în apel este lipsită de suport legal.

Soluția decăderii reclamanților din dreptul de a depune motivele de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii primei instanțe, a condus la încălcarea dreptului la apărare din perspectiva reținerii de către curtea de apel, în sarcina acestora a unei lipse de diligență în demonstrarea caracterului simulat al operațiunilor juridice, în contextul în care această chestiune a fost invocată prin chiar cererea de apel, respinsă ca tardiv formulată.

Faptul că legiuitorul a prevăzut în conținutul art. 472 alin. (2) din C. proc. civ. că în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea apelului sau întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare sau dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță, nu poate reprezenta temei pentru a justifica decăderea părților din dreptul de a depune motivele de apel în termen de 30 de zile de la comunicarea hotărârii primei instanțe, având în vedere că dispozițiile art. 472 alin. (2) din C. proc. civ. vizează situația absenței totale a motivelor de apel, situație premisă care în cauza de față nu se regăsește.

Procedând astfel, instanța a pus reclamanții în imposibilitatea de a-și expune apărările și dovezile noi pe care le considerau necesare în susținerea căii de atac a apelului, imputarea unei astfel de deficiențe procedurale neavând temei legal.

Cum acestea nu au fost evaluate de către instanța de apel și cum instanța nu s-a pronunțat cu privire la criticile reclamanților referitoare la modalitatea în care instanța de fond a evaluat materialul probator propus de reclamanți pentru demonstrarea caracterului simulat al operațiunilor juridice, fără o dezbatere contradictorie asupra acestei chestiuni, acestea nu ar putea fi analizate pentru prima dată în recurs, recurenții fiind îndreptățiți să fie analizate de către instanța care judecă în calea devolutivă de atac; în plus, instanța de recurs realizează exclusiv o cenzură de legalitate a deciziei atacate, iar într-o atare situație este lipsită de posbilitatea efectuării controlului judiciar.

În consecință, în rejudecare, instanța de apel va supune dezbaterii părților, în condițiile legii, criticile invocate prin motivele de apel, acordând acestora posibilitatea de a formula apărări cu privire la aspectele invocate.

În ceea ce privește argumentele subsumate motivului de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acestea vizează aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a art. 1292 din C. civ. potrivit căruia, contrar reținerilor curții de apel, simulația se poate dovedi prin orice mijloc de probă, dacă părțile pretind că actul are caracter ilicit.

În susținerea acestei critici, reclamanții au învederat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că, în speță, simulația nu poate fi probată cu orice mijloc de probă având în vedere scopul ilicit vizat de părți, vânzătorul urmărind să își creeze o situație aparentă favorabilă din punct de vedere fiscal, eludând astfel prevederile legale care îl obligau la plata taxelor pentru transferul proprietății la vânzarea bunului și plata impozitelor ulterioare în cazul ridicării sumelor din societate (impozit pe profit, dividende, eventual TVA etc).

Înalta Curte reține că potrivit normelor legale care reglementează proba simulației, respectiv art. 1292 din C. civ., părțile simulației, care au încheiat actul juridic secret, vor putea face dovada acestuia numai potrivit dreptului comun, adică doar cu înscrisuri, atunci când valoarea actului este de peste 250 de RON.

Cu toate acestea însă, părțile vor putea dovedi simulația cu orice mijloc de probă în ipoteza în care se pretinde că simulația are caracter ilicit.

Prin urmare, în aplicarea prevederilor art. 1292 din C. civ., având în vedere că în cauză, reclamanții susțin caracterul ilicit al simulației, din perspectiva eludării prevederilor legale care obligau la plata taxelor pentru transferul proprietății la vânzarea bunului și plata impozitelor ulterioare în cazul ridicării sumelor din societate, dovada simulației se poate efectua cu orice mijloc de probă, contrar reținerilor curții de apel care a statuat că "părțile sunt ținute de regulile generale de probațiune cu privire la existența actului secret, prin înscris ad probationem, cu excepția situației în care se pretinde că actul secret ar avea caracter ilicit sau dacă probează incidenței vreuneia dintre situațiile prevăzute de art. 309 alin. (4) din C. proc. civ., împrejurare pe care reclamanții nu probat-o, transferul proprietății asupra bunurilor imobile din patrimoniul unei societăți neavând caracter ilicit, iar părțile nu au exhibat actul secret ca înscris întocmit ad probationem".

Ca atare, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor recurenților reclamanți privitoare la aplicarea și interpretarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1292 din C. civ.

În contextul creat, instanța de apel va fi ținută să aprecieze asupra posibilităților reclamanților de a proba simulația prin orice mijloc de probă, având în vedere că se pretinde că aceasta are un caracter ilicit.

În aceste circumstanțe determinate de casarea deciziei, Înalta Curte constată că nu se mai impune examinarea criticilor de nelegalitate ale deciziei din apel, care s-au constituit în motive de apel rămase neexaminate ca efect al greșitei decăderi din dreptul de motivare a apelului, referitoare la aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 1289 și a art. 1235-1237 din C. civ., dar și a criticilor referitoare la dezlegările instanței de apel care a realizat examinarea cauzei în limitele celor invocate la prima instanță.

În concluzie, în baza considerentelor anterior expuse, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanții B., A. și C. împotriva deciziei civile nr. 362/2020 din data de 29 iulie 2020 și a încheierii din 8 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2018, va casa încheierea și decizia recurate și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanții B., A. și C. împotriva deciziei civile nr. 362/2020 din data de 29 iulie 2020 și a încheierii din 8 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în dosarul nr. x/2018.

Casează încheierea și decizia recurate și trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 29 septembrie 2021.