ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1870/2023

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 decembrie 2018 pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții D. și S.C. E. S.R.L., reprezentată legal prin C., au solicitat instanței ca prin hotărârea care se va pronunța să se dispună: - constatarea simulației contractului de împrumut pentru suma de 145.000 Euro autentificat sub nr. x din data de 5 august 2014 la BNP F., actul fiind unul fictiv; - constatarea simulației contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G., actul fiind unul deghizat; - constatarea încheierii actului secret de vânzare-cumpărare a imobilului-construcție, respectiv pensiunea "H." situată în sat și com. Muntenii de Jos, nr. cadastral x, intabulat în CF x, în schimbul prețului de 145.000 Euro (respectiv suma din contractul de împrumut din căpătul 1 de cerere); - constatarea nulității contractelor indicate la capetele 2 și 3, în principal pentru cauză ilicită și fraudă la lege și, în subsidiar, doar în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare părți sociale pentru preț neserios; - constatarea nulității contractelor de garanție, respectiv contractul garanție imobiliară, care face corp comun cu contractul de împrumut și contractul de fidejusiune autentificat sub nr. x din data de 5 august 2014 la BNP F.; - repunerea părților în situația anterioară în sensul obligării pârâtului D. să restituie suma de 76.550 euro și 500 lire reprezentând totalul plăților făcute, în temeiul contractului de împrumut fictiv. Temeiul de drept al cererii de chemare în judecată a fost indicat ca fiind reprezentat de dispozițiile art. 1289, 1292, 1246-1247, 1250, 1179, 1235, 1237, 1238, 1660 C. civ.

Sentința pronunțată de Tribunalul Vaslui: Prin sentința civilă nr. 1314 din 17 decembrie 2019, Tribunalul Vaslui, secția civilă a respins cererea formulată de reclamanții A., B. și C. în contradictoriu cu pârâtul D. și S.C. E. S.R.L. ca neîntemeiată. A luat act că pârâtul D. a solicitat cheltuielile de judecată pe cale separată.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Iași: Prin decizia civilă nr. 362 din 29 iulie 2020, Curtea de Apel Iași, secția civilă a respins apelul declarat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1314 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Vaslui.

Decizia pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție: Prin decizia civilă nr. 1872 din 29 septembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a fost admis recursul declarat de reclamanții B., A. și C. împotriva deciziei civile nr. 362 din 29 iulie 2020 și a încheierii din 8 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă în dosarul nr. x/2018. A fost casată încheierea și decizia recurate și a fost trimisă cauza, spre rejudecare, aceleiași curți de apel.

Rejudecare apel - Curtea de Apel Iași: Prin decizia civilă nr. 245 din 17 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost respins apelul formulat de reclamanții A., B. și C. împotriva sentinței civile nr. 1314 din 17 decembrie 2019 pronunțată de Tribunalul Vaslui.

Înregistrarea recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție: Împotriva deciziei civile nr. 245 din 17 mai 2022 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, reclamanții A., B. și C. au declarat recurs. În cuprinsul cererii de recurs, recurenții-reclamanți au arătat că hotărârea instanței de apel nu este motivată, respectiv că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ. Instanța de apel nu a motivat soluția de respingere a cererii de constatare a nulității contractului de vânzare-cumpărare a părților-sociale pentru un preț neserios, reținând, în mod eronat, că nulitatea s-a solicitat doar ca o consecință a constatării simulației și nu de sine stătător, aspect indicat expres la pct. 4 din petit, în cadrul căruia se solicită nulitatea pentru preț neserios, în mod independent de capătul de cerere ce vizează nulitatea - consecință a simulației. În continuare, se susține că instanța a aplicat greșit normele de drept material în privința vânzării părților-sociale la valoarea nominală, cu ignorarea dispozițiilor art. 1660 C. civ., privitoare la condiția ca prețul să fie serios. Instanța nu a interpretat și aplicat prevederile art. 202-203 din Legea nr. 31/1990 coroborat cu dispozițiile art. 1650, 1651, 1657, 1660 și 1665 C. civ. Dată fiind lipsa existenței unor prevederi speciale contrare în legea specială, sunt incidente dispozițiile generale ale art. 1660 C. civ. În acest sens, pentru a fi respectată condiția prețului serios, era necesară o raportare corectă la valoarea bunului vândut, dat fiind faptul că, la acel moment, societatea deținea un activ în cuantum de 150.000 euro. Drept urmare, vânzarea părților-sociale în schimbul prețului de 300 RON este lovită de nulitate pentru preț neserios. Un alt motiv de nelegalitate invocat de recurenții-reclamanți vizează interpretarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept privitoare la simulație, respectiv art. 1289-1294 C. civ. și cele privind efectele contractului de vânzare, respectiv art. 1650, 1657, 1660, 1672, 1719 C. civ. În mod greșit, a reținut instanța de apel faptul că reclamanții ar fi avut în vedere o simulație sub forma deghizării parțiale a elementului preț din contractul de cesiune, în condițiile, în care reclamanții au argumentat simularea naturii juridice reale a însăși actului proiectat a fi încheiat între părți, acestea urmărind, în realitate vânzarea pensiunii, operațiune care a fost mascată prin încheierea unui contract de vânzare de părți sociale dublat de un contract de împrumut garantat cu ipotecă asupra pensiunii. Al treilea motiv de nelegalitate invocat de recurenții-reclamanți face referire la concluzia instanței de apel, în sensul că nu se poate reține cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare părți-sociale autentificat de G. sub nr. x din 30 iulie 2014, dat fiind faptul că încheierea unei convenții de cesionare a părților sociale la valoarea lor nominală este legal permisă. În cauză, există un scop fraudulos, care decurge dintr-un preț neserios, instanța de apel aplicând, în mod greșit, legea atunci când a reținut că, întrucât vânzarea părților-sociale la valoarea nominală nu este prohibită, atunci ea este întotdeauna permisă și nesancționabilă. În realitate, sancțiunea nulității reglementată de art. 1246 C. civ. este întotdeauna posibilă. În continuare, recurenții-reclamanți precizează și că instanța de apel a reținut, în mod greșit, faptul că simulația nu poate duce la nulitate. Prevederile speciale din materia simulației, respectiv art. 1290 C. civ., nu înlătură aplicarea celorlalte sancțiuni generale pentru acte juridice, ci doar stabilesc o consecință specifică - devoalarea actului aparent și scoaterea la iveală a actului real, ca primă etapă obligatorie către nulitate, care va interveni în ipoteza în care părțile au urmărit un scop ilicit. Un al patrulea motiv de nelegalitate invocat de recurenții-reclamanți vizează modalitatea greșită de interpretare și de aplicare a prevederilor legale referitoare la autentificarea contractelor de împrumut de către instanța de apel, care a condus la aplicarea greșită a normelor de drept din materia simulației, reprezentate de prevederile art. 1289-1294 C. civ. Se susține că este greșită reținerea instanței de apel, în sensul că inexistența dovezii de remitere a banilor în ceea ce privește contractul de împrumut nu poate constitui un argument de natură a face să se prezume că împrumutul a fost fictiv, fiind greșită și reținerea instanței, potrivit căreia împrumutul a fost în acord cu legea, în condițiile în care contractul de împrumut face parte, potrivit art. 2158 C. civ., din categoria contractelor reale, fiind necesară dovedirea remiterii sumei împrumutate pentru încheierea sa valabilă. Recurenții-reclamanți arată că instanța de apel, în mod greșit, a susținut valabilitatea contractului de împrumut, în condițiile în care potrivit prevederilor art. 9 din Legea nr. 36/1995 coroborate cu prevederile art. 10 și art. 12 din Legea nr. 70/2015 și cu prevederile Legii nr. 656/2002 rezultă că notarul avea obligația de a solicita dovada bancară a remiterii sumei împrumutate mai mari de plafonul de 50.000 RON, iar, în caz contrar, era ținut să refuze întocmirea actului. Reținerea contractului de împrumut ca fiind unul valabil, de sine stătător, de către instanța de apel este greșită, întrucât ar fi trebuit să se constate incidența simulației complexe. Un alt motiv de nelegalitate vizează greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 1235-1237 C. civ., prin considerarea că, lipsa unei interdicții în cadrul unei legi speciale a încheierii unui act, cum este cel de cesiune părți sociale la valoarea nominală, ar face în mod automat inaplicabilă cercetarea ilicitului cauzei. Dimpotrivă, se arată că analiza cauzei înseamnă întotdeauna cercetarea de către judecător a resorturilor interne, a mobilurilor care au determinat partea să încheie un anumit act juridic. Ultimul motiv de nelegalitate invocat îl constituie faptul că instanța de apel a aplicat în mod eronat prevederile legale prin reținerea faptului că eventuala răspundere civilă ar face inaplicabilă răspunderea penală și, prin urmare, nu ar putea pronunța nulitatea, considerente ce contravin prevederilor art. 1365 C. civ. si art. 28 C. proc. pen.., constatarea nulității în procesul civil neavând înrâurire în reținerea răspunderii penale. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Apărările părților: Intimații-pârâți D. și S.C. E. S.R.L. au depus întâmpinare, comunicată, prin care au invocat excepția netimbrării recursului. În subsidiar, au solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondată.

Procedura desfășurată la Înalta Curte de Casație și Justiție: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 2 martie 2023, recursul a fost admis în principiu și s-a stabilit termen la 27 septembrie 2023, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurent, care se subsumează motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și 8) din C. proc. civ. și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse: Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. este nefondat, pentru următoarele aspecte: În cuprinsul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. sunt menționate trei ipoteze, care conduc la casarea unei hotărâri și anume: a) hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în sensul că acestea lipsesc cu desăvârșire sau există o motivare, dar ea este insuficientă, nu răspunde tuturor cererilor sau, după caz, criticilor aduse hotărârii de primă instanță; b) motivele hotărârii recurate sunt contradictorii. Contradicția poate fi constatată în cuprinsul considerentelor sau prin analiza acestora în raport cu dispozitivul, fiind posibilă ipoteza în care ele nu susțin dispozitivul, ci, din contră, îl contrazic; c) hotărârea cuprinde motive străine de natura pricinii, ceea ce echivalează practic cu o nemotivare. Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurentul este ținut să indice instanței de recurs și să dezvolte această ipoteză de casare prin critici concrete, din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanța de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) sau să indice acele considerente străine de natura pricinii. În cuprinsul memoriului de recurs, se invocă că instanța de apel nu a expus considerentele avute în vedere la soluționarea capătului de cerere, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G. pentru preț neserios. Cu privire la acest aspect, Înalta Curte de Casație și Justiție reține că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. (b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Potrivit art. 13 C. proc. civ. dreptul la apărare este garantat iar potrivit art. 6 "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen optim și previzibil, de către o instanță independentă, imparțială și stabilită de lege. În acest scop, instanța este datoare să dispună toate măsurile permise de lege și să asigure desfășurarea cu celeritate a judecății". Art. 6 CEDO stabilește că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa. Se reține că procesul civil este guvernat de mai multe principii, în cauza de față relevante fiind principiul dreptului la un proces echitabil, principiul dreptului la apărare și principiul contradictorialității. Astfel, procesul civil este creația părții, care îl declanșează și a părții chemate în proces. Principiul contradictorialității constă în posibilitatea părților de a discuta în contradictoriu toate elementele cauzei, care pot servi la soluționarea pricinii deduse judecății, iar o altă formă de existență a acestui principiu se manifestă prin obligația instanței de a supune discuției părților toate elementele cauzei deduse judecății, din această perspectivă, putându-se discuta de o întrepătrundere între principiul contradictorialității și principiul dreptului la apărare. Mai mult, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă sau cel puțin de a le aprecia (CEDO cauza Albina împotriva României, cauza Gheorghe împotriva României). Singura garanție că instanță a analizat susținerile părților, argumentele și probele administrate o reprezintă motivarea hotărârii judecătorești. Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară și precisă, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate aspectele incidente în cauză, să conducă în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Hotărârea instanței trebuie să cuprindă, ca o garanție a caracterului echitabil al procedurii judiciare și al respectării dreptului la apărare al părților, motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile/apărările părților. Considerentele hotărârii, reprezentând explicitarea soluției din dispozitiv, sprijinul necesar al acestuia, fac corp comun cu dispozitivul și intră deopotrivă în autoritate de lucru judecat, raportat la părțile din dosar și obiectul cauzei. (par. 171). Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel cum se reține în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 28 aprilie 2005, pronunțată în Cauza Albina împotriva României, paragraful 30, dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, "include printre altele dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția nu are drept scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective (Hotărârea Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980, seria x, nr. 37, p. 16, paragraful 33), acest drept nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Curtea europeană a reținut în jurisprudența sa că este motivată în mod corespunzător o decizie care permite părților să facă uz efectiv de dreptul lor de apel (Hirvisaari împotriva Finlandei, pct. 30 in fine). Deși art. 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81]. Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Corelativ obligației de motivare a instanței de judecată îi revine și părții nemulțumite de soluția pronunțată de către instanța de judecată, îndatorirea de a-și expune propriul raționament și argumentele pentru a combate modul de soluționare al unei cereri principale/accesorii sau subsidiare. Aplicând aceste principii în cauza de față, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că prima instanță a soluționat capătul de cerere, având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G., fiind expuse, pe larg, argumentele avute în vedere reținându-se lipsa caracterului deghizat al prețului contractului și seriozitatea acestuia, prin raportare la probatoriile administrate în cauză. În calea de atac a apelului, prin memoriul declarat, recurenții-reclamanți nu au formulat critici cu privire la modul de soluționare al acțiunii în constatarea nulității absolute pentru preț neserios, ci doar cu privire la cererea având ca obiect constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale și la nulitatea acestuia pentru fraudarea dispozițiilor legale privind plata obligațiilor fiscale pentru încheierea actelor translative de proprietate. Astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că, în cuprinsul memoriului de apel, nu există nicio critică efectivă referitor la nesoluționarea sau soluționarea eronată a acțiunii în constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pentru preț neserios. Prin urmare, instanța de apel a procedat cu respectarea dispozițiilor art. 477 alin. (1) din C. proc. civ., care consacră regula de drept tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta reprezintă o expresie a principiului disponibilității, consacrat de art. 9 din C. proc. civ., astfel că, deși apelul este o cale de atac devolutivă, totuși instanța de apel este ținută a proceda la examinarea cauzei, în limita criticilor formulate prin cererea de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept, care au fost invocate în fața primei instanțe sau care ar putea fi invocate în cauză, ci doar cu privire la aspectele criticate de către părțile care au declarat apel. În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că nu există o lipsă a motivării, în accepțiunea dispozițiilor art. 488 alin. (6) din C. proc. civ., în condițiile în care instanța de apel nu a fost sesizată prin cererea de apel, neavând îndatorirea de a cerceta toate cauzele de nulitate invocate în cuprinsul acțiunii promovate, în lipsa existenței unor critici pe aceste aspecte, iar recurentul, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate invoca omisiunea motivării instanței de apel. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6) din C. proc. civ. Motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8) din C. proc. civ. invocat de către recurenții se referă la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1289-1294 C. civ. și cele privind efectele contractului de vânzare, respectiv art. 1650, 1657, 1660, 1672, 1719 C. civ. Recurenții susțin că, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare de părți sociale dublat de un contract de împrumut garantat cu ipotecă asupra pensiunii s-a umărit, în realitate, simularea unei operațiuni juridice, respectiv vânzarea pensiunii. Se apreciază că cele două contracte intervenite între părți trebuie analizate împreună, și nu separat, deoarece constituie un tot unitar care evidențiază intenția părților de a simula încheierea unui act translativ de proprietate, având ca obiect pensiunea, și nu două acte juridice distincte (contractul de cesiune de părți sociale și contractul de împrumut). Simulația reprezintă operațiunea juridică ce constă în încheierea unui contract aparent menit să dea impresia creării unei situații juridice diferite de cea reală și a unui alt contract secret conținând adevăratele raporturi juridice pe care părțile înțeleg să le stabilească în realitate. Scopul general și abstract al oricărei simulații este acela al ascunderii de către părți a cuprinsului ori existenței acordului de voință real față de terți. Simulația, indiferent că prin aceasta se urmărește să se facă a se crede în existența unui act care nu există, sau să ascundă natura actului real printr-un act aparent deghizat ori să marcheze adevăratele condiții ale actului real sau persoanele care îl încheie, constituie un acord între părțile contractante pentru a ascunde adevărata convenție intervenită între ele. Pentru existența simulației, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior săvârșirii actului aparent. Firește că, în calitatea lor de negotia iuris, adică de acte juridice în sensul real al termenului, aceste înțelegeri sunt încheiate concomitent, fără să aibă relevanță succesiunea materială a întocmirii înscrisurilor constatatoare. Sub aspect terminologic, Înalta Curte de Casație și Justiție notează că denumirile de act public și act secret, ca și echivalentul semantic folosit pentru actul secret - anume contraînscrisul - trebuie înțelese în adevăratul lor sens juridic, actul juridic fiind manifestarea de voință prin care părților constituie, modifică sau sting un raport juridic. Așadar, chiar când se vorbește despre contraînscris, nu se are în vedere un înscris (respectiv instrumentul probator al actului juridic în sens de negotium), ci se are în vedere negotium iuris, așadar operațiunea juridică. De esența simulației este acordul simulatoriu, respectiv voința părților de a simula, de a deghiza total sau parțial față de terți adevăratele raporturi juridice dintre ele, prin întocmirea unui act public, care este în tot sau în parte nereal (ascunzând în tot sau în parte adevărata înțelegere) și, de cele mai multe ori, a unui act secret care conține adevărata înțelegere a părților. Acest act secret poate lipsi atunci când actul public este în întregime fictiv (ascunde faptul că nu există, în realitate, nicio operațiune juridică). Cu alte cuvinte, de esența simulației este actul public și acordul simulatoriu, adică înțelegerea părților de a simula, respectiv de a crea o aparență în tot sau în parte neconcordantă cu adevărata înțelegere între părți. În litigiul pendinte, recurenții susțin că cele două contracte încheiate (contractul de cesiune de părți sociale și contractul de împrumut) reprezintă un tot unitar și constituie actul public, iar acordul simulatoriu (vânzarea pensiunii H.) este evocată sub forma negotium iuris, ca operațiune juridică, nefiind încheiat niciun înscris, în accepțiunea instrumentum probationis. În consecință, recurenții invocă existența unui acord simulatoriu, care în lipsa constatării unui înscris trebuie să fie dovedit prin mijloace probatorii administrate în cauză. Dovada existenței simulației de către părțile litigante putea fi realizată prin orice mijloc de probă, cu respectarea îndrumărilor instanței supreme din primul ciclu procesual și a dispozițiilor art. 1292 din C. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, în rejudecare, instanța de apel a administrat probatorii, respectiv proba testimonială pentru dovedirea existenței acordului simulatoriu. În urma administrării probatoriilor, instanța devolutivă a statuat că nu s-a dovedit existența și conținutul actului secret invocat de către recurenții-reclamanți (existența contractului de vânzare-cumpărare a imobilului-pensiune). Instanța supremă subliniază că situația de fapt este apanajul instanțele devolutive și excede analizei instanței de recurs, neputând fi criticată. În calea de atac extraordinară a recursului, se poate analiza numai modalitatea de aplicare și interpretare a dispozițiilor legale prin raportare la situația de fapt, așa cum a fost stabilită. În litigiul pendinte, în condițiile în care recurenții-reclamanți nu au dovedit existența și conținutul acordului simulatoriu, ca negotium iuris, se statuează că cele două contracte încheiate au o existență de sine stătătoare și nu au un caracter simulat, fiind înlăturate toate criticile formulate cu privire la aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor legale incidente în materia simulației și a efectelor contractului de vânzare-cumpărare. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată cu privire la existența unui acord simulat. Recurenții au invocat, prin memoriul de recurs, aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1236 și art. 1237 din C. civ., susținând că instanța de apel, în mod greșit, nu a constatat nulitatea absolută a actelor simulate pentru cauză ilicită și fraudă la lege, întrucât prin neîncheierea actului de vânzare cumpărare a activului imobiliar al societății s-a eludat plata taxelor obligatorii pentru transferul proprietății și a impozitelor obligatorii în cazul ieșirii sumelor din societate. Nulitatea contractului este definită la art. 1246 alin. (1) din noul C. civ., astfel: "(1) Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității, dacă prin lege nu se prevede altfel." Cauza licită și morală a contractului reprezintă una dintre condițiile esențiale prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a acestuia, alături de capacitatea de a contracta, consimțământul părților, obiectul determinat și licit, cerințe reglementate de art. 1179 alin. (1) din C. civ. Cauza este motivul care determină fiecare parte să încheie contractul, astfel cum stipulează art. 1235 din C. civ., însă, din perspectiva sancțiunii nulității contractului, interesează nu scopul imediat - causa proxima - care este abstract și invariabil în cadrul unei anumite categorii de acte juridice, ci cauza sau scopul mediat - causa remota - care este concret și variabil de la o categorie de acte juridice la alta ori chiar în cadrul aceleiași categorii de acte juridice. Referitor la caracterul ilicit al contractului de cesiune de părți sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G., instanța de recurs notează că, în mod corect, a reținut instanța de apel liceitatea cauzei actului juridic, în condițiile în care reclamanta C. pretinde că a urmărit, prin semnarea contractului de cesiune, achiziționarea unei afaceri. Pornind de la înseși susținerile părților, atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată, cât și din memoriul de apel și de recurs, se relevă că nu s-a dovedit ilicitatea cauzei, ci, din contră, a fost confirmată prezumția de valabilitate a cauzei juridice, fiind aplicabile dispozițiile art. 1239 alin. (2) din C. civ. Înalta Curte de Justiție și Casație constată că recurenții susțin că contractul de cesiune de părți sociale autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 a constituit mijlocul, prin care s-a eludat aplicarea unei norme legale imperative - obligația de plată a impozitelor fiscale pentru transferul dreptului de proprietate - rezultă că motivul de nulitate valorificat privește frauda la lege, formă specială a caracterului ilicit al cauzei, potrivit art. 1237 din C. civ. care prevede că: "Cauza este ilicită și atunci când contractul este doar mijlocul pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative." Astfel cum s-a arătat în doctrină, art. 1237 C. civ. reglementează o formă particulară a caracterului ilicit al cauzei, caracter ce se manifestă nu în legătură cu modul intrinsec de formare a contractului, întrucât respectivul contract este valabil încheiat, ci în legătură cu modul extrinsec de raportare a contractului față, de incidența unei norme legale imperative. Rezultă că, prin reglementarea fraudei la lege ca un caz special al iliceității cauzei, noul C. civ. surprinde un aspect exterior contractului din care face parte. Înalta Curte reține că art. 1237 din C. civ. stabilește caracterul ilicit al cauzei prin raportare la o normă imperativă, care ar fi fost aplicată în defavoarea cel puțin a uneia dintre părțile contractante, dacă nu s-ar fi încheiat contractul. Frauda la lege presupune (i) un element obiectiv (exterior), constând în mijloacele aparent legale care sunt utilizate și (ii) un element subiectiv, iar elementul subiectiv presupune intenția comună a părților de eludare ori de sustragere de la norma legală aplicabilă; cele două condiții trebuie îndeplinite cumulativ. În litigiul pendinte, în raport cu momentul ales de părți pentru încheierea celor două acte juridice, caracterul ilicit al cauzei contractului de cesiune ar decurge, potrivit susținerilor părților, din împrejurarea că, în absența acestuia, părțile ar fi fost nevoite să încheie un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect pensiunea H. și să plătească impozitele fiscale aferente transferului proprietății. Această susținere este eronată, întrucât opțiunea părților de a încheia un act juridic, respectiv un contract de cesiune de părți sociale și nu un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect un imobil-construcție, aflat în patrimoniul unei societăți comerciale nu este interzisă prin nicio dispoziție legală imperativă, întrucât asociații societății au dreptul de a dispune atât cu privire la părțile sociale, cât și cu privire la bunurile, care constituie active în patrimoniul unei societății. Exercitarea acestui drept de opțiune este perfect valabilă și nu poate fi considerată o fraudare a legii. Împrejurarea că există o diferență între cuantumul taxelor fiscale în raport de natura actului juridic, care se încheie, nu poate constitui o premisă, care să releve intenția părților de a eluda normele fiscale, în condițiile în care legiuitorul a lăsat la latitudinea părților posibilitatea de a alege actul juridic, pe care doresc să îl încheie și care să corespundă propriilor interese. Cu privire la susținerea recurenților în sensul că instanța de judecată nu trebuie să aibă în vedere doar textele legale invocate expres de către părțile litigante, ci trebuie să aibă în vedere încălcarea directă sau indirectă a oricărui text imperativ, va fi înlăturată de instanța supremă cu motivarea că instanța de judecată are îndatorirea să analizeze cauza în limitele judecății, așa cum au fost ele fixate în termeni procedurali, avându-se în vedere obiectul cauzei și temeiul juridic, așa cum a fost stabilit de către reclamant, în virtutea principiului disponibilității. Este adevăr că instanța de judecată este obligată să invoce din oficiu nulitatea absolută, în conformitate cu art. 1247 alin. (2) din C. civ., însă obligația judecătorului de a invoca nulitatea absolută din oficiu, reglementată expres în art. 1.247 alin. (3) din C. civ., trebuie să fie privită și aplicată, astfel încât să nu intre în coliziune cu normele de procedură civilă, mai exact cu art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. care prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, dar și cu art. 9 alin. (2) care prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Astfel, această îndatorire se cirscumscrie cadrului procedural stabilit de către reclamant. În litigiul pendinte, instanțele devolutive nu au constatat existența vreunui motiv de nulitate absolută, împrejurare față de care susținerile din cuprinsul memoriului de recurs referitoare la obligația instanței de a invoca o eventuală nulitate absolută a contractului de cesiune de părți sociale este lipsită de suport factual. Pentru toate considerentele expuse, se constată că nu este întemeiată critica formulată. Critica referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2158 din C. civ. privind nevalabila încheiere a contractului de împrumut pentru suma de 145.000 Euro autentificat sub nr. x din data de 5 august 2014 la BNP F., datorită lipsei remiterii sumei împrumutate, va fi înlăturată de către instanța supremă, având în vedere că recurenții-reclamanți nu au formulat un capăt de cerere distinct, prin care să fi solicitat constatarea nulității absolute a contractului de împrumut. Această critică nu poate fi analizată în prezentul cadru procesual, întrucât acestea exced limitelor învestirii primei instanțe, realizate prin petitul cererii de chemare în judecată. Astfel, prin cererea promovată s-a solicitat numai constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare de părți sociale ale S.C. E. S.R.L. autentificat sub nr. x din data de 30 iulie 2014 la G. pentru cauză ilicită și fraudă la lege, nefiind invocată vreo cauză de nulitate absolută a contractului de împrumut. Împrejurarea că s-a susținut caracterul simulat al contractului de împrumut, în sensul că nu reprezintă un veritabil contract de împrumut, ci un contract de vânzare-cumpărare al unei pensiuni, nu echivalează cu punerea în discuție a valabilității actului juridic de împrumut, din perspectiva condițiilor de fond pentru încheierea valabilă acestuia. Atâta timp cât recurenții nu au promovat o acțiune în nulitate absolută a contractului de împrumut pentru lipsa dovedirii remiterii efective a sumei împrumutate nu se poate invoca direct în recurs încălcarea dispozițiilor legale ale art. 2158 din C. civ. Pentru identitate de rațiune, va fi înlăturată și susținerea referitoare la aplicarea eronată a prevederilor art. 9 din Legea nr. 36/1995 coroborate cu prevederile art. 10 și art. 12 din Legea nr. 70/2015 și cu prevederile Legii nr. 656/2002 privind neîndeplinirea obligațiilor legale de către notarul public cu ocazia autentificării contractului de împrumut. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6) și pct. 8) din C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,