ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 182/2022

Ședința publică din data de 1 februarie 2022

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cereri de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă la data de 29 iunie 2020 în dosar nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și C., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că este constructor de bună- credință și că a edificat cu contribuție majoritară (90%) și cu acordul pârâților, construcțiile: casă, D+ P+M, situată în Craiova, str. x, jud. Dolj, compusă din 8 camere; casa, P+M, situata în Com. Talpas, jud. Dolj, compusă din 9 camere, să se dispună obligarea pârâților la plata către reclamant a unei sume reprezentând contravaloarea a 90% din construcțiile arătate pe care le evaluează la 70.000 euro, echivalentul în RON a sumei de 340.000 RON, urmând ca valoarea finală să fie stabilită pe baza unei expertize de specialitate.

I.2. Hotărârea pronunțată în primă instanță

Prin sentința nr. 78 din data 08.02.2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, în dosarul nr. x/2020, s-a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B. și C..

S-a dispus sesizarea OCPI în vederea notării litigiului ce face obiectul dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Dolj, secția I civilă în CF nr. x Talpas - nr. cadastral x și în CF electronică nr. 218095 Craiova - nr. cadastral x.

I.3. Hotărârea pronunțată în apel

Prin decizia civilă nr. 204 din data de 1 septembrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul A., împotriva sentinței civile nr. 78 de la 08 februarie 2021, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în dosarul nr. x/2020, în contradictoriu cu intimații-pârâți B. și C., având ca obiect acțiune în constatare.

A obligat apelantul-reclamant A. la plata sumei de 1.500 RON cheltuieli de judecată către intimații-pârâți B. și C..

II. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei nr. 204 din data de 1 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a declarat recurs reclamantul A..

II.1. Motivele de recurs

În susținerea recursului, recurentul se prevalează de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurentul-reclamant arată că, învestită fiind cu cercetarea criticilor din motivele apelului, curtea de apel a reținut că deși a invocat faptul că instanța nu este ținută de temeiul de drept al acțiunii, ci de obiectul și cauza juridică a pretențiilor, raportat la motivele acțiunii, cu toate acestea a respins apelul ca nefondat.

Prin cererea de chemare în judecară, recurentul-reclamant a formulat următoarele petite:

Astfel, se susține că, potrivit acțiunii, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumelor reprezentând dreptul de creanță asupra imobilelor pe care le-a construit cu bună-credință, fiind vorba despre o acțiune declarativă și, drept efect, urma să își realizeze drepturile de creanță.

Sub aspectul limitelor obiective ale cererii, respectiv pretenția concretă dedusă judecății și cauza juridică sunt cele care sunt indicate de către reclamant, iar instanța este ținută de aceasta chestiune, cu excepția temeiului juridic al acțiunii, în sensul că instanța este nu numai îndreptățită, ci chiar obligată, în exercitarea rolului activ, să ajute efectiv părțile în ocrotirea intereselor lor legitime.

În aceste condiții, instanța de apel a apreciat că ar fi vorba despre o acțiune de accesiune imobiliară artificială, deși niciodată, în motivarea cererii, reclamantul nu a susținut o asemenea situație.

Reținând un atare obiect și aceată cauză juridică, raportat la motivele acțiunii, curtea de apel a denaturat elementele cererii de chemare în judecată, în contextul în care reclamantul-recurent a înțeles să ceară dreptul său de creanță aferent construcțiilor, nicidecum accesiunea imobiliară artificială, date fiind textele de lege care fundamentează pretențiile deduse judecății și având în vedere că exista obligația din partea pârâților de a-l despăgubi cu contravaloarea dreptului său creanță, conform cererii de chemare în judecată, care se circumscrie unei acțiuni în pretenții.

Prin urmare, inadvertențele referitoare la cauza acțiunii și limitele judecății fixate de parte, judecătorul era obligat să califice acțiunea după scopul urmărit de acestea, dacă avea îndoieli în legătură cu temeiul de drept sau cu indicarea completă a acestuia; acest lucru nu trebuie confundat însă cu lipsa cauzei juridice a acțiunii, fiind atributul instanței să stabilească norma legală incidență în raport de obiectul concret dedus judecății.

Or, astfel cum rezultă în mod explicit din acțiune, dreptul pretins de reclamant este un drept de creanță, drept patrimonial, întrucât acesta nu are calitatea de proprietar al terenului și nu invocă accesiunea, ci exclusiv un drept de creanță decurgând din calitatea de constructor de bună-credință, drept care se consideră născut concomitent cu momentul valorificării dreptului de proprietate asupra construcției de către debitorul obligației de despăgubire.

În consecință, pornind de la temeiurile de fapt și de drept indicate în acțiune, recurentul-reclamant susține că pretinde plata dreptului de creanță, astfel încât, curtea de apel a desfășurat o cercetare în afara coordonatelor obiectului cererii și a identificat o altă cauză a acțiunii, pe care recurentul-reclamant nu a indicat-o.

Se constată că instanța de apel s-a îndepărtat de la limitele judecății, așa cum au fost ele stabilite prin cererea de chemare în judecată, denaturând obiectul și cauza juridică a pretențiilor formulate de reclamant.

Prin urmare, aceste inadvertențe referitoare la cauza acțiunii și la limitele judecații, fixate de partea ce conturează cadrul procesual înăuntrul căruia ar fi trebuit verificate criticile din apel, au drept consecință nerespectarea unui principiu fundamental al procesului civil, anume principiul disponibilității, ceea ce, în opinia recurentului, atrage incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Așa cum rezultă din motivarea în fapt, recurentul-reclamant este căsătorit cu fiica pârâților și, împreună cu soția sa, au convenit cu pârâții, foștii săi socrii, de comun acord cu aceștia, să edifice pe terenul acestora cele două construcții.

Ulterior, conform motivării în fapt, înțelegerea verbală nu s-a concretizat într-un înscris, și, mai mult, în legătură cu imobilul din com. Talpas, jud. Dolj, deși s-a încheiat act de vânzare-cumpărare, pârâții, împreună cu fosta soție, au căzut de acord să anuleze aceasta vânzare.

II.2. Apărările formulate în cauză

B. și C., în calitate de intimați - pârâți, în termen legal, prin avocat, au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului declarat de reclamant, cu cheltuieli de judecată efectuate de aceștia în recurs.

Prealabil, intimații susțin că deși recurentul-reclamant invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. potrivit căruia prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, dar cu toate acestea nu a menționat în concret care sunt aceste reguli de procedură nesocotite de curtea de apel.

În aceste condiții, intimații-pârâți, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., invocă nulitatea recursului declarat de reclamant, având în vedere, în plus față de cele deja arătate, că în cuprinsul cererii de recurs nici nu pot fi identificate critici care să poată fi încadrate de instanța de recurs în acest motiv de casare, astfel încât recurentul a indicat pur formal această teză de recurs.

În opinia intimaților, instanța fondului în mod corect a analizat acțiunea și temeiul de drept invocat, motivarea sentinței fiind completă, prin care se arata într-o maniera lămuritoare considerentele pentru care a fost pronunțată hotărârea.

Se arată că reclamantul, prin reprezentant convențional, a fost interpelat de către instanța dacă menține temeiul juridic inițial al cererii, astfel încât a fost pusă în discuția pârtilor aceasta chestiune, reclamantul a menționat temeiul de drept, astfel încât, instanța, în mod legal și temeinic, s-a pronunțat în limitele învestirii sale.

În practica judiciară și în doctrină, este unanim admis că în situația în care ar fi existat o înțelegere între proprietarul terenului și autorul lucrării, prin care primul îi îngăduie celui de-al doilea să efectueze o lucrare, nu operează instituția accesiunii imobiliare. Pentru a invoca buna-credință din perspectiva accesiunii imobiliare artificiale, reclamantul ar fi trebuit sa se raporteze mai întâi pe un act sau fapt de dobândire a proprietății asupra terenului, care însă nu a produs efect achizitiv, din motive independente de voința sa.

În aplicarea prevederilor art. 494 C. civ., referitoare la accesiunea construcțiilor, plantațiilor și a altor lucrări realizate de un terț pe terenul altuia, buna-credință a constructorului se determină prin raportare la dispozițiile art. 486 din același Cod, conform cărora posesorul era de bună-credință când posedă ca proprietar, în puterea unui titlu translativ de proprietate ale cărui vicii nu-i sunt cunoscute. Pe aceste baze, în literatura juridică s-a arătat că prin constructor de bună-credință se înțelege acea persoană care ridică o construcție, face o plantație sau altă lucrare pe un teren, având convingerea fermă, dar eronată, că acel teren se află în proprietatea sa.

Or, la dosarul cauzei există acte din care rezultă fără echivoc ca proprietarii terenului sunt cei doi intimați, drept de proprietate dobândit cu mult timp înainte ca apelantul să se căsătorească cu fiica acestora.

Intimații-pârâți arată că, în fapt, ei sunt proprietarii celor două imobile menționate în acțiune, recurentul A. neavând nicio contribuție la construirea acestora, astfel cum nereal susține.

Recurentul a fost căsătorit cu fiica lor D. între anii 2005-2019, dar recurentul nu a contribuit cu absolut nimic la construirea niciuneia dintre case.

În consecință, pe fond, intimații solicită respingerea recursului ca nefondat, dacă se va trece peste excepția nulității căii de atac.

II.4. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 204 din data de 1 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă este fondat, pentru considerentele ce urmează, în cauză neputând fi reținută excepția nulității căii de atac.

În ceea ce privește excepția nulității recursului invocată de către intimații-pârâți prin întâmpinarea formulată la motivele de recurs, Înalta Curte constată, pe de o parte, că recurentul-reclamant s-a prevalat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., iar, pe de altă parte, că argumentele dezvoltate în cuprinsul cererii de recurs sunt susceptibile de a fi analizate din perspectiva acestui caz de casare, în esență, recurentul invocând încălcarea dispozițiilor art. 22 din C. proc. civ.

În evaluarea criticilor formulate, Înalta Curte observă că instanțele de fond au reținut obiectul cererii de chemare în judecată prin intermediul căreia recurentul-reclamant a solicitat să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință pentru cele două imobile (din Craiova, str. x și din com. Talpaș jud. Dolj), susținând că a avut o contribuție majoritară (90%) la edificarea acestora, construcții ridicate cu acordul intimaților pârâți pe terenul proprietatea acestora (foștii săi socri); prin cel de-al doilea capăt de cerere, a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri, evaluate provizoriu la 70.000 euro, constând în contravaloarea a 90% din valoarea construcțiilor anterior menționate.

Totodată, prin cererea de chemare în judecată, dar și ulterior, la interpelarea instanței (la termenul din 8.02.2021, în fața tribunalului), recurentul-reclamant a arătat că temeiul juridic al cererii îl constituie dispozițiile art. 581 din C. civ. și, implicit, accesiunea artificială imobiliară.

Pornind de la această premisă pe care a considerat-o imuabilă, prima instanță, pronunțându-se în limitele și în termenii în care a fost învestită, a respins cererea ca neîntemeiată, reținând că în speță nu sunt întrunite premisele legale pentru ca reclamantul să poate invoca buna-credință din perspectiva accesiunii imobiliare artificiale, întrucât acesta ar fi trebuit să se întemeieze pe un act sau fapt juridic de dobândire a proprietății asupra terenului care nu a produs efectul achizitiv în patrimoniul său, din motive independente de voința sau cunoașterea sa, caz în care, reclamantul putea invoca falsa reprezentare că a edificat construcțiile pe terenul proprietatea sa.

Consecutiv, s-a apreciat că numai în aceste condiții, reclamantul ar fi fost în măsură să considere că prin atitudinea lor, proprietarii terenului au înțeles să își exercite dreptul de accesiune asupra construcțiilor, situație în care ar fi trebuit să uzeze de calea acțiunii declaratorii, prin care să solicite constatarea raportului juridic născut odată cu edificarea construcțiilor, urmată de realizarea drepturilor sale.

Or, în această cauză, reclamantul a arătat că a realizat cele două construcții ca urmare a înțelegerii cu proprietarii terenului, situație în care nu se poate întemeia pe accesiune.

În aceste condiții, prima instanță a apreciat că acțiunea, analizată pe temeiul instituției juridice a accesiunii artificiale imobiliare, nu poate fi admisă.

Deși în apel reclamantul a criticat neidentificarea de către prima instanță a normelor de drept aplicabile situației de fapt deduse judecății, curtea de apel a apreciat, chiar după invocarea prevederilor art. 22 alin. (2), (4) și (6) din C. proc. civ., că instanța învestită cu soluționarea unui litigiu este ținută de principiul disponibilității părților în procesul civil să se pronunțe în limitele, dar și în baza temeiului juridic indicat de parte, cu atât mai mult cu cât acesteia i-au fost solicitate precizări asupra temeiului pretențiilor deduse judecății și, în plus, pe parcursul soluționării cauzei, a beneficiat de asistență juridică de specialitate prin intermediul unui avocat.

În aceste circumstanțe, curtea de apel a concluzionat că prima instanță nu avea posibilitatea de a schimba temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamant, în condițiile în care acesta a arătat explicit că cererea sa de chemare în judecată are drept temei accesiunea artificială imobiliară, iar din petitul acțiunii reiese că acesta invocă situația constructului de bună-credință.

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant susține în mod fondat că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., încălcare care i-a cauzat o vătămare (neanalizarea efectivă a pretențiilor deduse judecății) ce nu poate fi altfel înlăturată decât prin casarea deciziei recurate, în temeiul cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Astfel, principiul disponibilității părților în procesul civil, consacrat ca atare în prevederile art. 9 din C. proc. civ., stabilește, între altele, că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților.

Complementar, întrucât principiul disponibilității nu are un caracter absolut, este reglementat și rolului judecătorului în aflarea adevărului (sau rolul activ al instanței), consacrat prin dispozițiile art. 22 din C. proc. civ., ambele reguli fundamentale de desfășurare a procesului civil fiind susceptibile de aplicare concomitentă în aceeași cauză.

Or, art. 22 din C. proc. civ. prevede astfel: "(1) Judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

(2) Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept pe care părțile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicații, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum și alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părțile se împotrivesc. (...)

(4) Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire. În acest caz judecătorul este obligat să pună în discuția părților calificarea juridică exactă.

(5) Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora.

(6) Judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. (...)"

Din conținutul acestei norme, contrar celor reținute de instanța de apel, reiese că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care sunt aplicabile cauzei deduse judecății, iar nu în baza temeiului juridic indicat de părți, părți care, pot să nu invoce o cauză juridică a cererii formulate sau, din eroare, neatenție ori din neștiință, pot indica un temei juridic greșit sau inadecvat față de finalitatea urmărită prin formularea cererii.

Mai mult decât atât, instanța are obligația de a da sau a recalifica faptele deduse judecății, în primul caz, dacă partea însăși nu a indicat un temei juridic, iar în cel de-al doilea, dacă partea a invocat un temei juridic greșit sau impropriu pretențiilor formulate și la a căror recunoaștere în justiție tinde.

O atare obligație subzistă în mod egal atât în cazul în care partea este asistată de avocat, cât și în ipoteza în care aceasta nu beneficiază de asistență juridică de specialitate.

Sigurul caz în care instanța sau judecătorii cauzei nu pot schimba denumirea sau temeiul juridic indicat de părți este cel descris de art. 22 alin. (5) din C. proc. civ., ipoteză în care este necesar acordul lor expres cu privire la drepturi de care, potrivit legii, pot dispune.

În acest context, este de precizat că numai în privința unor norme dispozitive părțile pot stabili astfel de convenții procesuale (cu referire la motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile judiciare), întrucât astfel de înțelegeri nu sunt permise în cazul unor norme imperative și a căror aplicare părțile ori instanța nu le pot înlătura (de exemplu, părțile nu pot opta pentru soluționarea unui litigiu pe baza dispozițiilor dreptului comun, dacă, în materia respectivă, în legătură cu care sunt formulate pretențiile într-un proces, există legi sau norme speciale, prioritare în aplicare, întrucât intervin efectele principiului de ordine publică specialia generalibus derogant, sens în care prevăd și art. 10 și art. 11 din C. civ.).

Or, în speța dedusă judecății, instanța de apel nu a indicat existența unei astfel de convenții între părți cu referire la temeiul juridic al cererii deduse judecății, ceea ce ar fi fost de natură a se constitui într-un veritabil impediment pentru identificarea de către instanță a normelor de drept aplicabile situației de fapt deduse judecății.

Ca atare, concluzia curții de apel în sensul că tribunalul nu avea posibilitatea de a schimba temeiul juridic al acțiunii formulate de reclamant este în mod vădit contrară prevederilor art. 22 alin. (1), (4) și (5) din C. proc. civ.

Pe de altă parte, principiul disponibilității părților impunea instanței respectarea obiectului cererii de chemare în judecată și limitelor în care au fost formulate pretențiile în cauză, potrivit art. 9 alin. (2) din C. proc. civ., instanța având obligația de a se pronunța, în aceste limite, asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Așa fiind, instanțele de fond deși au reținut în mod corect obiectul cererii de chemare în judecată nu au dat o calificare juridică pretențiilor reclamantului, deși au constatat că finalitatea urmărită de către reclamant era obligarea pârâților la dezdăunarea sa pentru cele două construcții ridicate, cu acordul acestora, pe terenul proprietatea pârâților.

Împrejurarea că în cadrul circumstanțelor factuale ale cauzei, sau cu valoare prejudicială, reclamantul a pretins constatarea calității sale de constructor de bună-credință, nu era de natură a antrena în mod necesar instituția de drept material a accesiunii artificiale imobiliare, chiar dacă noțiunea de constructor de bună-credință este un concept legal cu un conținut bine definit de normele dreptului civil edictate în această materie (art. 581, art. 586 etc. din C. civ.), întrucât această chestiune prejudicială trebuia tratată în contextul cererii prin care reclamantul tindea la realizarea pretinsului său dreptului său de creanță, născut din faptul material afirmat, al edificării unor construcții pe terenul proprietatea intimaților, dar cu acordul acestora.

Or, în contextul în care ab initio recurentul-reclamant a afirmat existența unui acord al intimaților-pârâți pentru ridicarea celor două construcții sau de a contribui la edificarea acestora, pentru calificarea juridică a cererii de chemare în judecată putea fi luată în considerare drept cauză juridică a acesteia o eventuală răspundere contractuală ori, în subsidiar, în absența dovedirii unor raporturi contractuale (chiar cu luarea în considerare a unei imposibilități de preconstituire a unor înscrisuri doveditoare), principiul îmbogățirii fără justă cauză - actio de in rem verso, potrivit art. 1345 și urm. din C. civ.

Stabilirea unei calificări juridice pentru situația de fapt dedusă judecății ori identificarea normelor juridice de drept substanțial aplicabile este un imperativ al procesului civil pentru asigurarea liberului acces la instanță al părților, în vederea protejării drepturilor și intereselor lor legitime, întrucât "niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă", astfel cum prevede art. 5 alin. (2) din C. proc. civ., precum și, în același sens, art. 1 alin. (1) și (2) din C. civ., instanțele de judecată având obligația de a analiza în mod real și efectiv pretențiile deduse judecății, potrivit standardului stabilit de Curtea europeană a drepturilor omului în aplicarea art. 6 par. 1 din Convenția europeană, în componeneta normei referitoare la dreptului de acces la instanță.

Având în vedere considerentele ce preced, Înalta Curte, constatând întrunit cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în aplicarea dispozițiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din același cod, va admite recursul declarat de reclamant și va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași curte de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-pârâți C. și B..

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 204 din data de 1 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 februarie 2022.