ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1773/2021

Ședința publică din data de 23 septembrie 2021

Deliberând, asupra cauzei de față reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău la 7 decembrie 2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș și în garanție pe Statul Român prin Ministerul de Finanțe, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligată pârâtă:

l. în temeiul art. 582 alin. (1), lit. b) pct. 2 C. civ. să ridice pe cheltuiala proprie imobilele construite în mod nelegal, abuziv în curtea casei sale (sala de nunti, garaj și suprafața de 33,12 mp din dispensarul veterinar);

Prin sentința civilă nr. 117 din 13 februarie 2019, Tribunalul Bacău, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș și chematul în garanție Statul Român prin Ministerul de Finanțe.

La 19 noiembrie 2019, apelantul-reclamant A. a invocat excepția de nelegalitate a autorizației de construcție nr. x din 13 decembrie 1993 .

Prin încheierea din 27 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a dispus introducerea în cauză, ca intervenient forțat, a emitentului actului administrativ, respectiv Consiliul Județean Bacău, în vederea soluționării excepției invocate.

Prin decizia nr. 227 din 22 iunie 2020, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins excepția de nelegalitate a autorizației de construcție nr. x din 13 decembrie 1993.

A admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 117 din 13 februarie 2019, pronunțată de Tribunalul Bacău, a schimbat în parte sentința apelată și a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a obligat pe pârâtă să ridice pe cheltuiala proprie imobilul garaj în suprafață de 25,40 mp identificat în expertiza B..

A fost obligată pârâta să aducă în stare de folosință agricolă terenul aflat sub garaj, după ridicarea construcției.

A fost obligată pârâta la plata către reclamant a contravalorii lipsei de folosință a terenului în suprafață totală de 519,95 mp (compus din 25,40 mp ocupați de garaj și 494,55 mp teren aflați sub construcția "sală de nunți") în cuantum de 2,4 RON/mp/lună începând cu 29 noiembrie 2017 (data formulării acțiunii) și până la data pronunțării hotărârii, iar în continuare, doar pentru terenul aflat sub garaj până la ridicarea acestuia.

Au fost respinse celelalte pretenții ca nefondate.

A fost menținută soluția de respingere cu privire la cererea de chemare în garanție. S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către apelant și nici de către intervenientul forțat.

Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, atât reclamantul A., cât și pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș au formulat recurs.

Criticile de nelegalitate invocate de reclamantul A., prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., vizează în esență următoarele aspecte:

Astfel, reclamantul a susținut că decizia recurată este lovită de nulitate absolută, pentru că judecătorul fondului nu a judecat pricina prin prisma art. 582 pct. 1 lit. b) și pct. 2 C. civ. și nu a ținut cont de autoritatea de lucru judecat a altor două hotărâri.

În această idee s-a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 582 alin. (1) lit. b) și pct. 2 C. civ., pe care a fost întemeiată acțiunea, temei de drept ce a fost modificat de instanța de fond și de apel în art. 494 C. civ. În acest sens s-a invocat nelegalitatea hotărârii instanței de apel, întrucât se raportează la un alt temei de drept, respectiv la accesiunea imobiliară artificială, reținându-se greșit că acest aspect a fost pus în discuție la termenul din 24 februarie 2020.

De asemenea, reclamantul a mai învederat că soluția de respingere a excepției de nelegalitate a autorizației de construcție, ridicată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, este greșită întrucât nu au fost analizate susținerile întemeiate pe art. 5 și art. 6 din Legea nr. 50/1991.

În raport de starea de fapt și de înscrisurile aflate la dosar, reclamantul a mai susținut că imobilele au fost construite cu rea-credință, iar aspectele esențiale nu au fost corect analizate de instanță.

În ceea ce privește daunele morale solicitate și cele privind lipsa de folosință, se susține că trebuiau acordate, întrucât pârâta, cu rea-credință a împiedicat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate

Prin recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. au fost invocate următoarele aspecte de nelegalitate:

Astfel, pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș a susținut că anterior restituirii suprafeței de teren reclamantului cu bună-credință a fost edificată o clădire, care face parte din domeniul public al Comunei Zemeș, fiind înscrisă în cartea funciară, că a plătit reclamantului chirie până când acesta a modificat cuantumul chiriei.

Ca urmare, se susține că, de fapt, reclamantul urmărește prin acțiune o îmbogățire fără justă cauză.

În termen legal, la 30 septembrie 2020, Agenția Județeană a Finanțelor Publice Bacău, în numele și pentru Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a comunicat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A. și admiterea recursului declarat de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș.

A precizat că din interpretarea dispozițiilor art. 72 C. proc. civ., art. 223 alin. (1) și art. 224 alin. (1) din Legea nr. 287/2009, rezultă că Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă. Statul Român nu este proprietarul construcțiilor edificate pe terenul reclamantului, iar Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș are calitatea de proprietar, nu de administrator al bunurilor.

În ceea ce privește repararea prejudiciului invocat de reclamant, a menționat că nu sunt întrunite condițiile pentru a fi atrasă răspunderea civilă delictuală, iar cuantumul daunelor morale solicitate este excesiv.

Recurentul-reclamant A. a comunicat, în termen legal, întâmpinare la recursul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș, prin care a solicitat, în principal, respingerea recursului ca inadmisibil, iar, în subsidiar, ca nefondat.

La 26 octombrie 2020, recurentul-reclamant A. a comunicat răspuns la întâmpinarea formulată de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin Agenția Județeană a Finanțelor Publice Bacău, prin care a arătat, în esență, că a chemat în garanție Statul Român în subsidiar. A subliniat că repararea prejudiciului invocat este prevăzută de dispozițiile art. 582 alin. (1) lit. b) și alin. (2) C. civ.

Prin încheierea din 20 mai 2021, completul de filtru a constatat îndeplinite condițiile de admisibilitate și a admis, în principiu, recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș împotriva deciziei civile nr. 227 din 22 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, fixând termen la 23 septembrie 2021, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării recursurilor.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. invocate de recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. invocat de recurenți, Înalta Curte reține că ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate pot fi: existența unei contrarietăți între considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că acțiunea este fondată; contrarietatea flagrantă dintre dispozitiv și considerente, cum este cazul admiterii acțiunii prin dispozitiv și justificarea în considerente a soluției de respingere a cererii de chemare în judecată; nemotivarea soluției din dispozitiv sau motivarea insuficientă a acesteia ori prezentarea în exclusivitate a unor considerente străine de natura pricinii, ceea ce nu se verifică în cauză.

Din analiza deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanța de apel și-a argumentat soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care prevede că "în considerentele hotărârii, instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță, Înalta Curte reține că instanța de apel și-a argumentat atât în fapt, cât și în drept soluția adoptată, neexistând elemente contradictorii sau străine de cauză, în condițiile în care instanța a analizat raporturile juridice dintre părți în limitele învestirii și a situației de fapt conturată în cauză și necontestată.

Astfel, instanța de apel în motivarea/argumentarea soluției adoptate a reținut în mod corect că în raport cu susținerile reclamantului "obiectul cauzei deduse judecății în apel constă în esență, în obligarea autorității la ridicarea pe cheltuiala proprie imobilele construite nelegal: sala de nunți, garaj și suprafață de 33, 12 mp din dispensarul veterinar, la curățarea tuturor deșeurilor și aducerea în stare de folosință agricolă a terenului așa cum era în anul 1936 când a fost cumpărat de autoarea apelantului, atât a terenului de pe care se vor ridica construcțiile cât și terenul nebetonat care a fost groapă de gunoi, aducerea terenului nebetonat la nivelul celui pe care autoritatea publică l-a betonat dinspre sala de nunți și pe care l-a înălțat cu până la 40 cm, prin nivelarea acestuia cu pământ fertil, achitarea de daune morale de 2.000.000 euro, achitarea, pentru lipsa de folosință a terenului, conform art. 582 pct. 2 C. civ. despăgubiri 5 euro/mp/lună."

În raport cu aceste aspecte, instanța de apel a reținut că, "temeiul de drept invocat de apelantul reclamant cu privire la petitele acțiunii, a fost cel al accesiunii, arătată în drept de acesta ca fiind art. 582 pct. 1, lit. b) pct. 2 C. civ..", iar referitor la acest temei de drept, "deși judecătorul este ținut de cauza cererii de chemare în judecată, respectiv în speță, accesiunea imobiliară, instanța nu este ținută și de textul de lege menționat, aceasta având obligația de a stabili dispozițiile legale aplicabile prin raportare la situația de fapt calificată juridic de parte."

Din această perspectivă, în motivarea soluției adoptate, instanța de apel a mai reținut că "prin raportare la art. 59 din legea de punere în aplicare a noului C. civ., în toate cazurile în care accesiunea imobiliară artificială presupune exercitarea unui drept de opțiune de către proprietarul imobilului, efectele accesiunii sunt guvernate de legea în vigoare la data începerii lucrării. Astfel, în cauza de față, cum din probele administrate a rezultat faptul că imobilele prin raportare la care s-a invocat dreptul de accesiune, au fost edificate anterior anului 2010, se reține că regimul accesiunii este cel reglementat de dispozițiile art. 494 C. civ. 1864, temei pus în discuție la termenul din 24.02.2020."

De asemenea, în considerentele deciziei recurate s-a reținut că "pe parcursul judecății din apel, apelantul a invocat excepția de nelegalitate a autorizației de construcție emisă pentru imobilul sală de nunți, chestiune prejudicială dată în competența prezentei instanțe prin prisma dispozițiilor art. 4 L 554/2004", excepție analizată și argumentată în condițiile în care instanța a reținut că "deși din punct de vedere procedural, dispozițiile ce se aplică în cauză sunt cele în vigoare la data sesizării instanței cu cauza în care s-a invocat excepția, pentru soluționarea pe fond a acesteia, se vor avea în vedere dispozițiile legale în vigoare la data emiterii actului contestat" cu referire la aplicabilitatea următoarelor dispoziții legale: Legea nr. 50/1991, art. 1 și 6, în forma în vigoare la data emiterii autorizației de construcție.

Înalta Curte constată că instanța de apel și-a motivat soluția adoptată prin raportare atât la starea de fapt constatată în cauză, necontestată în condițiile în care "reclamantul a dobândit dreptul de proprietate în baza legii 10/2001, inițial asupra unei suprafețe de 1310 mp teren, prin sentința civilă nr. 244/2003 pronunțată de Tribunalul Bacău, astfel cum a rămas irevocabilă prin decizia nr. 6585/2004 a ÎCCJ. Curtea reține ca fiind relevante considerentele acestei din urmă instanțe, care a reținut că instanța de apel (care a menținut sentința de fond) a interpretat greșit dispozițiile art. 16 din L 10/2001, neavând în vedere faptul că bunul aparține domeniului public al comunei. Astfel, a reținut ÎCCJ în motivarea recursului, faptul că sala de festivități-cămin cultural, face parte din categoria unui așezământ social-cultural necesar continuării activităților obștești sau social culturale din localitate, exceptat de la restituirea în natură (terenul destinat utilităților)."

Totodată, Înalta Curte observă și constată că instanța de apel și-a motivat soluția în condițiile în care în ce privește "achitarea de despăgubiri pentru lipsa de folosință", ultimul petit din acțiune, s-a reținut că din modul de formulare a petitului, "rezultă că apelantul reclamant urmărește despăgubiri pentru lipsa de folosință a aproape întregului teren retrocedat. Or, astfel cum s-a arătat anterior, prin invocarea ca temei de drept a accesiunii imobiliare, reclamantul a circumscris acțiunea numai la suprafețele de teren care fac obiectul dreptului său de opțiune, respectiv cele pe care s-au edificat construcții (legal sau nelegal). Astfel, instanța nu poate ca în baza temeiului indicat de reclamant, să analizeze și să acorde reclamantului lipsa de folosință asupra întregului teren retrocedat, o astfel de posibilitate având instanța numai în ipoteza în care ar fi fost învestită cu o cerere în răspundere civilă delictuală.

De asemenea, se mai reține faptul că, întrucât manifestarea de voință a apelantului reclamant în sensul invocării accesiunii se consideră că produce efecte prin prisma dispozițiilor art. 494 C. civ. doar din momentul promovării prezentei acțiuni, instanța va avea în vedere posibilitatea acordării contravalorii lipsei de folosință, doar de la acest moment. Nu vor fi reținute susținerile apelantului reclamant referitor la faptul că acțiuni similare au fost promovate de acesta, însă i-au fost respinse. Din observarea acestor acțiuni rezultă că, cu excepția celei respinse ca prematur formulate în baza legii 10/2001, cererile ulterioare ale reclamantului, vizând problema ridicării construcțiilor și cea a lipsei de folosință, au fost respinse pe considerente de procedură, neavând loc o cercetare pe fond a cauzei."[…] "La stabilirea contravalorii lipsei de folosință, cu începere de la data formulării acțiunii" s-a avut în vedere "doar suprafața aferentă garajului precum și pe cea aferentă sălii de nuntă, respectiv cele pe care sunt edificate aceste construcții cu privire la care s-a invocat accesiunea. Se mai are în vedere de către instanță faptul că, potrivit susținerilor apelantului-reclamant, din anul 2014 acesta a delimitat terenul exterior clădirilor aflate pe terenul său (garaj și sală de nunți) cu gard, nepermițând accesul pe acestea, astfel încât, întrucât la data promovării prezentei, suprafața de teren nedeținută în fapt de apelant era cea aferentă sălii de festivități și garajului (care fac obiectul prezentei acțiuni), rezultă că lipsa de folosință nu poate privi decât aceste suprafețe."

Or, din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel și-a argumentat soluția adoptată atât în fapt, cât și în drept, Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, ceea ce nu se verifică în speță.

Astfel, Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 decembrie 2017 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei Unitatea Administrativ Teritorială Zemeș și a chematului în garanție Statul Român prin Ministerul de Finanțe la ridicarea imobilelor construite ilegal în curtea sa, pe cheltuială proprie, conform art. 582 alin. (1) lit. b) C. civ., să aducă terenul la starea inițială de teren agricol, să înalțe cu 40 cm terenul nebetonat, pentru a ajunge la nivel cu restul curții, să îi plătească daune de 2.000.000 euro, să îi achite daune materiale pentru lipsa de folosință, conform modului de calcul indicat.

Față de obiectul dedus judecății și în condițiile în care din probele administrate a rezultat faptul că imobilele prin raportare la care s-a invocat dreptul de accesiune, au fost edificate anterior anului 2010, Înalta Curte reține că în mod legal și corect a reținut instanța de apel că regimul accesiunii este cel reglementat de dispozițiile art. 494 C. civ. 1864 prin raportare la art. 59 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

Din această perspectivă sunt nefondate susținerile reclamantului legate de modificarea de către instanța de apel a temeiului de drept al acțiunii.

Or, față de dispozițiile legale enunțate, incidente în litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, față de succesiunea faptelor si actelor juridice ce vizează construcțiile din litigiu, instanța de apel reținând și puterea de lucru judecat a considerentelor sentinței nr. 105/2009 a Tribunalul Bacău, rămasă irevocabilă, în ce privește sala de nunți edificată în anii 1993-1997 având autorizațiile emise de lege, în mod legal și corect, s-a constatat existența bunei-credințe a unității administrative la momentul edificării ei.

În ce privește critica recurentului legată de neacordarea daunelor morale solicitate, de faptul că motivarea capătului de cerere referitor la daunele morale, este legată în principal de litigiile promovate de reclamant cu privire la terenul expropriat, precum și cu privire la neajunsurile legate de faptul că a trebuit să suporte evenimentele desfășurate în sala de nunți, inclusiv utilizarea necorespunzătoare de către persoanele care au folosit sala de nunți, a terenului său, Înalta Curte reține că în raport cu obiectul dedus judecății întemeiat pe instituția accesiunii, în mod legal a reținut instanța de apel că o asemenea solicitare excede temeiul de drept invocat de apelant, grefându-se pe răspunderea civilă delictuală, care nu a fost invocată în cauză.

Nefondate sunt și susținerile recurentului-reclamant legate de soluția de respingere a excepției de nelegalitate a autorizației de construcție, ridicată în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care instanța de apel a examinat excepția de nelegalitate a autorizației de construcție nr. x/13.12.1993, în raport cu motivele invocate în susținerea acestei excepții, respectiv că la momentul emiterii actului administrativ contestat s-au încălcat dispozițiile art. 1 și art. 7 din Legea nr. 50//1991, care vizează faptul că o astfel de autorizație nu poate fi eliberată decât proprietarului, precum și dispozițiile legii care prevăd necesitatea existenței avizelor necesare desfășurării obiectivului pentru care se solicită emiterea autorizației.

Din această perspectivă instanța de apel, în mod legal și corect, a analizat excepția în raport de faptul că dreptul de proprietate al fostului proprietar expropriat a fost recunoscut doar în urma retrocedării terenului, respectiv după urmarea procedurilor legale prevăzute de Legea nr. 10/2001, că dreptul de proprietate al reclamantului a fost recunoscut în anul 2010, aspecte ce au fost raportate la actele depuse de Consiliul Județean, care a emis autorizația de construcție a sălii de nunți, din care rezultă că cererea de emitere a actului administrativ a fost formulată de reprezentantul autorității publice, în considerarea faptului că terenul aparținea Consiliului Local al Comunei Zemeș.

De asemenea, în raport cu dispozițiile legale ce guvernează raporturile juridice dintre părți, art. 494 C. civ., Înalta Curte mai reține că instanța de apel a analizat în mod legal și corect existența relei-credințe a pârâtei în ceea ce privește garajul edificat pe terenul reclamantului, în suprafață de 25,40 mp teren, fără autorizație de construcție.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile formulate nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 227 din 22 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 227 din 22 iunie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 septembrie 2021.