ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 713/2025

Ședința publică din data de 20 martie 2025

Deliberând asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Onești la data de 25 mai 2019, reclamantul Municipiul Onești, prin primar, a chemat în judecată pe pârâta S.C. Servsal S.A. Onești, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună: obligarea pârâtei la a preda reclamantei terenul categoria de folosință curți construcții în suprafață de 13.315 m.p., identificat cu nr. cadastral x și construcțiile edificate pe acesta, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea funciară nr. x/UAT Onești, libere de orice sarcini, potrivit art. 9 alin. (2) din Contractul de concesiune nr. x/1.04.2013; obligarea pârâtei la plata de despăgubiri materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunului proprietate publică, pe temeiul răspunderii civile delictuale, calculată la valoarea taxei anuale de ocupare loc public aplicabilă de la data rezilierii contractului de concesiune, prin decizia civilă definitivă nr. 602/31.03.2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău în dosarul nr. x/2013, și până la data executării efective a obligației prevăzute la pct. l din acțiune; obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii, în sumă de 500 euro pe zi de întârziere, potrivit art. 11 alin. (2) din Contractul de concesiune nr. x/01.04.2013, calculate de la data rezilierii contractului de concesiune și până la data executării efective a obligației prevăzută la pct. l din acțiune; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acest proces.

Prin sentința nr. 2306 din 24 octombrie 2019, pronunțată de Judecătoria Onești în dosarul nr. x/2019, a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bacău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal în data de 11 noiembrie 2019.

La data de 20 ianuarie 2020, reclamantul a depus cerere de modificare a acțiunii inițiale, prin care a mărit cuantumul despăgubirilor materiale solicitate la suma totală de 24.712.640 RON, sumă ce va fi actualizată până la predarea efectivă a imobilelor, precum și al daunelor cominatorii în cuantum total de 685.000 euro, sumă ce va fi actualizată până la predarea efectivă a imobilelor, arătând că, de la momentul introducerii cererii de chemare in judecată și până în prezent, pârâta nu a înțeles să își achite obligațiile legale, fapt ce a condus la majorarea debitului ce reprezintă un prejudiciu pentru bugetul Municipiului Onești.

Pârâta a depus cerere reconvențională, prin care a solicitat să se constate dreptul său de preferință cu privire la cumpărarea, concesionarea, închirierea terenului în suprafață de 14924,00 mp, identificat cu nr. cadastral x, teren pe care se află construcțiile proprietatea sa, în temeiul art. 32

1

alin. (3) din O.U.G. nr. 88/1997.

Prin încheierea nr. 314 din 29 iunie 2020, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Bacău, secția I civilă.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bacău, secția I civilă, la data de 28 iulie 2020 sub dosar nr. x/2019.

Prin sentința nr. 942 din 12 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, a fost admisă excepția inadmisibilității primului capăt de cerere (obligare predare teren 13315 mp și construcțiile edificate pe teren), acesta fiind respins ca atare; au fost respinse, ca nefondate, celelalte capete de cerere privind pe reclamantul Municipiul Onești, prin primar, și pe pârâta S.C. Servsal S.A. Onești.

Prin încheierea din 28 aprilie 2023, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a respins cererea de suspendare a judecății apelului, formulată de intimată și, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, a constatat încetată acțiunea în ce privește capetele de cerere formulate pentru obligarea pârâtei la plata de despăgubiri și daune cominatorii.

Prin decizia nr. 236 din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, a admis apelul civil formulat de apelantul-reclamant Municipiul Onești, prin primar, împotriva sentinței nr. 942 din 12 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Bacău, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata-pârâtă S.C. Servsal S.A. Onești, prin lichidator judiciar A., având ca obiect obligație de a face; a anulat, în tot, sentința apelată și, în rejudecare, a respins, ca nefondată, excepția inadmisibilității primului capăt de cerere, a admis, în parte, acțiunea, a obligat pe pârâtă să predea reclamantului, liber de orice sarcini, terenul categoria curți construcții în suprafață de 13.315 mp (suprafața măsurată fiind de 13.402 mp), identificat cu număr cadastral x, înscris în CF nr. x UAT Onești, identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză de domnul expert B., teren ce a făcut obiectul Contractului de concesiune nr. x din 1.04.2013; în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, a constatat încetată acțiunea în ce privește capetele de cerere formulate pentru obligarea pârâtei la plata de despăgubiri și daune cominatorii; a respins, ca nefondată, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță; a obligat intimata să plătească apelantului suma de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva încheierii din 28 aprilie 2023 și a deciziei nr. 236 din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă, reclamantul Municipiul Onești, prin primar, a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin critica formulată împotriva încheierii din 28 aprilie 2025, recurentul susține că nu sunt incidente, în cauză, dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în temeiul cărora instanța de apel a constatat încetată acțiunea reclamantului în privința capătului de cerere vizând obligarea pârâtei la plata despăgubirilor materiale, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a bunului proprietate publică, pe temeiul răspunderii civile delictuale, precum și obligarea pârâtei la plata de daune cominatorii.

Învederează că acest articol nu se aplică în procesele care au ca finalitate obținerea unui titlu executoriu întrucât demersurile de obținere a unei hotărâri judecătorești care să statueze asupra drepturilor creditorilor nu împietează asupra caracterului concursual și colectiv al procedurii insolvenței. Apreciază că nu se poate dispune încetarea acțiunii dacă valorificarea dreptului ce face obiectul acesteia nu se va putea realiza în cadrul procedurii insolvenței, textul legal fiind incident doar în cazul acțiunilor care reprezintă mijloace apte să asigure valorificarea efectivă a creanței pe calea unei proceduri de executare silită.

Recurentul critică decizia instanței de apel sub aspectul admiterii parțiale a apelului și a respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei să predea reclamantei construcțiile edificate identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Onești, libere de orice sarcini.

Arată că instanța de apel a observat că obiectul concesionării a fost doar terenul, nu și construcțiile C1-C7 indicate de către Municipiul Onești, însă admiterea doar în parte a acțiunii încalcă dreptul de proprietate publică al UAT Onești, garantat de Constituția României.

Învederează că, raportat la obiectul și cauza acțiunii, în mod greșit, instanța de apel a apreciat că nu a fost învestită să analizeze obligația de predare a construcțiilor edificate pe teren, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Onești, libere de orice sarcini, ci doar să cerceteze dacă, potrivit clauzei de la art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune, pârâta avea obligația de a preda aceste construcții.

Afirmă că lipsa unei calificări juridice corespunzătoare a cererii deduse judecății constituie un argument pentru constatarea încălcării rolului activ al instanței, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Apreciază că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că situația construcției nu poate fi stabilită în prezentul litigiu, deoarece instanța de judecată a fost învestită doar limitat, cu petitele ce au fost analizate, deși primul capăt de cerere l-a reprezentat obligația de predare a construcțiilor edificate pe teren, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Onești, libere de orice sarcini, iar acesta constituia o modalitate de a uza de dreptul său de proprietate.

Susține că, în cauză, nu era vorba despre existența unei suprapuneri a două drepturi de proprietate, respectiv dreptul de proprietate asupra construcțiilor și dreptul de proprietate asupra terenului pe care s-au edificat aceste construcții întrucât în ambele situații proprietar tabular este reclamanta UAT Onești și nu se regăsește ipoteza în care s-ar fi construit pe terenul altuia.

Învederează că, în mod greșit, s-a reținut lipsa învestirii instanței de judecată cu o cerere referitoare la respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire, raportat la dispozițiile art. 865 alin. (1) C. civ.

Arată că statul și unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de titulari ai dreptului de proprietate publică, au, potrivit alin. (1) al art. 865 C. civ., obligația de a întreprinde orice măsuri necesare pentru apărarea proprietății publice, respectiv atât măsuri administrative, cât și măsuri de natură juridică, fie ele civile - acțiuni în justiție prin care, în general, se apără proprietatea (acțiuni contractuale și delictuale), acțiuni posesorii, precum și acțiunea în revendicare, fie penale - plângeri referitoare la atingeri de natură penală, aduse proprietății publice.

Calitatea de bun domenial presupune că titularul dreptului de proprietate publică are obligația de a întreprinde orice măsuri necesare pentru apărarea proprietății publice, inclusiv să apere în justiție dreptul său care a fost încălcat. În acest scop el va putea recurge la mijlocul direct de apărare a dreptului de proprietate, care este acțiunea în revendicare, dar are posibilitatea introducerii în justiție a oricărei acțiuni posesorii, inclusiv a unei acțiuni posesorii în obligația de a face, aceasta constituind un mijloc de apărare în justiție a dreptului de proprietate, aflat la îndemâna proprietarului bunului împotriva posesorului sau împotriva altei persoane care deține bunul respectiv fără drept.

Așadar, instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, în sensul că acțiunea, în raport de precizarea obiectului cererii și de temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv art. 861 raportat la art. 865 din C. civ., reprezintă o veritabilă acțiune posesorie și, în mod vădit eronat, a fost calificată ca fiind o acțiune în răspundere contractuală, prin aplicarea exclusivă a clauzei de la art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune.

Recurentul susține și nerespectarea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și de art. 6 alin. (1) CEDO.

Expune situația de fapt și istoricul raporturilor contractuale derulate între părți, și susține că, în urma rezilierii Contractului de concesiune nr. x/01.04.2013, pârâta nu a înțeles să elibereze de bunăvoie și să pună la dispoziția Municipiului Onești, în calitate de proprietar, suprafața de teren care a făcut obiectul contractului de concesiune și construcțiile edificate pe aceasta, situate în Municipiul Onești, str. x, deși ele îi revin de plin drept, gratuit și libere de orice sarcini, fapt ce îl îndreptățește pe proprietarul bunurilor la a solicita instanței, pe calea procedurii de drept comun, îndeplinirea obligației de a face.

Afirmă că cele șapte construcții edificate sunt atestate în domeniul public al Municipiului Onești, în conformitate cu Hotărârea Consiliului Local al Municipiului Onești nr. 39/02.08.2002, imobile pe care pârâta le ocupă fără drept, iar Contractul de concesiune nr. x/01.04.2013 a fost însușit de către ambele părți contractante, acestea fiind ținute să-și respecte întocmai obligațiile asumate, conform principiului forței juridice obligatorii a contractului.

Invocă dispozițiile art. 136 din Constituția României și ale art. 861 C. civ. și arată că instanța de apel a nesocotit faptul că Municipiul Onești, în calitate de proprietar de drept, și-a consolidat dreptul său de proprietate, procedând la intabularea dreptului său de proprietate asupra acestor imobile, înscriind imobilul în Cartea Funciară nr. x/UAT Onești, conform încheierii de carte funciară nr. x/22.01.2003 emise de către BCPI Onești, în temeiul Hotărârii Consiliului Local Onești nr. 39/02.08.2002.

Susține că prevederile clauzelor Contractului de concesiune nr. x/01.04.2013 sunt în acord cu dispozițiile Ordonanței de urgență nr. 54/2006 și Hotărârii Guvernului nr. 168/2007 și, prin urmare, fiind vorba despre un contract bilateral, voința părților este cea care guvernează raporturile juridice dintre acestea.

Recurentul învederează că hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea prevederilor art. 50 din Normele metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/2006, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 168/2007, întrucât nu a luat în considerare faptul că obligația concesionarului de a preda concedentului construcțiile edificate identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Onești, libere de orice sarcini, este o obligație instituită de către lege și de la care nu se poate deroga.

Reiterează aplicabilitatea principiului executării în natură reglementat în art. 1.516 alin. (1) din C. civ., principiu care este incident și în cazul obligațiilor de a face și invocă dispozițiile art. 1.527 alin. (1) C. civ., potrivit cărora "creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă".

Prin întâmpinare, intimata S.C. Servsal S.A. a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Susține astfel că, raportat la pretențiile recurentei de realizare a creanțelor asupra averii debitorului, la faptul că sentința de deschidere a procedurii falimentului a rămas definitivă la data de 29 martie 2023, precum și la dispozițiile art. 75 din Legea nr. 85/2014, este legală soluția curții de apel, prin care s-a constatat încetată acțiunea în privința capetelor de cerere vizând daunele materiale și daunele cominatorii.

Învederează că, analizând obiectul și cauza acțiunii, instanța de apel a constatat corect că nu a fost învestită să examineze cui aparține dreptul de proprietate asupra construcțiilor ce se află pe terenul concesionat, ci doar dacă, potrivit clauzei prevăzute la art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune, pârâta avea obligația de a preda aceste construcții. Așadar, apreciază că instanța de apel a analizat dacă există în sarcina pârâtei obligația predării construcțiilor în cauză, constatând că în contract nu este prevăzută o astfel de obligație.

Recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

Prin rezoluție a fost fixat termen de judecată la 20 martie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Prin critica formulată împotriva încheierii din 28 aprilie 2025, ce urmează a fi analizată din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, sens în care arată că acest text legal nu se aplică în procesele care au ca finalitate obținerea unui titlu executoriu, precum în cauză, ci doar în cazul acțiunilor care reprezintă mijloace apte să asigure valorificarea efectivă a creanței pe calea unei proceduri de executare silită.

Potrivit art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, "De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. (…) La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează".

Această dispoziție legală imperativă își găsește resortul în caracterul colectiv și concursual al procedurii de insolvență, fiind interzis creditorilor să inițieze noi acțiuni judiciare ori extrajudiciare pentru a-și realiza creanțele asupra averii debitorului, și să le continue, dacă erau deja începute, urmând ca valorificarea drepturilor de creanță să aibă loc în cadrul procedurii speciale de insolvență, derogatorie de la dreptul comun.

Din interpretarea textului legal precitat, rezultă că, după rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii, intervine încetarea acțiunii judiciare, iar instanța învestită cu soluționarea unui astfel de litigiu va constata incidența art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 și, pe cale de consecință, va dispune încetarea judecării procesului, în etapa procesuală în care se află. Dreptul de creanță născut anterior deschiderii procedurii va putea fi valorificat exclusiv în cadrul procedurii de insolvență, cu respectarea exigențelor legii speciale.

Alegațiile recurentei în sensul în care textul legal nu se aplică în procesele care au ca finalitate obținerea unui titlu executoriu, nu poate fi primită, în raport cu dispozițiile art. 102 alin. (3) din legea insolvenței, potrivit cărora "cererea de admitere a creanțelor trebuie făcută chiar dacă acestea nu sunt stabilite printr-un titlu". Astfel, pentru valorificarea creanțelor în procedura insolvenței nu este necesar ca acestea să fie constatate printr-un titlu executoriu, fiind suficiente înscrisuri sau alte mijloace de probă cu care să se dovedească existența și întinderea lor.

În acest sens, urmează a fi avute în vedere și considerentele Deciziei nr. 22/2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii (publicată în M.Of. nr. 62 din 23 ianuarie 2025), prezentând relevanță, în contextul analizat, considerentele cuprinse la paragrafele 95 și 126 care au următorul conținut:

"(…) 95. Din textul de lege sus-citat [art. 75 alin. (1) teza I din Legea nr. 85/2014] rezultă că nu se suspendă decât acțiunile pentru recuperarea creanțelor, nu și cele care au ca obiect rezilierea/rezoluțiunea contractelor pentru neexecutare, acțiunile prin care se solicită anularea unui act juridic, acțiunile reale etc. În situația în care astfel de acțiuni în anulare, reziliere sau rezoluțiune au și capete de cerere subsidiare, constând în restituirea prestațiilor sau acoperirea unor prejudicii ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, acestea vor fi disjunse și suspendate în temeiul art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Așadar, în cauză, față de calitatea intimatei-pârâte, de debitoare împotriva căreia s-a dispus, prin hotărâre definitivă, intrarea în procedura generală a insolvenței și de obiectul capetelor de cerere cu privire la care s-a dispus măsura contestată în prezentul recurs, capete de cerere privind obligarea pârâtei la plata de despăgubiri și daune cominatorii, Înalta Curte constată că, în mod legal, s-a apreciat ca fiind incidentă ipoteza reglementată de teza finală a textului de lege anterior evocat și s-a dispus încetarea acțiunii judiciare.

În acest context, trebuie precizat că nu se poate da curs în această fază procesuală excepției autorității de lucru judecat invocată de intimată, întrucât, în raport de incidența normei speciale, anterior analizată, urmează a se valida măsura încetării acțiunii civile în aplicarea, prioritară, a acestor dispoziții subzistă.

Printr-o altă categorie de critici, îndreptate împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, recurentul susține că s-a reținut greșit lipsa învestirii instanței de judecată cu o cerere referitoare la respectarea dreptului de proprietate asupra imobilului clădire, raportat la dispozițiile art. 865 alin. (1) C. civ., și, prin urmare, se impune examinarea acesteia din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul arată că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității, în sensul că acțiunea, în raport de precizarea obiectului cererii și de temeiul de drept invocat de reclamantă, respectiv art. 861 raportat la art. 865 din C. civ., reprezintă o veritabilă acțiune posesorie și, în mod vădit eronat, a fost calificată ca fiind o acțiune în răspundere contractuală, raportat la aplicarea exclusivă a clauzei de la art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune.

Apreciază recurentul că, în mod greșit, instanța de apel a considerat că situația construcției nu poate fi stabilită în prezentul litigiu deoarece instanța de judecată a fost învestită doar cu petitele ce au fost analizate, deși primul capăt de cerere l-a reprezentat obligația de predare a construcțiilor edificate pe teren, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea Funciară nr. x/UAT Onești, libere de orice sarcini, iar această solicitare constituie o modalitate de a uza de dreptul său de proprietate.

Deși nelegalitatea deciziei a fost susținută din această perspectivă pe temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., toate criticile menționate se circumscriu și vor fi astfel analizate pe tărâmul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), întrucât pun în discuție încălcarea de către instanța de apel a unor principii și reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea hotărârii, recurentul afirmând, în esență, că cererea dedusă judecății nu ar fi primit calificarea juridică corespunzătoare, și că, astfel, instanța ar fi încălcat limitele învestirii stabilite prin cererea de chemare în judecată, încălcându-și, totodată, obligațiile ce îi reveneau în virtutea dispozițiilor art. 22 C. proc. civ. referitoare la rolul activ al judecătorului.

Înalta Curte reține sub acest aspect că, potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără, însă, a depăși limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel. În același sens, art. 397 alin. (1) C. proc. civ. prevede că "instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. Instanța nu poate acorda mai mult sau altceva decât s-a cerut, dacă legea nu prevede altfel".

Cererea de chemare în judecată reprezintă actul de procedură prin care se declanșează procesul civil, iar unul dintre principalele efecte juridice ale cererii de chemare în judecată formulate de reclamant îl constituie stabilirea cadrului procesual în care se va desfășura judecata din punct de vedere al părților (cadrul procesual subiectiv), precum și din punct de vedere al pretenției concrete deduse judecății și al cauzei pe care se fundamentează respectiva pretenție, înțeleasă astfel ca situație de fapt calificată juridic (cadrul procesual obiectiv).

Prin urmare, în raport cu dispozițiile legale mai sus enunțate, instanța este ținută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, astfel încât trebuie să hotărască asupra a tot ceea ce formează obiectul cererii deduse judecății și în raport de persoanele care figurează ca părți în proces.

Totodată, potrivit dispozițiilor art. 476 alin. (1) C. proc. civ., apelul exercitat în termen provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanța de apel analizând cauza atât în fapt, cât și în drept, însă judecata în apel este limitată, pe de o parte, de ceea ce s-a apelat - tantum devolutum quantum appellatum - și, pe de altă parte, de ceea ce s-a dedus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum -, așa cum rezultă din prevederile art. 478 C. proc. civ.

În calea de atac devolutivă a apelului instanța verifică soluția atacată atât din punctul de vedere al temeiniciei acesteia, statuând dacă situația de fapt reținută prin hotărâre este concordantă probelor administrate în cauză și a fost corespunzător stabilită, cât și sub aspectul legalității, respectiv dacă prima instanță a identificat, interpretat și aplicat corect normele de drept material incidente situației de fapt dedusă judecății.

Conform prevederilor art. 478 alin. (1) și (3) C. proc. civ., referitoare la limitele efectului devolutiv, prin apel nu se poate schimba cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, respectiv calitatea părților, cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată și nici nu se pot formula pretenții noi.

În cauză, contrar susținerilor recurentului, nu poate fi însă reținută încălcarea acestor norme de procedură, instanța de apel analizând pretențiile deduse judecății potrivit calificării juridice pe care însăși partea le-a dat-o prin cererea de chemare în judecată și cu respectarea principiului devoluțiunii în apel.

Astfel, primul capăt de cerere al acțiunii deduse judecății, cu privire la care recurentul invocă încălcarea limitelor învestirii, vizează obligarea pârâtei S.C. Servsal S.A. Onești să predea reclamantului terenul categoria de folosință curți construcții în suprafață de 13.315 m.p., identificat cu nr. cadastral x, și construcțiile edificate pe acesta, identificate cu numerele cadastrale nr. x, intabulate în Cartea funciară nr. x/UAT Onești, libere de orice sarcini, potrivit art. 9 alin. (2) din Contractul de concesiune nr. x/01.04.2013, întemeiat în drept pe prevederile art. 136 din Constituție, ale art. 1516 alin. (1), art. 1527 alin. (1), art. 1270 alin. (1) și ale art. 861 C. civ.

Pentru corecta calificare a demersului judiciar al reclamantului, esențiale sunt motivele acțiunii, care dau, în concret, cauza juridică a acesteia, independent de temeiul juridic indicat de parte, care poate fi eronat [dar susceptibil de încadrare și calificare corectă de către instanță, conform art. 22 alin. (4) C. proc. civ..].

Or, în speță, motivele cererii de chemare în judecată relevă, fără putință de tăgadă, că ceea ce s-a pretins în cadrul procesului a fost angajarea răspunderii pârâtei în raport cu obligațiile stabilite prin contractul de concesiune încheiat între părți și reziliat prin decizia nr. 602 din 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, reclamantul solicitând predarea imobilului teren și construcții, conform stipulațiilor contractuale, respectiv conform art. 9 alin. (2) din contractul de concesiune nr. x/01.04.2013.

Mai mult, în fața instanței de apel, prin cererea de apel, reclamantul a solicitat, în mod expres, schimbarea, în integralitate, a sentinței atacate și admiterea primului capăt de cerere, invocând cu art. 9 alin. (1) și art. 7 alin. (8) din același contract.

Doar prin intermediul recursului pendinte recurentul-reclamant susține că a învestit instanța de judecată cu o acțiune posesorie întemeiată pe dreptul de proprietate publică al unității administrativ-teritoriale, pretinzând că temeiul de drept ar fi art. 861 raportat la art. 865 din C. civ.

Or, examinând decizia atacată, instanța de recurs reține că din niciun considerent al acesteia nu rezultă că instanța devolutivă s-ar fi îndepărtat de la obiectul concret al pretențiilor deduse judecății în analiza pe care a efectuat-o, ci, dimpotrivă, din cuprinsul hotărârii rezultă că instanța de apel a procedat la analiza punctuală a fiecărei chestiuni relevante invocate, infirmând soluția pronunțată de tribunal și constatând că acțiunea este admisibilă, raportat la cauza acesteia - răspunderea contractuală, și soluționând litigiul în limitele învestirii, așa cum au fost stabilite de reclamant prin cererea de chemare în judecată și, respectiv, prin cererea de apel.

Astfel, în analiza solicitării reclamantului de a restitui terenul categoria de folosință curți construcții și construcțiile C1-C7 aflate pe teren, instanța de apel a reținut că pârâta are obligația de restitui terenul care a fost utilizat de aceasta în derularea concesiunii, în raport de dispozițiile deciziei nr. 602 din 31 martie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus rezilierea contractului de concesiune și având în vedere art. 9 alin. (2) din același contract, potrivit cărora "La încetarea contractului de concesiune, terenurile ce au fost utilizate de concesionar în derularea concesiunii vor fi predate libere de orice sarcini concedentului". În privința construcțiilor solicitate de reclamant, a apreciat că acestea nu pot fi restituite întrucât nu fac obiectul contractului de concesiune, în raport de dispozițiile aceleiași clauze contractuale.

Față de aceste argumente, sunt vădit neîntemeiate susținerile recurentului referitoare la faptul că, prin lipsa unei calificări corespunzătoare a cererii de chemare în judecată, instanța de apel ar fi încălcat prevederile art. 22 alin. (2) Cod de procedură, care impun judecătorului obligația de a preveni orice greșeală în aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, de a analiza și de a pune în dezbaterea părților și alte aspecte decât cele menționate în cererea de chemare în judecată.

Rolul activ nu poate fi exercitat decât cu respectarea principiului disponibilității precum și a tuturor celorlalte reguli de procedură aplicabile procesului, fiind evident că, în contextul cauzei, instanța nu putea lua în considerare decât motivele de fapt invocate de reclamant. Limitele judecății trebuie raportate la ceea ce constituie obiect al învestirii instanței, iar rolul activ al judecătorului de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situației de fapt este limitat la aspectele ce formează obiectul pricinii supuse judecății, instanța având sarcina de a clarifica, eventual, doar acele situații care impun o explicitare a cererii de chemare în judecată, ipoteză care nu se regăsește în cauză.

Prin urmare, reținând că instanța de apel nu a schimbat fizionomia cererii de chemare în judecată și a soluționat litigiul, cu respectarea principiul disponibilității și a dispozițiilor stabilite de art. 22 alin. (2) C. proc. civ., în prezentul recurs nu pot fi primite susținerile recurentului privind nerespectarea dreptului de proprietate publică a UAT Onești din perspectiva unei acțiuni posesorii întemeiate pe dispozițiile art. 861 și ale art. 865 C. civ. și relevanța intabulării în cartea funciară a imobilelor-construcție solicitate a fi restituite.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Onești, prin primar, împotriva încheierii din 28 aprilie 2023 și a deciziei nr. 236 din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Reținând culpa procesuală a recurentului, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., îl va obliga pe acesta din urmă la plata către intimată a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Municipiul Onești, prin primar, împotriva încheierii din 28 aprilie 2023 și a deciziei nr. 236 din 18 aprilie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă.

Obligă pe recurent la plata către intimată a sumei de 5950 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată, astăzi, 20 martie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform prevederilor art. 402 din C. proc. civ.