ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2402/2019

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 18 februarie 2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâții B., UAT Onești și Primarul municipiului Onești, solicitând instanței să constate nulitatea parțială a dispoziției nr. x din 30 octombrie 2009 emisă de Primarul municipiului Onești, prin care s-a restituit în natură pârâtului B. imobilul teren în suprafață de 295 mp, situat în Onești, județ Bacău.

Prin Sentința nr. 473 din 22 aprilie 2016, Tribunalul Bacău a admis excepția lipsei de interes invocată de pârâtul B. și, în consecință, a respins ca lipsită de interes acțiunea, obligând reclamanta să plătească pârâtului B. 1.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 275 din 22 martie 2017, Curtea de Apel Bacău a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat în tot sentința și a respins, ca nefondată, excepția lipsei de interes în formularea acțiunii, trimițând cauza spre rejudecare la Tribunalul Bacău.

Prin Sentința civilă nr. 471 din 11 mai 2018, Tribunalul Bacău a admis excepția puterii de lucru judecat a Deciziei civile nr. 177 din 23 decembrie 2008, pronunțată în dosar nr. x/2007 de Curtea de Apel Bacău, excepție invocată din oficiu, dispunând respingerea acțiunii ca nefondată. A fost obligată reclamanta să plătească pârâtului B. suma de 2.380 RON cheltuieli de judecată.

Prin Decizia nr. 300 din 20 martie 2019, Curtea de Apel Bacău, secția I civilă a respins apelul declarat de reclamantă împotriva Sentinței civile nr. 471 din 11 mai 2018 și încheierii din 21 martie 2018, prin care s-a respins cererea de recuzare, pronunțate de Tribunalul Bacău, obligând pe apelantă să plătească intimatului B. suma de 2.380 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., susținând că hotărârea este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

Nu au fost respectate dispozițiile art. 20 și 22 C. proc. civ., care prevăd că judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege, precum și să stăruie prin toate mijloacele, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, să dispună administrarea probelor, precum și alte măsuri prevăzute de lege, precum și principiul contradictorialității definit de art. 14 C. proc. civ., în sensul că părțile trebuie să își facă cunoscute reciproc și în timp util mijloacele de probă de care înțeleg să se folosească, astfel încât fiecare dintre ele să-și poată organiza apărarea.

Au fost încălcate dreptul la apărare prevăzut de art. 24 din Constituția României și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În aplicarea normei convenționale, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât în cauza De Cubber c. Belgia (26 octombrie 1984) că judecătorul nu trebuie doar să fie imparțial, ci, în egală măsură, trebuie să se vadă că este imparțial, iar în cauza Altav c. Turcia că dreptul la un proces echitabil conține drept garanție, inter alia, dreptul ca procesul să fie judecat de o instanță judecătorească independentă și imparțială, precum și că în situația în care aparențele în materie sunt de natură să creeze acuzatului o teamă legitimă, justificată în mod obiectiv, referitoare la lipsa de independență și de imparțialitate, dreptul la un proces echitabil nu a fost respectat.

În analizarea eventualei imparțialități, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a elaborat două criterii de analiză a violării art. 6 paragraful 1 din Convenție, respectiv cel subiectiv și cel obiectiv. Primul stă la baza atitudinii și convingerii personale a judecătorului într-un anumit caz, în vreme ce cel al obiectivității se regăsește dacă respectivul judecător oferă garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în această privință - Cauza Ferrantelli and Santangelo c. Italy nr. 19874/92, Hotărârea din 7 august 1996, parag. 56.

În ceea ce privește criteriul subiectiv, principiul primordial îl reprezintă cel potrivit căruia un tribunal este prezumat ca independent și imparțial, iar principiul derivat este cel potrivit căruia imparțialitatea judecătorului este prezumată până la dovedirea probei contrarii - Cauza Micaller v. Malta nr. 17056/06, Hotărârea din 15 octombrie 2009, parag. 94 - 97.

În analiza criteriului obiectiv va trebui determinat dacă, în afara conduitei personale a judecătorului, există fapte dovedite de natură a ridica îndoieli în ceea ce privește imparțialitatea acestuia, iar în această privință, chiar și aparențele pot căpăta importanță - Cauza Hauschildt v. Denmark nr. 10486/83, Hotărârea din 24 mai 1989, parag. 48.

Instanța de fond nu respectă argumentele din decizia civilă nr. 275/2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, în care se reține că faptul că această dispoziție a fost emisă în executarea unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile este irelevant în cauza de față deoarece, pe de o parte, conform Legii nr. 10/2001, titlul de proprietate îl reprezintă dispoziția emisă de unitatea deținătoare, nu hotărârea judecătorească în sine, iar, pe de altă parte, în privința terților, o hotărâre judecătorească este opozabilă nu în mod absolut, ca în cazul părților litigante și succesorilor acestora, ci doar atâta timp cât aceștia (terți) nu fac, în condițiile legii, dovada contrară (art. 435 alin. (2) C. proc. civ.)

Reclamanta fiind un terț față de hotărârea judecătorească invocată, este pe deplin îndreptățită să-și apere drepturile câștigate în mod legal în contra unui titlu care a fost obținut prin fraudă, încălcarea legii și cu inducerea în eroare a instanțelor de judecată.

Astfel, a invocat că terenul restituit în natură face parte din domeniul public al statului, un asemenea motiv ducând la nulitatea titlului pârâtului.

Terenurile care au făcut obiectul unul contract de concesiune încheiat în baza Legii nr. 50/1991, cum este cel în speță, sunt imposibil de restituit în natură.

Cum s-a reținut în doctrină (cu sublinierea acesteia), dacă la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, construcția a fost edificată pe terenul concesionat în temeiul Legii nr. 50/1991, restituirea în natură nu este admisibilă pentru ca ea ar coincide cu o «expropriere» în raport cu persoana care a dobândit în mod valabil dreptul de proprietate asupra construcției, drept față de care concesiunea ar avea un caracter accesoriu.

Articolul 14 ar fi fost aplicabil în situația în care și terenul și construcția ar fi aparținut ambele autorului pârâtului, normele din Legea nr. 10/2001 care se referă la situația în speță fiind cele ale art. 10 alin. (1) și (2), de care Primăria a făcut abstracție, acestea impunând ca atunci când pe terenurile imobilelor preluate abuziv s-au ridicat construcții, persoana îndreptățită să poată obține restituirea în natură doar a părții de teren rămasă liberă.

Terenul ce poate face obiectul restituirii sub imperiul art. 11 din Legea nr. 10/2001 este doar terenul ce excede suprafeței ocupate de construcții noi și celei necesare unei bune utilizări a acestora. Terenurile expropriate se restituie numai în măsura în care nu sunt ocupate de construcții noi sau nu sunt necesare pentru buna utilizare a acestora, regulă ce se aplică și în situația imobilelor reglementate de art. 10 din Legea nr. 10/2001.

Expertizele și probatoriile efectuate în cealaltă cauză nu au avut ca obiect și nu au arătat că pe terenurile în cauză există construcții definitive, pe care le deține de la o dată anterioară încheierii contractelor de concesiune și care sunt edificate conform dispozițiilor legale aplicabile în materie de construcții, având la bază autorizațiile, avizele și acordurile impuse de lege.

Instanța de apel a reținut în mod greșit că spațiul deținut nu este autorizat conform Legii nr. 50/1991, în condițiile în care exista la dosar titlul său de proprietate din anul 2001, predecesorul cumpărând în anul 2000. Se face referire la certificatul de urbanism nr. x eliberat la data de 16 decembrie 1994 de Primăria municipiului Onești pentru construcția unei anexe de 15 mp, inducându-se ideea că dacă această anexă nu are autorizație de construire, întregul imobil în suprafață de 101 mp nu ar avea autorizație.

Reclamantul din cauza respectivă și autorii săi nu au deținut teren în Municipiul Onești și, cu atât mai puțin, în zona Pieței Centrale (sub ansamblul de spații comerciale) unde s-a făcut restituirea în natură.

Intimații au formulat întâmpinări, prin care au invocat inadmisibilitatea recursului și, în subsidiar, nulitatea acestuia, excepții apreciate ca fiind neîntemeiate prin raportul asupra admisibilității căii de atac, confirmat prin încheierea de admitere în principiu. Astfel, sub aspectul inadmisibilității, obiectul cauzei este evaluabil în bani și nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, iar reclamanta are calitate de terț în raport de dispoziția nr. x din 30 octombrie 2009 atacată, nefiindu-i aplicabile prevederile art. 26 din Legea nr. 10/2001, în vreme ce sub aspectul nulității, criticile vizează și legalitatea deciziei de apel.

Analizând decizia de apel în raport de criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, în considerarea argumentelor ce succed.

Pe de o parte, a reținut în mod corect că rejudecarea cauzei în primă instanță de către același magistrat nu o îl face pe acesta incompatibil de plano.

Imparțialitatea trebuie evaluată [Micallef c. Malta (MC), pct. 93] printr-un demers subiectiv - ținându-se seama de convingerea personală și comportamentul judecătorului, adică dacă acesta a demonstrat părtinire sau prejudecăți personale în cauză și printr-un demers obiectiv - care constă în a stabili dacă instanța a oferit, în special prin compunerea sa, suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea sa.

Într-adevăr, Curtea a subliniat că și aparențele pot avea importanță - "justice must not only be done, it must also be seen to be done" - nu trebuie doar să se facă dreptate, trebuie să se și vadă că se face dreptate (Cubber c. Belgia, pct. 26), însă a statuat, atunci când a aplicat demersul subiectiv, că imparțialitatea personală a unui judecător trebuie presupusă până când apar dovezi în sens contrar (Wettstein împotriva Elveției, pct. 43).

În ceea ce privește demersul obiectiv, este necesar să se stabilească dacă, spre deosebire de conduita judecătorului, există fapte verificabile care pot ridica îndoieli privind imparțialitatea sa. Rezultă că, pentru a se pronunța într-o cauză dacă există un temei legitim pentru a se teme de lipsa de imparțialitate a unui judecător sau a unui complet de judecată, punctul de vedere al persoanei implicate este important dar nu decisiv. Elementul decisiv constă în a ști dacă temerea respectivă poate fi considerată justificată obiectiv (Micallef, citată anterior, pct. 96, Wettstein, citată anterior, pct. 44, și Ferrantelli și Santangelo împotriva Italiei, pct. 58).

În acest context, s-a apreciat că faptul că judecătorul nu s-a abținut de la a examina o acțiune civilă atunci când a fost implicat în examinarea oricărei alte proceduri civile legate de cauză nu constituie o probă suficientă care să contrazică prezumția de imparțialitate (Golubović împotriva Croației, pct. 52), fiind necesar să se evalueze dacă legătura dintre problemele de fond tranșate în diferite etape ale procedurii este atât de strânsă încât să poată da naștere unei îndoieli privind imparțialitatea judecătorului care a participat în procesul de luare a deciziei în aceste diferite etape (Toziczka împotriva Poloniei, pct. 36).

Aplicând principiile ce se degajă din jurisprudența Curții la cazul în speță, Înalta Curte constată, similar instanței de apel, că legătura dintre problemele tranșate de același magistrat nu este atât de strânsă încât să poată da naștere unei îndoieli privind imparțialitatea sa.

În primul ciclu procesual, magistratul a soluționat cauza în temeiul excepției lipsei de interes, în vreme ce, în rejudecare, s-a pronunțat pe o altă excepție, a puterii lucrului judecat, fundamentată pe considerente distincte (sens în care a și fost interpretat art. 41 C. proc. civ., din perspectivă națională, fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate).

Între argumentele care au justificat excepția lipsei interesului s-a aflat și cel referitor la faptul că, în ceea ce privește restituirea în natură, chestiunea a fost tranșată în mod definitiv prin Decizia nr. 177 din 23 decembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, care se bucură de prezumția puterii lucrului judecat, însă la rejudecare, cu referire și la jurisprudența Înaltei Curți asupra instituției puterii lucrului judecat, hotărârea a fost fundamentată pe faptul că, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., terțul poate face dovada contrară celor stabilite prin hotărârea judecătorească pronunțată față de alte persoane, aceste dispoziții referindu-se la posibilitatea de a se invoca o altă stare de fapt, care rezultă din probe pe care prima instanță nu le-a analizat.

Referitor la respingerea cererii de probatorii prin încheierea din 2 martie 2018, Înalta Curte constată că nu se pune problema încălcării normelor valorificate în susținerea criticii, atât timp cât instanța și-a justificat măsura, reținând că elementele care se tinde a fi dovedite prin probele solicitate au fost cercetare de instanțe penale de judecată în dosare în care recurenta reclamantă a fost parte, admițând, drept consecință, excepția puterii de lucru judecat a încheierilor din cauzele respective.

Această soluție a fost luată în urma dezbaterii contradictorii, în prezența reprezentantului reclamantei, prezență care s-a consemnat și la discutarea lipsei interesului în formularea acțiunii, respectiv a excepției puterii de lucru judecat a hotărârilor pronunțate în dosar nr. x/2007.

În egală măsură, dispozițiile procedurale indicate în susținerea recursului obligă instanța să administreze probele (aspect subliniat de recurenta reclamantă în cererea de recurs) și să respecte principiul contradictorialității prin cunoașterea reciprocă de către părți a mijloacelor de probă, însă pentru aceasta este necesar ca probele respective să fie încuviințate, respectiv să fie apreciate ca fiind pertinente, utile și concludente - ipoteză ce nu se regăsește în speță, instanța respingând, motivat, cererea de probatorii formulată de către recurenta reclamantă.

În ceea ce privește celelalte aspecte invocate în susținerea criticii, Înalta Curte constată că acestea au fost formulate în termeni generali, nefiind dezvoltate și circumstanțiate la elemente punctuale ale dosarului, cum s-a procedat în cazul celor anterior analizate, astfel cum impune art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.. De altfel, din perspectiva normei naționale, se observă și că în privința acestei critici instanța de apel a apreciat că aspectele invocate nu constituie motive de incompatibilitate, cu referire la dispozițiile legale care i-a fundamentat decizia, fără ca prin cererea de recurs să se formuleze critici de nelegalitate.

În considerarea argumentelor anterior arătate relativ la critica de recurs, astfel cum aceasta a fost formulată, Înalta Curtea constată că nu se regăsesc elemente în speță care să susțină o imparțialitate a magistratului care a soluționat cauza în primă instanță, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil, confirmând astfel decizia de apel atât din perspectivă națională, cât și convențională.

Instanța de apel a reținut că cele două excepții sunt diferite, arătând că prima instanță nu a constatat existența autorității de lucru judecat (art. 431 C. proc. civ.) în sensul precizat de apelantă (identitate de cauză, părți, obiect), ci a admis excepția puterii de lucru judecat, astfel că orice referire la tripla identitate este neavenită, precum și că tocmai calitatea de terț a fost invocată la declanșarea procesului pendinte.

Acesta a și fost motivul pentru care a fost respinsă în primul ciclu procesual excepția autorității de lucru judecat, excepție invocată de intimatul pârât B. (încheierea din 26 februarie 2016) - reținându-se că pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar să se constate o triplă identitate de părți, obiect și cauză, care nu există între dosarele nr. x/2007 care a avut ca obiect contestația formulată de pârâtul B. împotriva deciziei emisă în temeiul Legii nr. 10/2001, pe când în dosarul de față calitatea de reclamant o are o terță persoană, obiectul este constatarea nulității absolute a respectivei decizii, fiind invocate dispozițiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și cele ale art. 948 alin. (4) și urm., art. 966, art. 969 și urm. C. civ.; totodată, dispozițiile art. 430 C. proc. civ., care arată că autoritatea de lucru judecat privește și considerentele hotărârii, se referă la considerentele care sprijină dispozitivul hotărârii și nu la orice argumente reținute în motivarea acesteia, care, cel mult, pot justifica invocarea excepției puterii de lucru judecat, excepție care nu poate avea efectul dirimant al excepției autorității de lucru judecat, ci ușurează sarcina probațiunii.

În acest context de analiză a obligativității și opozabilității unei hotărâri judecătorești, potrivit art. 435 alin. (2) C. proc. civ., respectiv al limitelor puterii lucrului judecat a acesteia, prima instanță nu a contrazis Decizia civilă nr. 275/2017 pronunțată în soluționarea primului apel, confirmând, de altfel, considerentele acesteia, în sensul că hotărârea judecătorească nu este opozabilă în mod absolut în privința terților ca în cazul părților litigante și succesorilor acestora, ci doar atâta timp cât aceștia (terții) nu fac, în condițiile legii, dovada contrară, cu referire la norma procedurală subliniată.

Instanța de apel a reținut că recurenta reclamantă nu a făcut dovada contrară prezumției puterii de lucru judecat, neaducând probe care să dovedească imposibilitatea restituirii în natură a terenului ce face obiectul litigiului.

3.1. Susținând că au fost invocate aspecte care nu au fost analizate în celălalt dosar, recurenta reclamantă a arătat, în primul rând, că terenul restituit în natură face parte din domeniul public al statului.

Instanța de apel a soluționat critica aferentă de apel, reținând că în certificatul de urbanism x din 16 decembrie 1994 se precizează că terenul pentru care a fost eliberat aparține domeniului privat al municipiului Onești și că, oricum, Legea nr. 10/2001 nu a exclus restituirea imobilelor din domeniul public (cu referire și la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție), neputându-se aprecia că nu poate fi restituit un teren pe care s-a edificat un restaurant, fără autorizație de construcție, de vreme ce Legea nr. 10/2001 a avut în vedere restituirea de școli, grădinițe, spitale, trezorerii, sedii de poliție, instanțe, opere, muzee, etc. (art. 16 și anexa 2 din lege).

Relativ la această critică, se observă că prin cererea de recurs s-a reluat apărarea, fără a se formula critici de nelegalitate a modului de dezlegare a cauzei de către instanța de apel, astfel cum impun dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

3.2. Terenurile care au făcut obiectul unul contract de concesiune încheiat în baza Legii nr. 50/1991 nu sunt imposibil de restituit în natură, astfel cum susține recurenta reclamantă, de referință fiind dispozițiile art. 14 din Legea nr. 10/2001, aplicate în soluționarea dosarului anterior.

Potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 (fiind cazul unui imobil expropriat), persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servituților legale și altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se în echivalent. Regimul aplicabil imobilului este cel prevăzut de art. 11 din Legea nr. 10/2001, care face trimitere în alin. (3) la aplicarea, în mod corespunzător, a dispozițiilor art. 10 alin. (3) - (6) din aceeași lege, cu excluderea astfel a alin. (1) și (2) valorificate prin cererea de recurs.

Aplicarea dispozițiilor art. 14 are ca situație premisă ipoteza unui imobil restituit/restituibil în natură prin procedurile administrative sau prin hotărâre judecătorească în temeiul acestei legi, imobil ce face obiectul unui contract de concesiune.

Prin urmare, nu ar fi fost incidente dispozițiile art. 14 din lege, în ipoteza în care terenul în litigiu nu putea fi restituit în natură, în aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (3), iar, în acest context, recurenta reclamantă a susținut existența unei construcții, definitive, aspect care ar fi fost necunoscut instanțelor anterioare și care făcea să opereze interdicția prevăzută de art. 11 din Legea nr. 10/2001.

În susținerea criticii s-a valorificat doctrina în materie, deși situația particulară în speță, subliniată inclusiv prin cererea de recurs, nu se circumscrie acesteia, ridicarea construcției anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 (înstrăinată succesiv, dobândită de recurenta reclamantă la data de 2 mai 2001, ulterior încheierii de către aceasta a contractelor de locațiune, 5 aprilie 2001), nefiind o cerință suficientă în contextul juridic al cauzei.

Instanța de apel a reținut, contrar susținerii apelantei, că pe planul de la dosarului nr. x/2003, expertul A. a identificat construcțiile de pe teren, la fel și pe planul anexă la expertiza S. de la dosarul nr. x/2007 Curții de Apel Bacău, iar la dosar există și contractul de concesiune 76/5 aprilie 2001, astfel că instanțele au pronunțat o hotărâre ținând seama de împrejurările de fapt indicate.

Pe lângă faptul că modul de dezlegare a criticii de apel nu a fost contestat prin cererea de recurs, era necesar să se dovedească și autorizarea edificării, astfel cum impune norma legală de referință, clarificarea problemei edificării cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare neiintrând în sarcina expertului, cum se susține, ci a instanței de judecată, pe baza probatoriilor administrate de partea interesată.

În cererea de recurs numai s-a reluat susținerea că imobilul este edificat cu respectarea dispozițiilor legale în vigoare, având la bază autorizațiile, avizele și acordurile impuse de lege.

Sub acest aspect, instanța de apel a reținut, ca situație de fapt ce nu poate fi reapreciată de prezenta instanță de recurs din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că, deși s-a făcut referire la autorizațiile și acordurile impuse de lege, apelanta nu a făcut dovada că spațiul deținut este autorizat conform Legii nr. 50/199 - în vreme ce în certificatul de urbanism 305, eliberat în 16 decembrie 1994, se precizează că are valabilitate de 12 luni, acesta neținând loc de autorizație de construire, iar eventuala plată a taxelor și impozitelor nu acoperă lipsa autorizației de construcție.

Referirea la existența la dosar a titlului de proprietate al reclamantei din anul 2001 (predecesorul cumpărând în anul 2000) nu poate fi considerată critică nouă față de dezlegarea cauzei în apel, însă aceasta nu reprezintă o dovadă contrară, în sensul necesar în cadrul procesual al prezentei cauze, fixat de dispozițiile legale anterior subliniate.

3.3. De asemenea, recurenta reclamantă a reluat susținerea în sensul că reclamantul și autorii săi nu au deținut teren în Municipiul Onești și, cu atât mai puțin, în zona Pieței Centrale (sub ansamblul de spații comerciale) unde s-a făcut restituirea în natură, fără ca în cererea de recurs aceasta să se concretizeze în critici de nelegalitate, cum impun dispozițiile procedurale anterior menționate, în condițiile în care instanța de apel a reținut că prezumția conferită de decizia anterioară trebuia răsturnată de către reclamantă prin probe contrare, însă din întregul material probator nu s-a putut reține nicio probă care să conducă la o altă concluzie decât cea rezultată din procesul derulat în baza Legii nr. 10/2001(dosar x/2007).

În raport de considerentele anterior reținute, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile de recurs, în limitele în care acestea au putut fi analizate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând să dispună în consecință.

Cu aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta reclamantă va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatul pârât B., în cuantum de 4.760 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 300 din data de 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Bacău, secția I civilă în dosarul nr. x/2014.

Obligă pe reclamanta S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 4.760 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâtul B..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 decembrie 2019.

GGC - MM