ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 809/2021

Ședința publică din data de 11 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 24.09.2018 pe rolul Curții de Apel Constanța sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A., prin administrator special B. și prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, a solicitat anularea Deciziei nr. 136/20.03.2018 comunicată la data de 23.03.2018, privind suspendarea soluționării contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.08.2017 emisă de Administrația Finanțelor Publice Constanța în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.08.2017 și obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative și soluționarea în fond a contestației.

Prin sentința civilă nr. 44/CA din 18 februarie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă acțiunea promovată în contencios administrativ și fiscal de reclamanta A. S.A. prin administrator special B. și prin lichidator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta AGENȚIA NAȚIONALĂ DE ADMINISTRARE FISCALĂ - DIRECȚIA GENERALĂ DE SOLUȚIONARE A CONTESTAȚIILOR.

A fost anulată în parte Decizia nr. 136/20.03.2018 emisă de A.N.A.F. - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în privința suspendării soluționării contestației formulată de A. S.A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.08.2017 pentru suma de 17.456.904 RON.

A fost obligată pârâta să reia procedura administrativă de soluționare pe fond a contestației reclamantei, înregistrată sub nr. A-SLP nr. 2509/09.10.2017.

Împotriva sentinței civile a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că sentința civilă recurată este lipsită de temei legal, fiind data cu încălcarea sau aplicarea greșita a normelor de drept.

În motivarea recursului, arată că instanța de fond retine in esența ca nu este suficienta sesizarea organelor de urmărire penala in legătura cu săvârșirea unor infracțiuni ale căror indicii au fost constatate in cursul controlului fiscal, ci trebuie sa rezulte din cuprinsul sesizării elementele concrete care au creat suspiciunea rezonabila a săvârșirii faptei penale.

In continuare, instanța de fond arata ca aspectele retinute in cursul inspecției fiscale si elementele care au fost avute in vedere la reconsiderarea tranzacțiilor invocate de societate reprezintă aspecte de drept fiscal care pot fi analizate de organul de soluționare a contestației.

De asemenea, instanța de fond retine ca nu rezulta in ce măsura stabilirea faptelor penale sesizate ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției in procedura administrativa.

In urma acestui raționament eronat, instanța de fond conchide in sensul ca in cauza nu sunt îndeplinite cerințele restrictive stabilite de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Susține recurenta că raționamentul instanței de fond este în vădita contradicție cu prevederile legale aplicabile, precum și că instanța de fond si-a argumentat hotărârea pronunțata prin însușirea in întregime a susținerilor intimatei, fara a tine cont de apărările formulate de noi in acest sens si fara a arata motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

A mai arătat recurenta că instanța de fond in mod greșit a interpretat si aplicat dispozițiile legale in vigoare ce privesc suspendarea soluționării contestației, art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Organele de inspecție fiscală au constatat faptul că A. S.A. deduce TVA în baza unor facturi emise de societățile D. S.R.L. și E. S.R.L..

Din analiza contractelor de vânzare-cumpărare în baza cărora au fost emise respectivele facturi, s-a constatat faptul că acestea nu cuprind termene de livrare a mărfurilor deși acest aspect era obligatoriu cât timp s-a facturat valoarea totală a contractelor sub formă de avans și au fost emise bilete la ordin pentru acoperirea contravalorii facturilor, iar bunurile nu sunt identificate cu exactitate.

De asemenea, din analiza modalității de plată a contractelor s-a constatat că aceasta a fost efectuată prin bilete la ordin. Astfel, a fost prezentat biletul la ordin x, emis la data de 27.11.2015 de D. S.R.L. în favoarea F. S.R.L. . La data de 27.11.2015, F. S.R.L., în calitate de client al A. S.A., îl girează către această societate, iar A. S.A. îl girează la rândul său către D. S.R.L..

Fata de aceste constatări, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, s-a procedat la reîncadrarea formei tranzacțiilor declarate de A. S.A. și cele 2 societăți comerciale considerând că nu au avut conținut economic cât timp nu s-au efectuat achiziții de bunuri în relația comercială cu D. S.R.L., iar în cadrul relației cu E. S.R.L., valoarea achizițiilor de bunuri raportată la valoarea avansului (egală cu valoarea contractului de vânzare-cumpărare) și perioada de derulare a contractului, este nesemnificativă, reclamanta obținând prin deducerea TVA aferentă facturilor de avans un avantaj fiscal.

Astfel, organele de inspecție fiscală au stabilit că suma de 160.694 RON, respectiv suma de 17.296.910 RON înscrise în facturile emise de cele două societăți nu îndeplinesc condițiile de deducere.

În consecința, s-a stabilit în sarcina intimatei suma de 17.456.904 RON reprezentând TVA.

De asemenea, ca urmare a inspecției fiscale efectuate la intimata, organele de inspecție fiscală din cadrul AJFP Constanța au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța, Sesizarea penală nr. 6452/18.08.2017, însoțită de Procesul-verbal încheiat în data de 09.08.2017 având aceleași constatări cu cele ale Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.08.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/09.08.2017, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței unei infracțiuni de natură economico-financiară.

Astfel, contrar celor reținute de instanța de fond, in cauza au devenit pe deplin aplicabile prevederile art. 277 alin. (1) lila) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală, potrivit cărora organul de soluționare a contestației poate suspenda prin decizie motivată soluționarea cauzei atunci când, în speță, există indicii cu privire la săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/09.08.2017 în baza căruia a fost emisă Decizia de impunere nr. x/09.08.2017 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Această interdependență constă în faptul că în urma verificărilor efectuate, organele de inspecție fiscală au stabilit că, în speță se pune problema înregistrării de documente care nu au la bază operațiuni reale, cu scopul creării de avantaje fiscale, provocând astfel un prejudiciu la bugetul de stat în sumă 17.456.904 RON reprezentând TVA.

Astfel, s-a constatat faptul că intimata a înregistrat în evidența contabilă facturile emise de societățile D. S.R.L. și E. S.R.L. și a dedus TVA aferent acestora în condițiile în care tranzacțiile nu au avut conținut economic cât timp nu s-au efectuat achiziții de bunuri în relația comercială cu D. S.R.L., iar în cadrul relației cu E. S.R.L. valoarea achizițiilor de bunuri raportată la valoarea avansului (egală cu valoarea contractului de vânzare-cumpărare) și perioada de derulare a contractului, este nesemnificativă, societatea obținând prin deducerea TVA aferentă facturilor de avans un avantaj fiscal.

Susținerile intimatei referitoare la existența documentelor justificative pentru operațiunile desfășurate, precum și la faptul că vinovată de situația de fapt constatată de organele de inspecție fiscală este contabila G., împotriva căreia reprezentanții legali ai societății au formulat plângere penală, nu sunt de natură să infirme constatările organelor fiscale privitoare la realitatea tranzacțiilor, întrucât numai organele de cercetare și urmărire penală, în cadrul competențelor de care dispun, pot stabili dacă operațiunile comerciale au fost derulate conform documentelor prezentate de societate, respectiv dacă documentele justificative evidențiate în contabilitate reflectă realitatea operațiunilor, dacă sunt sau nu false și să stabilească cine se face vinovat de această situație.

Orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorată și situația anterioară artificiului respectiv va fi restabilită.(CJUE - Cauza 255/02 Halifax & alții).

Practica judiciară a calificat operațiunile fictive ca fiind operațiuni care "constau în disimularea realității prin crearea aparenței existenței unei operațiuni care în fapt nu există. În acest sens, operațiunea fictivă poate să constea, printre altele, și în cheltuieli care nu au existat în realitate sau care sunt mai mari decât cele reale ori cheltuieli pentru care nu există documente justificative, dar care sunt înregistrate în documentele legale. Înalta Curte a precizat că înregistrarea operațiunilor fictive se poate realiza, fie prin întocmirea de documente justificative privind o operațiune fictivă, urmată de înscrierea în documentele legale a documentului justificativ întocmit care cuprinde o operațiune fictivă, fie prin înscrierea în documentele legale a unei operațiuni fictive pentru care nu există document justificativ", astfel cum se retine în considerentele Deciziei nr. 272 din 28 ianuarie 2013 pronunțată în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție, descriere care se circumscrie speței.

Fata de cele constatate si in raport de prevederile legale aplicabile, organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației județene a finanțelor publice Constanța, au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța Sesizarea penală nr. 6452/18.08.2017, însoțită de Procesul-verbal încheiat în data de 09.08.2017, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței unei infracțiuni de natură economico-financiară.

Speța de fata se circumscrie jurisprudenței europene ilustrată prin cauza C-225/02 Halifax & alții, in care CJUE a reținut următoarele:

"atunci când o persoană impozabilă sau un grup de persoane impozabile relaționează unele cu altele într-o serie de tranzacții care dau naștere unei situații artificiale cu scopul de a crea condițiile necesare pentru a deduce TVA, acele tranzacții nu ar trebui luate în considerare; orice artificiu care are drept scop esențial doar obținerea unui avantaj fiscal, operațiunea neavând conținut economic, va fi ignorat și situația normală care ar fi existat în absența acestui artificiu va fi restabilită."

De asemenea, CJUE arata prin Decizia 419/2002 următoarele '."pentru ca taxa să devină exigibilă în cazul în care este plătită o sumă fără ca livrarea de servicii să fii avut loc, toate informațiile relevante privind momentul exigibilității, respectiv livrarea ulterioară sau prestarea ulterioară, trebuie să fie deja cunoscute. îndeosebi când plata este efectuată, bunurile și serviciile trebuie să fie identificate cu exactitate."

În ceea ce privește jurisprudența europeană, care este parte a ordinii de drept interne a fiecărui stat membru al Uniunii Europene, Curtea Europeană de Justiție a statuat în mod repetat că pentru a putea stabili existența dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii, este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate și dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile.

În consecință, autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elemente obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv, (a se vedea Hotărârea Fini H. C-32/03; Kittel și Recolta Recycling C-439/04 și C- 440/04; Mahayben și David C-80/11 și C-142/11 și Bonik C-285/11).

Cele anterior prezentate trimit la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluționarea laturii penale are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii pe cale administrativă, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina derularea simultană și în paralel a două proceduri independente, administrativă și penală cu privire la aceleași fapte, ce are drept consecință emiterea unor hotărâri contradictorii (a se vedea Cauza Lungu și alții împotriva României, în care CEDO a statuat că instanțele naționale au încălcat principiul securității raporturilor juridice).

Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfășurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Prin Decizia nr. 72/28.05.1996, Curtea Constituțională a reținut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., preluate de art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o.

De asemenea, prin Decizia nr. 401/2016, Curtea Constituțională retine:

"cazul de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul tine în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrativ fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea".

Speța de fata se circumscrie considerentelor deciziilor Curții Constituționale mai sus enunțate, ținând seama de faptul că organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației județene a finanțelor publice Constanța, au transmis Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanța Sesizarea penală nr. 6452/18.08.2017, însoțită de Procesul-verbal încheiat în data 09.08.2017, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței unei infracțiuni de natură economico-financiară.

Justa înțelegere a prevederilor legale invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii.

A proceda altfel ar însemna să fi ignorat cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză, în condițiile în care organele de inspecție fiscală au sesizat organele de cercetare penală, constatându-se indiciile săvârșirii unor infracțiuni.

De asemenea, practica judiciară s-a pronunțat constant în sensul necesității suspendării soluționării contestațiilor în astfel de cazuri, relevantă în acest sens fiind Decizia nr. 1970/25.05.2017 pronunțată de I.C.C.J., prin care instanța menține decizia de suspendare a soluționării cauzei până la definitivarea laturii penale, apreciind că "aceste dispoziții speciale aplicabile prevăd îndeplinirea cumulativă a 2 condiții pentru a se dispune suspendarea [...] în speță, aceste două condiții sunt îndeplinite deoarece există sesizarea organelor de urmărire penală cu privire la indiciile săvârșirii unei infracțiuni și faptele sesizate au o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce se va pronunța asupra contestației administrative având în vedere că ele vizează operațiunile comerciale înregistrate de către recurentă ca fiind livrări intracomunitare în state membre UE în perioada 2008-2012 și constatarea existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de Legea 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale."

Totodată, instanța apreciază că "tocmai pentru a evita sancționarea atât penală, cât și administrativ-fiscală, s-a procedat la suspendarea contestației administrative până la soluționarea sesizării penale și nu se poate dispune, așa cum solicită recurenta, anularea obligațiilor fiscale având în vedere că eventuala obligație de plată a acestora se va stabili în cauza penală."

De asemenea, în considerentele acestei decizii se arata: "că în jurisprudența CJUE s-au stabilit condițiile și rolul pe care organele de control și ulterior instanțele naționale le au pentru a putea stabili dreptul unui contribuabil de a beneficia de restituire/scutire/deducere a TVA.

Astfel, în pct. 62 din Hotărârea dată în C-131/13, C-163/13 conexat la C-164/13, s-a stabilit ca instanța națională are sarcina de a efectua o apreciere globată a tuturor împrejurărilor de fapt pentru a se stabili dacă o societate a acționat cu bună-credință și a luat toate măsurile care îi pot fi impuse în mod rezonabil pentru a se asigura că operațiunea realizată nu conduce la o participare la o fraudă fiscală (pct. 53 din hotărâre) și că dacă instanța ar ajunge la concluzia că operațiunea pe care a efectuat-o făcea parte dintr-o fraudă comisă de persoana care a achiziționat bunurile și că nu luase măsurile rezonabile care îi stăteau în putere pentru a evita frauda respectivă, acesteia ar trebui să i se refuze dreptul de a beneficia de scutirea de tva (pct. 54 Hotărârea C-273/11)."

În cauza de fata, multe dintre operațiunile derulate de intimata, supuse analizei organului fiscal, din perspectiva îndeplinirii condițiilor procedurale și de fond pentru recunoașterea dreptului de deducere a TVA au fost considerate nereale, în lipsa unor documente justificative, chiar dacă formal erau constatate printr-o factură, înregistrată în evidența contabilă, astfel că organele fiscale au considerat că este pe deplin justificată stabilirea unei baze de impunere suplimentare pentru TVA.

Având în vedere situația de fapt raportata la dispozițiile legale aplicabile, până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală, ANAF-DGSC nu se poate investi cu soluționarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispozițiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

În același sens sunt si prevederile pct. 10.2 din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 3741/2015 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului VIII din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare/concluzii scrise, solicitând, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca temeinică și legală.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând motivele de recurs raportat la sentința atacată și la actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Prin decizia de impunere împotriva căreia s-a formulat contestația fiscală, pentru perioada verificată (01.07.2014 - 31.05.2017) s-a reținut: deducerea eronată a TVA în sumă de 160.694,48 RON în baza facturii emise de D. S.R.L. cu numărul x/29.02.2016 și explicația "avans mărfuri cf. ctr. nr. 18/26.02.2016", în valoare totală de 964.166,88 RON, și deducerea eronată a TVA în sumă de 17.296.910 RON, în baza facturii emise de E. S.R.L. sub nr. x/04.05.2015 și explicația "avans conform contract de vânzare-cumpărare nr. x din data de 19.03.2015 și act adițional nr. 1", în valoare totală de 93.200.880 RON.

Ulterior, având în vedere aceleași constatări, organele de inspecție fiscală au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanta sesizarea penală nr. 6452/18.08.2017, împreună cu procesul-verbal încheiat la data de 09.08.2017, ale cărui constatări se regăsesc în Raportul de inspecție fiscală nr. x/09.08.2017 ce a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x/09.08.2017, în vederea stabilirii dacă faptele constatate pot fi elemente constitutive ale unor infracțiuni de natură economico-financiară.

Împotriva deciziei de impunere nr. x/09.08.2017, precum și a raportului de inspecție fiscală nr. x/09.08.2017, reclamanta a formulat, în conformitate cu prevederile art. 209 alin. (2) din Codul procedură fiscală, contestație administrativă, prin care a solicitat desființarea actelor atacate, reconsiderarea analizei efectuată de inspecția fiscală și, în consecință, să se constate deductibilitatea TVA aferent celor două facturii de avans.

Prin Decizia nr. 136/20.03.2018, organul de soluționare a contestației administrative a dispus suspendarea soluționării contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/09.08.2017 emisă de Administrația Finanțelor Publice Constanța (pentru suma de 17.456.904 RON) în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x/09.08.2017 până la soluționarea sesizării penale formulate de către organul de inspecție fiscală, în conformitate cu art. 108 Codul de procedură fiscală, motivând că între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x/09.08.2017 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă.

Înalta Curte reține că, potrivit art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea 207/2015, "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare și a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Din textul legal rezultă că infracțiunea ce se cere a fi constatată trebuie să aibă o "înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă", împrejurare care nu este dovedită de recurenta-pârâtă, astfel cum în mod corect a constatat instanța de fond, care a observat că, pentru aplicarea dispozițiilor legale care prevăd suspendarea, este necesară o examinare în concret a existenței indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluția penală în cauză, iar instanța de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce privește exercitarea dreptului de apreciere al autorității fiscale prin raportare la definiția excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporționalității și a celorlalte exigențe ale dreptului la o bună administrare pentru că, în caz contrar, s-ar accepta incidența suspendării în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecința amânării nepermise a soluției în procedura administrativă.

Argumentul recurentei-pârâte este că, în urma cercetărilor penale, se va stabili dacă operațiunile de avans ce au generat deducerea TVA au realitate sau, dimpotrivă, sunt lipsite de substanță economică și expresia unor operațiuni artificiale cu scopul obținerii unui avantaj fiscal, iar de această soluție (penală) depinde modul cum se va soluționa contestația administrativă.

Astfel cum în mod corect s-a reținut prin sentința recurată, Înalta Curte constată că nu este suficientă sesizarea organelor de urmărire penală în legătură cu săvârșirea unor infracțiuni ale căror indicii au fost constatate în cursul controlului fiscal, ci trebuie să rezulte din cuprinsul sesizării și, implicit, a deciziei de suspendare, elementele concrete care au creat suspiciunea rezonabilă a săvârșirii faptei penale, care sunt operațiunile, elementele, actele sau faptele juridice avute în vedere și care nu pot fi tratate din punct de vedere fiscal, dat fiind măsura excepțională și pe durată nedeterminată a acestei suspendări. S-a constatat, în acest sens, din cuprinsul deciziei de suspendare, că la baza sesizării penale stă procesul-verbal încheiat la data de 09.08.2017, care are aceleași constatări cu Raportul de inspecție fiscală nr. x/09.08.2017, și care vizează, astfel, situația fiscală deja stabilită prin raportul de inspecție fiscală și aplicarea normelor de drept fiscal cu privire la această situație de fapt.

Pe de altă parte, verificarea realității operațiunilor economice derulate de societate cu partenerii săi comerciali afiliați sau nu, dacă activitățile societății s-au desfășurat sau nu în scopul operațiunilor sale taxabile, dacă înregistrările contabile sunt exacte, intră în sfera de control și atribuțiile inspecției fiscale, astfel cum rezultă din prevederile art. 94 și urm. Codul de procedură fiscală, putând fi cenzurate de către organul de soluționare competent în procedura administrativă a contestației.

Astfel, în mod corect a reținut prima instanță că aspectele reținute în cursul inspecției fiscale și elementele care au fost avute în vedere la reconsiderarea tranzacțiilor invocate de contribuabil reprezintă aspecte de drept fiscal care pot fi analizate de organul de soluționare a contestației.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei potrivit căreia ANAF-DGSC nu se poate învesti cu soluționarea pe fond a cauzei, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispozițiile art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță a pronunțat o hotărâre legală, cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 277 alin 1 lit. a) din Legea 207/2015.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 44/CA din 18 februarie 2019 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 februarie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.