ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 640/2022

Ședința publică din data de 03 februarie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Arad, secția a III-a contencios administrativ și fiscal litigii de muncă și asigurări sociale la data de 14 martie 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, a solicitat anularea Hotărârii nr. 29/16.01.2019, emisă de pârât.

Prin sentința civilă nr. 324/23.05.2019, Tribunalul Arad a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârât și a declinat competența de judecată a acțiunii în contencios administrativ formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Curții de Apel Timișoara, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 17 iulie 2019, sub același număr.

Prin sentința civilă nr. 240 din 19 septembrie 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., deținut în Penitenciarul Arad, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, fără cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 240 din 19 septembrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 5 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar în subsidiar, rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

Recurentul-reclamant a învederat, în esență, că în mod netemeinic și nelegal, cererea sa și acțiunea formulată în fața instanței nu a fost soluționată efectiv pe fond.

Totodată, a susținut că sentința recurată este netemeinică și nelegală deoarece în mod incorect a reținut instanța de fond autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 302/12.11.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, deși această hotărâre a fost pronunțată în altă cauză și nu constituie izvor de drept, iar de la data pronunțării acesteia legislația incidentă a suferit modificări.

În drept, recurentul-reclamant a enumerat O.G. nr. 137/2000, Legea nr. 554/2004 si art. 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 13, 14, 15, 16,17, 20, 21, 22,176, 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, art. 497, 480 alin. (3) C. proc. civ., art. 6, 8,13, 14, 41 CEDO si art. 1 alin. (3), (11), (16), (20), (21), (24) din Constituție.

Intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării - Colegiul Director a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate de instanța de fond.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința atacată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Fapta de discriminare sesizată de reclamant Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării s-a raportat la faptul că, fiind în executarea unei pedepse privative de libertate, în Penitenciarul Arad, a fost supus unor discriminări în privința înscrierii în audiență la diferite compartimente ale Penitenciarului Arad, precum și prin refuzul angajaților penitenciarului de a înmâna întreaga cantitate de alimente predată de un vizitator.

Prin Hotărârea nr. 29 din 16 ianuarie 2019, pârâtul CNCD a admis excepția de necompetență cu privire la obiectul petiției, apreciind că, potrivit prevederilor legale examinarea oricărei forme de discriminare exercitată asupra deținuților în perioada detenției este de competența judecătorului delegat, iar deciziile acestui judecător sunt supuse controlului judiciar special instituit prin Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.

În recurs, reclamantul a susținut, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3, 4 și 5 C. proc. civ., că instanța de fond nu a soluționat cauza pe fond.

În ceea ce privește motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3 și 4 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea sunt nefondate, întrucât instanța de fond nu a încălcat competența de ordine publică a altei instanțe și nici nu a depășit atribuțiile puterii judecătorești, posibilitatea formulării unei contestații împotriva hotărârilor Colegiului Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, cât și competența instanței de contencios administrativ de a se pronunța asupra unei astfel de contestații, fiind prevăzute expres în dispozițiile art. 20 alin. (9) din O.G. nr. 137/2000.

Totodată, Înalta Curte amintește că prin sintagma "depășirea atribuțiilor puterii judecătorești", ca motiv de recurs, se înțelege incursiunea autorității judecătorești în sfera autorității executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituție și legile organice, instanța judecătorească săvârșind acte care intră în atribuțiile altor organe. Practic, nu i se poate reproșa instanței de judecată interpretarea unui text de lege în alt sens decât cel pretins de reclamant, iar operațiunile de interpretare și aplicare a dispozițiilor legale sunt atributul exclusiv al instanțelor de judecată și sunt inerente procesului decizional.

De altfel, chestiunea în litigiu o reprezintă presupusa omisiune a primei instanțe de a se pronunța pe fond, însă aceste aspecte se circumscriu motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi analizate în acest context.

Înalta Curte va respinge și aceste critici, ca nefondate. Nu se poate reține o omisiune a primei instanțe de a se pronunța asupra unei cereri deduse judecății, câtă vreme petitul prin care reclamantul a solicitat constatarea discriminării este un accesoriu al capătului principal de cerere care vizează anularea hotărârii CNCD. Or, o dată respinsă acțiunea în anularea actului administrativ și reținut caracterul just al argumentului necompetenței legale a Consiliului de a se pronunța cu privire la invocata discriminare care ar rezulta din reglementarea legală, instanța de fond, în mod corect, nu a mai procedat la analiza discriminării pretinse sub niciunul dintre aspectele invocate de reclamant (discriminări în privința înscrierii în audiență la diferite compartimente ale Penitenciarului Arad, precum și prin refuzul angajaților penitenciarului de a înmâna întreaga cantitate de alimente predată de un vizitator).

În acest sens instanța de control judiciar are în vedere că potrivit art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 275/2006:

"(1)În timpul executării pedepselor este interzisă orice formă de discriminare pe temei de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie, apartenență politică, convingeri, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă, infecție HIV/SIDA sau alte temeiuri.

(2) Încălcarea prevederilor alin. (1) se pedepsește potrivit legii penale."

Totodată, art. 56 din Legea nr. 275/2006 reglementează exercitarea drepturilor persoanelor condamnate la pedepse privative de libertate, stabilind, la alin. (1)-(11), următoarele:

"(1) Exercitarea drepturilor persoanelor condamnate nu poate fi îngrădită decât în limitele și în condițiile prevăzute de Constituție și lege.

(2) Împotriva măsurilor privitoare la exercitarea drepturilor prevăzute de prezenta lege, luate de către administrația penitenciarului, persoanele condamnate pot face plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 10 zile de la data când au luat cunoștință de măsura luată.

(3) Persoana condamnată este ascultată, în mod obligatoriu, la locul de deținere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate.

(4) În cazul în care persoana condamnată este transferată la un alt penitenciar, judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate asculta persoana în cauză, în condițiile art. 29, sau poate solicita ascultarea acesteia de către judecătorul de supraveghere a privării de libertate de la noul loc de deținere, care înaintează declarația luată.

(5) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate poate proceda la ascultarea oricărei altei persoane din sistemul penitenciar, în vederea aflării adevărului.

(6) Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluționează plângerea, prin încheiere motivată, în termen de 15 zile de la primirea acesteia și pronunță una dintre următoarele soluții:

a) admite plângerea, în tot sau în parte, și dispune anularea sau modificarea măsurii luate de către administrația penitenciarului ori obligă administrația penitenciarului să ia măsurile legale care se impun;

b) respinge plângerea, dacă aceasta este nefondată, rămasă fără obiect, tardivă sau inadmisibilă, după caz;

c) ia act de retragerea plângerii.

(7) Încheierea judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate și administrației penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunțării acesteia.

(8) Competența de soluționare a plângerii aparține judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la penitenciarul care a dispus măsurile cu privire la exercitarea drepturilor.

(9) Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul, în termen de 5 zile de la comunicarea încheierii.

(10) Contestațiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării de libertate care a pronunțat încheierea.

(11) Contestațiile se înaintează judecătoriei, împreună cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora".

Din interpretarea logico-juridică a acestor texte de lege rezultă că judecătorul delegat pentru executarea pedepselor privative de libertate are competența de a investiga orice reclamație formulată de un deținut cu privire la încălcarea drepturilor sale prin exercitarea oricărei forme de discriminare, iar orice formă de discriminare exercitată în timpul executării pedepselor constituie infracțiune, astfel încât investigarea unei astfel de fapt revine organelor de urmărire penală competente, iar nu Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării - instituție ale cărei competențe se limitează la investigarea acelor forme de discriminare ce pot constitui contravenții.

În consecință, având în vedere că recurentul-reclamant A. se află în executarea unei pedepse privative de libertate, în mod judicios a reținut instanța de fond că pretinsele forme de discriminare la care ar fi fost supus se circumscriu normei legale ce reglementează infracțiunea prevăzută în legea specială, iar cercetarea acestora este de competența organelor de urmărire penală, iar nu de competența Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Nu în ultimul rând, instanța de control judiciar va respinge ca nefondate și criticile recurentului-reclamant referitoare la sentința civilă nr. 302/12.11.2008, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, întrucât instanța de fond nu a soluționat cauza prin raportare la puterea de lucru judecat a acestei hotărâri judecătorești.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 3,4 și 5 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 240 din 19 septembrie 2019 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2022.