ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6022/2021

Cadrul procesual Pe rolul Curții de Apel Craiova se află dosarul nr. x/2018, având ca obiect cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Administrația Județeană a Finanțelor Publice Gorj, în nume propriu, precum și în numele și pentru Direcția Generală Regioanlă a Finanțelor Publice Craiova, împotriva sentinței nr. 778 din 29.12.2020 pronunțată de Tribunalul Gorj, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A., având ca obiect contestație act administrativ fiscal. La data de 15.06.2021 intimatul-reclamant A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 127 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

Hotărârea instanței de fond Prin încheierea din 8 iulie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018, s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale a României, formulată de intimatul-reclamant A., privind excepția de neconstituționalitate a art. 127 alin. (2) vechiul Codul fiscal.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierii din 8 iulie 2021 a Curții de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2018, recurentul-reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. A considerat recurentul că sunt întrunite condițiile de admisibilitate impuse de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale, și anume vorbim de o dispoziție dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluționarea prezentei cauze (chiar dacă nu influențează soluția ce urmează a fi dată recursului) și totodată nu a fost declarată neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții. Are legătură cu obiectul cauzei din perspectiva faptului că în baza acestui temei legal, intimatul reclamant a fost reîncadrat ca persoană impozabilă plătitoare de TVA, iar autoritatea fiscală nu s-a bazat pe nici o normă legală atunci când a considerat că tranzacțiile cu autoturisme sunt prea multe, fară să arate la ce anume se raportează ca normă de drept și ca perioadă de timp. Chiar dacă anterior Curtea s-a mai pronunțat asupra constituționalității acestui articol prin 4 decizii (Decizia nr. 449/2019, Decizia nr. 729/2018, Decizia nr. 636/2018, respectiv Decizia nr. 378/2012) motivele invocate acolo au fost altele decât cele din prezenta cerere, iar textul a fost criticat din perspectiva încălcării an. 44, alin. (1) din Constituție privitor la dreptul de proprietate. Toate cele 4 sesizări au vizat situația persoanelor fizice dezvoltatori imobiliari, situație care a fost clarificată de legiuitor. Astfel, a înțeles să critice textul legal sub aspectul lipsei previzibilității normei juridice, fiind încălcat principiul securității juridice, subsumat și în alte decizii pronunțate de Curtea de Constituțională, dispozițiilor art. 1, alin. (5) din Constituție. Ca scurtă istorie (și definiție) a predictibilității normei juridice, arătă că în jurisprudenta sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că nu poate fi considerată ca "lege" decât o normă enunțată cu suficientă precizie, pentru a permite individului să-si regleze conduita. Individul trebuie să fie în măsură să prevadă consecintele ce pot decurge dintr-un act determinat", sens în care "o normă este previzibilă numai atunci când este redactată cu suficientă precizie, în așa fel încât să permită oricărei persoane-care, le nevoie, paote apela la consultanță de specialitate - șă îsi corecteze conduita" și atunci când "oferă o anume garanție contre atingerilor ąrbitrare ale puterii publice". Sub acest aspect, principiul securității juridice se corealează cu un alt principiu, dezvoltat în dreptul comunitar, și anume principiul încrederii legitime. Potrivit jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene (de exemplu cauzele Facini Dori c. Recre, Foto-Frost c. Hauptzollant Ližbeck Ost,), principiul încrederii legitime impune ca legislația să fie clară și predictibilă, unitară și coerentă; de asemenea, impune limitarea posibilităților de modificare a normelor juridice, stabilitatea clară a regulilor instituite prin acestea. Lipsa de accesibilitate și previzibilitate a unor prevederi legale a fost invocată de-a lungul timpului si în fața Cnrții Constituționale, care s-a pronunțat într-o serie de cauze ąsupra încălcării acestor exigențe. În concret, Curtea Constituțională, în Decizia nr. 903 din 6 iulie 2010 (publicată în M. Of. nr. 584 din 17 august 2010), a decis că "Analiza textelor de incriminare cuprinse în art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 55/2002 conduce la concluzia încălcării prevederilor constituționale și convenționale referitoare la dreptul la un proces echitabil, ca urmare a lipsei de claritate si previzibilitate a normei" . De asemenea, prin Deciziile nr. 1 din 11 ianuarie 2012 (publicată în M. Of. nr. 53 din 23 ianuarie 2012) și nr. 494 din 10 mai 2012 (publicată în M. Of. nr. 407 din 19 iunie 2012), unde după ce, în prealabil, în ambele decizii Curtea reține că "orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite cerințe calitative, printre acestea numărându-se previzibilitatea, ceea ce presupune ca acesta să fie suficient de precis și clar pentru a putea fi aplicat", evidențiindu-se astfel faptul că în prima decizie citată că textul "este neclar și imprecis, astfel încât Curtea constată că, în mod evident, legea criticată este lipsită de previzibilitate, ceea ce este contrar dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție", iar în a doua decizie citată, că prevederile legale analizate nu întrunesc exigențele de claritate, precizie și previzibilitate și sunt astfel incompatibile cu principiul fundamental privind respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor prevăzut de art. 1 alin. (5) din Constituție". Aici, evoluția jurisprudenței Curții este semnificativă: pe de-o parte, se exprimă în mod direct exigenta respectării de către orice act normativ a unor cerințe calitative (previzibilitatea, precizia claritatea), iar, pe de altă parte, această exigență îsi găseste temeiul, pentru prima dată, în mod direct si de sine stătător în art. 1 alin. (5) din Constituție. Curtea a reținut că, imprecizia sau lipsa de previzibilitate a textului de lege supus controlului de constituționalitate poate afecta dreptul la un proces echitabil cuprins în art. 21 alin. (3) din Constituție. De-a lungul timpului, precum și în soluții recente, Curtea Constituțională a impus treptat respectarea unui standard cât mai înalt al calității reglementării. Recurentul a considerat că dispozițiile legale mai sus citate nu respectă acest standard al clarității si previzibilității. Prin opoziție cu textul legal criticat de intimat, prevederile art. 3 alin. (5) din H.G. nr. 44/2004 dat în aplicarea art. 127, alin. (2) din Codul fiscal statuează expres: "În cazul achizitiei de terenuri și/sau de constructii de către persoana fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic. În schimb legiuitorul nici în Legea nr. 571/2003 nici în Normele metodologice la art. 127 nu prevede numărul de tranzacții cu aceste bunuri mobile corporale (autovehicule second-hand importate li revândute) dincolo de care se apreciază ca fiind o activitate economică, de natură să atragă încadrarea ca persoană impozabili. Prin opoziție, pentru terenuri/apartamente. legiuitorul a putut prevede că doar prima tranzacție este considerată a fi ocazională, iar cea de-a 2-a tranzacție atrage automat calificarea ca persoană impozabili, însă nu avem o dispoziție similară, în cazul bunurilor mobile corporale de natura autovehiculelor second-hand cu toate că au existat controale extinse la nivel national si în privința acestor vânzări, nu numai în privința dezvoltatorilor imobiliari. De asemenea, în cazul mijloacelor de transport noi importate din spațiul comunitar (art. 269, alin. (3), lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal) legiuitorul a prevăzut clar că o persoană care face o astfel de achiziție, devine persoană impozabilă pentru acea achiziție. Însă nu există astfel de prevederi în privinta autovehiculelor second-hand. La fel cum a procedat în cazul dezvoltatorilor imobiliari (care au vândut terenuri și/sau apartamente în calitate de persoană fizică) sau în cazul mijloacelor de transport noi, consideră că la fel trebuia sa procedeze legiuitorul si în privința autovehiculelor second-hand, iar dispozițiile legale mai sus redate nu întrunesc cerința previzibilității, de natură să aducă o gravă incălcare principiului securității juridice, consacrat constitutional prin art. 1 . alin. (5) din Constituție. O persoană care face astfel de livrări ocazionale, care nu a acționat și nu s-a comportat ca un comerciant (nu avea sediu/birou, nu a investit în reclamă ori publicitate, nu a deținut resurse sau personal angajat, nu a realizat alte investiții specific unei afaceri, a folosit acele autovehicule și în interes prevadă si ca atare nu poate să îsi corecteze conduita. din moment ce nu există o limită clară. un număr de tranzacții permis sau impus de legiuitor, ca prag pentru atragerea calității de persoană impozabilă. În fine, recursul a considerat sesizarea sa a fi una pertinentă, și de asemenea susceptibilă de a avea înrâurire în mai multe dosare cu obiect similar (existând din cunoștințele sale, nu mai puțin de 11 astfel de dosare numai pe rolul Tribunalului Gorj), motiv pentru care a solicitat respectuos admiterea cererii și sesizarea Curții Constituționale prin încheiere.

Apărările formulate în recurs Intimata a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, apreciind că argumentele de ordin critic invocate de recurent nu se circumscriu cazurilor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 7 septembrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 4 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, cauza fiind amânată pentru 2 decembrie 2021. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte urmează să admită excepția nulității recursului, pentru considerentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de control judiciar amintește că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din același act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate și din oficiu de instanța de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părților. Astfel, deși există formal o declarație de recurs, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanței de fond fiind astfel imposibil de realizat, exprimarea nemulțumirii față de soluția pronunțată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate fie și prin prisma dispozițiilor art. 489 alin. (3) C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului. Așa cum s-a arătat elocvent în practica judiciară, pe baza principiului echivalenței actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin trimitere/reiterare a apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunțării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziția părții față de drepturile și obligațiile în discuție, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunțată. Mai mult, pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor legale și la prezentarea circumstanțelor factuale ale cauzei, ci condiția legală a dezvoltării motivelor implică determinarea greșelilor anume imputate, o minimă argumentare a criticii în fapt și în drept, precum și indicarea probelor și raționamentelor pe care se bazează. În acest context, așa cum s-a relevat mai sus, recurentul a indicat expres art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care sunt vizate situațiile în care instanța de fond evocă norme de drept substanțial incidente situației în cauză, dar le încalcă în litera sau spiritul lor ori le aplică greșit, consecință a unei interpretări eronate a legii. Or, niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost afirmată și dezvoltată ca atare pentru ca, în mod real, recursul să poată fi încadrat în textele de lege menționate. Înalta Curte reține că sunt date în competenta instanței de control judiciar exclusiv chestiunile care țin de legalitatea soluției instanței de fond, cu referire directă la cazurile precvăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., reținute ca temei al recursului. Conform art. 483 alin. (3) și (4) C. proc. civ. recursul este o cale extraordinară de atac menită să asaneze eventualele greșeli de judecată anume imputate de către recurent prin prisma motivelor de casare expres și limitativ prevăzute de lege în art. 488 C. proc. civ., per a contrario, aspectele de fapt și critici în legătură cu stabilirea stării de fapt nu pot face obiectul recursului. Prima instanță a respins cererea de sesizare a Curții Constiuționale, ca inadmisibilă, cu motivarea că prin această cerere se tinde la completarea legii, reținând în esență, următoarele: "In urma analizei incidentei dispozițiilor invocate ca afectate de neconstituționalitate, petentul susține lipsa de previzibilitate si de claritate a art. 127 alin. (2) vechiul Codul fiscal și un posibil vid legislativ. Față de aceste argumente, instanța considera ca această condiție de admisibilitate nu este îndeplinită, deoarece Curtea Constituțională nu este un legislator pozitiv, iar interpretarea si aplicarea în cauza a textelor legale incidente sunt atributul si obligația instanțelor de judecată. Controlul de neconstituționalitate nu poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislator negativ, care este de natura rolului și funcției Curții Constituționale în asigurarea supremației Constituției, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, care este de natura rolului și funcției exclusive a Parlamentului, ca unica autoritate legiuitoare a tarii (Decizia nr. 207/1997 a CCR). De asemenea, Curtea a statuat că "nu se poate substitui legiuitorului pentru adăugarea unor noi prevederi celor instituite" și nici "nu-și poate asuma rolul de a crea, abroga sau de a modifica o normă juridică." În caz contrar, instanța de contencios constituțional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării". Circumscrisă rolului său de "cvasi legiuitor negativ", Curtea Constituțională nu poate emite noi norme juridice, fie ele și numai cu rol complinitor, și nici să le modifice pe cele existente într-un sistem normativ;" (Decizia Curții Constituționale nr. 378 din 24 septembrie 2013, Decizia Curții Constituționale nr. 110 din 5 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 341 din 11 iunie 2013). În raport cu exigențele referitoare la claritatea și previzibilitatea legii, așa cum rezultă și din jurisprudența CCR (decizia nr. 363/2015, decizia nr. 196/2013, decizia nr. 609/2011), legea nu este obligatoriu să fie previzibilă cu o certitudine absolută, însă ea trebuie în mod obiectiv să poată fi aplicabilă. Atributul interpretării legii, cu aplicarea inclusiv a jurisprudenței revine instanței de judecată. (ICCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept - Decizia nr. 28/2018). De asemenea, petentul susține ca aceste prevederile legale au mai făcut obiectul cererilor de sesizare a CCR. Asadar, nu mai prezintă utilitate verificarea altor condiții cerute de lege și instanța va respinge cererea petentului de sesizare a CCR privind excepția de neconstituționalitate a art. 127 alin. (2) vechiul Codul fiscal." Prin urmare, aceste argumente ar fi trebuit să fie combătute de către recurentul-reclamant prin calea de atac declarată, însă aceasta nu a formulat nicio critică concretă de nelegalitate în privința motivării reținute, nearătând modul în care au fost interpretate sau aplicate greșit prevederile legale incidente în cauză, reluând doar toate argumentele pentru care ar trebui sesizată Curtea, expuse și în fața primei instanțe. Așa fiind, instanța de control judiciar constată că aspectele reținute de către instanța de fond în justificarea soluției de respingere a cererii reclamantului nu au fost contestate, pe calea recursului, de acesta. Din această perspectivă, așa cum s-a constatat în precedent, recursul declarat în cauză este inform din punct de vedere procedural și, ca atare, nu satisface exigențele pentru validarea sa. În consecință, reținând că recursul promovat nu este explicit în vreo critică compatibilă cu materia recursului, având în vedere și faptul că, în speță, nu este prezent nici un motiv de recurs de ordine publică, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (1) C.prov.civ., va constata nulitatea recursului declarat de reclamant. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 489 C. proc. civ., va admite excepția nulității recursului și va constata nulitatea recursului formulat de reclamant. PENTRU ACESTE MOTIVE,