ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5945/2021

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la data de 4 martie 2019, reclamanta comuna Vorța reprezentată legal prin Primar, a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraților: - anularea Decizia nr. 18960/08.02.2019 dată de directorul general al pârâtului Fondului de Garantare a Asiguraților și drept consecință: - obligarea pârâtului să-i plătească suma de 37.197,56 RON reprezentând costul reparațiilor autoturismului marca "x" cu număr de înmatriculare x proprietatea subscrisei .avariat de autoturismul cu număr de înmatriculare x condus de numitul A. în data de 20.10.2011, pentru care deținea Polița de asigurare de răspundere auto RCA seria x/02/X1/SP nr. x încheiată cu B. S.A. valabilă pentru perioada 07.04.2015 - 06.04.2016; - obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 284 pronunțată la data de 19 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta Unitatea Administrativ Teritorială Comuna Vorța întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței atacate, și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță pentru cercetarea fondului. În motivarea căii de atac, recurenta a susținut, în esență, că în mod greșit prima instanță a respins acțiunea, hotărârea fiind dată cu încălcarea normelor de drept material aplicabile în cauză, în raport cu prevederile art. 12 și art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015. Astfel, contrar celor reținute, a apreciat că termenul în care pot fi solicitate despăgubiri este de cinci ani, conform art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, și nu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, iar în prezenta cauză dreptul la acțiune s-a născut la data de 20.10.2015, când a avut loc accidentul de circulație și a fost avariat autovehiculul propriu de către alt autovehicul asigurat, și se împlinește la data de 20.10.2020. Susține recurenta că nedepunerea în termen a cererii tip nu exclude dreptul de a pretinde acordarea despăgubirilor în condițiile în care subscrisa am formulat în termen cererea de deschidere a dosarului de daună conform modelului din Anexa 3 din Normele ASF nr. 16/2015. Arată, de asemenea, recurenta că în mod greșit a reținut instanța de fond că ar fi avut posibilitatea înscrierii la masa credală, respectiv posbilitatea efectuării unei solicitări de plată la FGA, întrucât dreptul de creanță se năștea doar din momentul efectuării constatărilor și evaluării pagubelor chiar de către agentul constatator al asiguratorului, creanța neavând un caracter cert. Caracterul cert al creanței putând fi dobândit exclusiv prin parcurgerea procedurii de evaluare care urma să fie făcută de reprezentantul pârâtei.

Apărările intimatei Intimatul-pârât Fondul de Garantare al Asiguraților a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 18960/08.02.2019 și obligarea pârâtului la plata sumei de 37.197,56 RON cu titlu c/v reparații autoturism marca x. Curtea de apel a respins acțiunea formulată de reclamantă, ca neîntemeiată. Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt. Prin Decizia contestată autoritatea publică pârâtă a respins cererea de plată formulată de reclamantă ca tardivă, constatând că a fost depusă cu depășirea termenului de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015, termen calculat cu începere din data de 28.04.2016, dată la care a devenit definitivă hotărârea Tribunalului București de deschidere a procedurii de faliment față de B. S.A.. Se reține că recurenta a susținut, în esență, că termenul în care pot fi solicitate despăgubiri este de cinci ani, și nu de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care stabilesc procedura și condițiile de efectuare a plăților din disponibilitățile Fondului, care prevăd: "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.". Totodată, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că: "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Art. 22 alin. (1) din Norma Autorității de Supraveghere Financiară nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților stipulează că "indemnizațiile/despăgubirile se plătesc creditorilor de asigurări, persoane fizice și/sau juridice, potrivit condițiilor prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu societatea de asigurare în faliment, în conformitate cu prevederile prezentei norme.". Procedura administrativă de plată a despăgubirilor a fost instituită pentru a se putea crea raporturi juridice între Fondul de Garantare a Asiguraților și creditorii de asigurări, care au posibilitatea, în cazul falimentului unui asigurător, să se adreseze Fondului pentru valorificarea dreptului de creanță întemeiat pe o poliță de asigurare emisă de un asigurător aflat în faliment. Astfel, exercitarea dreptului de a formula cererea adresată Fondului în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor nu poate exclude respectarea unor proceduri prealabile, care sunt prevăzute de legiuitor tocmai în ideea soluționării amiabile, cu celeritate, a pretențiilor exprimate de creditorii de asigurări, fără a fi nevoie de învestirea instanțelor de judecată. Altfel spus, Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraților instituie o procedură necontencioasă pentru soluționarea pretențiilor formulate de creditorii de asigurări. Așadar, conduita oricărui creditor de asigurare este precis determinată prin actele normative invocate, fiind inserate condițiile și termenele în care își pot exercita drepturile de a obține despăgubirile la care sunt îndreptățiți. Pentru realizarea acestor drepturi, persoanele interesate se pot raporta doar la dispozițiile legii și a actelor normative emise pentru organizarea și executarea legii cu relevanță pentru situația lor juridică. Se observă astfel că termenul de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și de art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015, este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere, asemenea termenului de prescripție. Prin urmare, criticile recurentei în sensul că termenul în care pot fi solicitate despăgubirile este de 5 ani nu pot fi primite, în cauză fiind incidente prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, care prevăd un termen de 90 de zile în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, iar acest termen este de decădere, aplicabil unei proceduri administrative obligatorii conform legii speciale, iar nu un termen de prescripție. De asemenea, se reține că acest termen curge de la momente diferite, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. În cauză, având în vedere că evenimentul rutier a avut loc la data de 20.10.2015, anterior deschiderii procedurii falimentului împotriva B. S.A, prin hotărârea nr. 9661/03.12.2015 care a rămas definitivă la data de 28.04.2016, momentul de la care curge termenul în discuție, de 90 de zile, este cel al rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment, respectiv 28.04.2016, așa încât cererea de plată putea fi introdusă cel târziu la data de 28.07.2016. Or, în aceste condiții, cererea de plată a recurentei-reclamante din data de 28.11.2018 în mod evident este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului legal de decădere, de 90 de zile, prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Constată Înalta Curte că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât cu respectarea cadrului legal stabilit de legiuitor, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, are legitimarea constituțională de a stabili procedura de judecată. Înalta Curte reține și că instanța de contencios constituțional, prin decizia nr. 185/2020 a clarificat atât natura termenului de 90 de zile cât și distincția dintre cererea de deschidere a dosarului de daună și cerere de plată adresată FGA, cu privire la diferența dintre dreptul prevăzut la art. 12 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și dreptul prevăzut de art. 14 alin. (1) din aceeași lege, potrivit căruia "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." Astfel, prevederile criticate vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților deschiderea dosarului de daună, în vreme ce art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 vizează dreptul creditorului de asigurări de a solicita Fondului de garantare a asiguraților indemnizația/despăgubirea. Ambele drepturi sunt acordate de către legiuitor cu condiția exercitării acestora într-un anumit termen, în sensul prevăzut de art. 2.545 alin. (1) din C. civ., potrivit căruia "Prin lege sau prin voința părților se pot stabili termene de decădere pentru exercitarea unui drept sau săvârșirea unor acte unilaterale." Astfel, dreptul la solicitarea deschiderii dosarului de daună trebuie exercitat între data închiderii procedurii de redresare financiară și cea a denunțării contractelor de asigurare, dar nu mai târziu de 90 de zile de la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii falimentului. În schimb, dreptul de a solicita despăgubirea/indemnizația trebuie exercitat în termen de 90 de zile fie (1) de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului, fie (2) de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Prin urmare, nerespectarea acestor două termene atrage, în mod necesar, sancțiunea decăderii, în înțelesul dat acestei noțiuni de art. 2.545 alin. (2) din C. civ., potrivit căruia "Neexercitarea dreptului subiectiv înăuntrul termenului stabilit atrage pierderea lui, iar în cazul actelor unilaterale, împiedicarea, în condițiile legii, a săvârșirii lor"". Înalta Curte observă că termenul de 90 de zile prevăzut de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, în care persoana îndreptățită trebuie să formuleze cererea de plată, este un termen de decădere, de drept material. În aceste condiții, potrivit dispozițiilor art. 2548 alin. (1) și (2) C. civ.: "(1) Termenele de decădere nu sunt supuse suspendării sau întreruperii, dacă prin lege nu se dispune altfel. (2)Cu toate acestea, forța majoră împiedică, în toate cazurile, curgerea termenului, iar dacă termenul a început să curgă, el se suspendă, dispozițiile art. 2534 alin. (1) fiind aplicabile în mod corespunzător. Termenul de decădere nu se socotește însă împlinit decât după 5 zile de la data când suspendarea a încetat.", doar forța majoră constituie o cauză de suspendare a termenului de decădere instituit prin lege. În fine, și ultima critică urmează a fi respinsă, având în vedere că dispozițiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 instituie posibilitatea pentru creditorul de asigurare de a urma separat și procedura de faliment a asigurătorului prevăzută de Legea nr. 85/2014 în vederea recuperării creanței sale din activele asigurătorului aflat în faliment, inclusiv pentru suma cuvenită care depășește plafonul de garantare prevăzut la art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015. Susținerile recurentei conform cărora dreptul său de creanță se năștea doar din momentul efectuării constatărilor și evalurăii pagubelor de către agentul constatator al asigurătorului nu pot fi primite în raport de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 213/2015 care a definit atât creanța de asigurare cât și creditorul de asigurare. Față de toate aceste considrente, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, toate motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. PENTRU ACESTE MOTIVE,